Ce au în comun pistolul și știința frumuseții? Povestea unui make-up artist practicant de tir. Roxana Dumitru: „Competiția e ca un fel de meditație care se petrece timp de 90 de minute”

Roxana Dumitru este sportivă, practicantă de tir cu pistolul, dar și un artist al frumuseții chipului, specializată în modelarea sprâncenelor, cu o experiență de mai bine de 20 de ani.

Roxana a început să practice tir în copilărie, atunci când a și punctat o serie de performanțe la nivel național, dar, după o vreme de antrenamente și competiții, a abandonat sportul, pentru a-l redescoperi la vârsta maturității, în urmă cu un an de zile, când a și revenit în concursuri.

Acum, Roxana își împarte viața între munca din studioul său, sesiunile de formare pe care le susține pentru fetele interesate de o specializare în această industrie a frumuseții, dar nu uită să dăruiască și sportului energia și timpul de care are nevoie.

Cum și de ce a intrat tirul în viața ta?

Roxana Dumitru: Știi că unii nici nu îl consideră sport? (râde) Dar tirul este un sport, fără îndoială. Este un sport al minții deși, când eram copil, nu știam asta. Pe vremea aceea, antrenorii erau ca și profesorii de modă veche: „trebuie să faci!”, nu ”hai să vedem ce-ți place din asta!” sau ”hai să vezi beneficiile din asta!”. Așa încât, motivația mea de a face sport n-a avut legătură cu tirul, ci cu faptul că la vârsta de 13 ani nu mai puteam începe niciun alt sport, pentru că eram prea mare ca vârstă.

Pe vremea mea, să zic așa, că acum fac 42, cine voia să facă sport trebuia să se înscrie la cinci, șase, șapte ani probabil. Îmi amintesc că mama a vrut să mă ducă la gimnastică, dar nu mi-a plăcut de niciun fel. Mi s-a părut odios să suport să-mi pocnească ligamentele, fiindcă nu mi-a plăcut niciodată ideea de sport făcut cu chinuială și, ca atare, nu m-am înscris. Dar toată lumea din jur, pe vremea aia, făcea un sport. Prietena mea făcea tir pentru că tatăl ei era în armată și, ca să fac și eu ceva și să fiu împreună cu prietena mea, m-am apucat de tir. (râde)

Care a fost prima senzație?

Roxana Dumitru: Prima senzație? Mi s-a făcut rău și am leșinat. La propriu. Instructorul mi-a pus arma în mână, eu aveam un fond puternic emoțional și, în momentul în care m-a pus să mă concentrez să trag – eram cu tata, îmi amintesc că el era afară și m-aștepta – pe mine m-a luat cu leșin. Dar după aia a fost ok. 

Cum a trecut Roxana Dumitru de la tir la cosmetică și înapoi la tir? A abandonat sportul, pentru a-l redescoperi la vârsta maturității

Ce-ți dă tirul și ce-ți ia?

Roxana Dumitru: Îmi dă disciplină mentală. Hai să-ți descriu ce înseamnă o competiție, pentru că antrenamentul e floare la ureche, dar o competiție de tir e ca un fel de meditație care se petrece timp de 90 de minute, plus 15 de încălzire. Un fel de meditație, sub o concentrare și o presiune enorme. Adică, în momentul în care am intrat în sală, mintea mea nu mai stă la ce am gătit acasă sau la ce-o face copilul. Nu există așa ceva.  În momentul în care am intrat, concentrarea mea este doar pe respirație, pe controlul corpului, controlul emoțional, controlul mental pentru că orice agitație din corp și din minte mie îmi dereglează ochirea, mâna tremură și clar nu vreau așa ceva. Deci, tirul m-a ajutat foarte mult să dobândesc disciplina minții.

Care e victoria care te-a încântat cel mai tare?

Roxana Dumitru: Cea mai tare a fost prima competiție, care pentru toți ceilalți nu însemna nimic, dar care pentru mine a însemnat totul, pentru că cred că am luat locul întâi.

Trebuie să precizez ceva: eu știu să trag cu pistolul. Nu contează pistolul, nu știu pistolul, cum se numesc piesele, eu doar mă duc trag și trag bine. Orice tip de pistol mi-ai da, la mine se rezolvă fiindcă e talent, se pare, foarte mult și ăsta, împreună cu inteligența emoțională, face echipă bună și merge.

