Ce cărți citim în această toamnă? Librăriile sunt pline, ne așteaptă ca pâine caldă pe tejgheaua brutarului, să le mirosim, să le adulmecăm și apoi să le devorăm.
Lecturile de toamnă, căci despre ele este vorba, se aleg ele însele într-un fel anume, ca și când unele cărți nu s-ar cădea citite decât în acest anotimp. Că sunteți de acord sau nu cu aceste puncte de vedere, lăsăm mai jos câteva propuneri de cărți numai bune de citit toamna, la întâlnirea dintre anotimpuri și lumini.
Laur de Evgheni Vodolazkin (editura Humanitas)
Dacă n-ați citit Laur de Evgheni Vodolazkin e un moment bun s-o faceți. Lectura te va purta într-o călătorie pe care nu o vei uita ușor, poate niciodată, te va face să auzi o muzică ce te va vrăji, te va transpune într-o atmosferă pe care nu o vei putea reproduce nicicând altădată, pentru că „Laur” e o simfonie pe care o vei auzi mult timp de-aici încolo. Considerat o capodoperă a literaturii ruse contemporane, volumul și-a câștigat deja statutul de bestseller, tradus în mai mult de douăzeci de limbi. Într-o lume care pare mai dezorientată ca oricând, „Laur”, „romanul neistoric” – așa cum ne avertizează scriitorul ucrainean – ne confruntă cu marile subiecte de meditație ale omului din orice timp, lăsându-ne cu senzația că reușește să surprindă întreaga esență a