Altfel, toată viața m-am ferit de competiție. Aici intrăm în zona emoțională și a blocajelor pe care le-am avut de vindecat, cu lipsa de încredere de sine, ca multe femei de altfel, dar și bărbați. De când eram mică, participam la competiții și când luam premiu ziceam că nu merit locul respectiv. La ultima competiție la care am fost am câștigat tot ce se putea și, când lumea mă felicita, eu nu o vedeam decât pe fata care mie mi se părea că trebuia să ia primul loc și care nu l-a luat pentru că a avut o zi proastă – așa ziceam eu – dar care muncise pentru asta extraordinar de mult.

Toată viața am evitat competițiile. Și, pentru că m-ai întrebat mai devreme ce mi-a adus tirul, ți-aș răspunde că asta mi-a mai adus: mi-a dat curajul de a urca pe scenă, curajul de a urca pe stand la competiție, o chestie care a venit pur și simplu. A venit din plăcere și din entuziasm și la care eu am avut rezultate despre care mie îmi vine să zic că sunt extraordinare. Nu la nivel internațional, că n-am participat pentru că nu-mi permite timpul și familia.

Prima competiție a fost ceva extraordinar. Adică toată lumea mă aplauda și eu nu înțelegeam ce se întâmplă, pentru că eram prima dată acolo. Competiția se împarte, de cele mai multe ori, în concursul propriu-zis și finală. Cei care se califică pe primele opt locuri intră în finală și o iau de la zero. Aici e bătălia importantă și, chiar dacă în semifinală am fost poate ultima, acum sunt mai bună emoțional și îmi calibrez mai bine trăirile, apoi iau locul întâi.  Și da, m-am descurcat extraordinar de bine în finală, trăgeam 10 după 10 și nu înțelegea lumea ce se întâmplă, cine-i fata asta și cum reușește?  (râde) Ce încerc să spun este cât de importante sunt de fapt emoțiile în acest joc al minții.

Ce ți-a luat tirul?

Roxana Dumitru: Nu simt că mi-a luat nimic, pentru că se mulează atât de bine pe mine. Faptul că am lucrat eu cu mine m-a ajutat, practic ăsta mi-a fost antrenamentul. În alte sporturi, unde ai nevoie de condiție fizică foarte bună, unde trebuie mers zilnic sau de câteva ori pe săptămână, la antrenament fizic, poate nu m-aș fi încadrat. La tir nu am nevoie neapărat de asta. Așa încât, în ultimul an și jumătate am mers doar la competiții, pentru că am avut alte priorități și am mers doar la competiție, iar la antrenamente aproape deloc. Dar rezultatele mele au fost aceleași pentru că eu am lucrat mental. Dacă aș fi lucrat și fizic, mâna mea ar fi fost mai rezistentă și aș fi avut creștere.  

De ce te-ai lăsat și de ce te-ai reapucat?

Roxana Dumitru: Eram copil și nu a avut importanță atunci sportul. M-am lăsat pentru că prietena mea s-a lăsat. Mă uit acum la copiii mei că fac sport, le place și au motiv pentru care merg acolo. Eu nu-mi amintesc de această motivație, nu am amintiri în care antrenorul să mă fi motivat, în care să-mi fi spus că sunt foarte bună și că tirul e potrivit pentru mine. Nu-mi amintesc chestiile astea, deși probabil că eram foarte bună din moment ce acum sunt așa. Antrenorul, la fel ca și profesorii din școală, probabil la fel ca și părinții, au un rol extraordinar de mare în asta, dar pentru mine antrenoarea de atunci nu a venit cu aportul ăsta. Eu nu am găsit motivație pentru a merge la tir și atunci nu l-am mai făcut.

Și de ce te-ai reapucat?

Roxana Dumitru:  În ultima perioadă am tot lucrat cu mine, pe zonă spirituală, pe zonă emoțională și am început să fiu ca Jim Carry în filmul ”Yes Man”. Când ceva a venit către mine, nu am mai refuzat. Așa încât, lucrurile au început să se aranjeze. Așa a apărut și tirul, într-o vineri după-masă, când eram la studio și a venit o clientă la pensat, despre care aveam să aflu că face tir. Atunci m-a luat melancolia pentru că toată viața am avut undeva un regret că nu am mai continuat. Întotdeauna m-am întrebat: „dacă totuși ai fi rămas și ai fi făcut în continuare tir?”  Întotdeauna când îmi aminteam de tir simțeam plăcere. Luni deja eram la antrenament și într-o săptămână eram înscrisă la club. Cam în șase luni am fost la prima competiție, spre stupoarea antrenorului care-mi repeta: „eu tot cred că undeva e o cameră ascunsă, altfel nu pricep cum cineva la 40 de ani se reapucă de tir!”

Ce ți-a adus acum, a doua oară, tirul?

Roxana Dumitru: Acum, a doua oară, mi-a adus bucurie și plăcere. Mi-a plăcut atât de mult să merg la antrenament! De câte ori merg stau trei ore, patru ore și nu-mi dau seama că-mi trece timpul. Mi-e limpede că unul dintre talentele mele este trasul cu pistolul și în momentul în care mă duc acolo îmi face o plăcere fantastică. La fel cum un altul dintre talentele mele este să fac sprâncene și să lucrez în domeniul frumuseții și-mi place foarte tare și în fiecare zi mă duc cu cea mai mare bucurie la muncă și nici nu pot s-o numesc muncă.

Citește și: A divorțat după o căsnicie de 20 de ani și a fondat prima academie post-despărțire din România. Gabriela Saulea: Primesc tot mai des acum întrebarea „Cum este mai bine?” Să fii separat, single sau într-o relație? Iar răspunsul meu este „nu contează”, important este să fii bine cu tine

Cum împarți tu aceste două roluri, dacă ne limităm doar la aceste două roluri? Cum le împaci?

Roxana Dumitru: Tu le-ai descris ca fiind total diferite. Eu nu le văd atât de diferite. Le văd diferite prin prisma faptului că programările sociale zic că trasul cu pistol e o chestie masculină și machiajul e o chestie feminină. Doar că, dacă scot pistolul din ecuație, care într-adevăr e partea masculină, toate celelalte de fapt țin de om: disciplină mentală, educație a inteligenței emoționale. Sunt chestiuni pe care le folosesc zi de zi. Și aș zice că am luat foarte multe secrete din tir și le-am dus în rutina mea zilnică: încrederea de sine, de exemplu. Dar această integrare este un proces dificil, provocator, care mie mi-a fost de foarte mare ajutor și e minunat, pentru cine poate să-l facă este minunat. Dar nu pot să zic că este ușor și accesibil.

Cum poți dezvolta un business concentrându-te în mod special pe zona de sprâncene?

Roxana Dumitru: Nu cred că am făcut treaba asta voit. Practic sprâncenele au fost constanta meseriei mele de aproape 25 de ani. Prima mea meserie a fost de cosmeticiană, adică printre altele și pensam. După o perioadă de timp mi-am dat seama că nu mă satisface meseria și că nu este ceea ce-mi doresc. Am ales să merg mai departe, adică spre machiaj. Am făcut machiaj, după care mi-am dat seama că sprâncenele sunt, într-adevăr, o provocare, pentru că clientele veneau cu sprâncenele distruse de multe ori și aveau nevoie de completare, aveau nevoie de ajutor care nu se putea face doar din machiaj sau nu rezistau doar din machiaj sau doar din pensat. Nu era suficient, și atunci am completat cu dermopigmentarea. Fiecare latură a meseriei are multe ramificații. Micropigmentarea, de exemplu, este și pentru buze și pentru ochi, dar sprâncenele sunt zona cea mai provocatoare sau care provoacă femeile cel mai mult, pentru că acolo ține de pilozitate, care nu întotdeauna este suficient de consistentă. Odată cu vârsta trebuie suplinit. Deci povestea cu sprâncenele nu a fost o alegere, ci a venit către mine. Am regăsit-o în fiecare nevoie și direcție care mi-a fost oarecum arătată, adică nu m-am dus eu special ci m-am lăsat ghidată. Eu funcționez intuitiv, adică așa îmi conduc viața și așa funcționez: mă las ghidată de lucrurile care vin către mine.

Cum reușești să te păstrezi tu însăți, când tu de fapt accepți majoritatea lucrurilor care vin către tine cu o curiozitate de copil?

Roxana Dumitru: Orice vine către mine, vine pe rezonanță, pe frecvența vibrațională pe care sunt eu, ca om, pentru că toți suntem energie. Dacă a venit către mine, înseamnă că am nevoie de acea experiență, chiar dacă pare rea în momentul în care vine. Eu o accept, o trăiesc pentru că înseamnă că am ceva de învățat de acolo. Așa am lăsat să reintre tirul în viața mea.

Îți recomandăm: Au ajutat mii de oameni nevoiași, au înfiinţat un serviciu de transport gratuit pentru persoanele cu dizabilităţi şi o clinică mobilă pentru persoanele din zone rurale. Povestea Beard Brothers, cine sunt nonconformiştii care schimbă vieţi şi mentalităţi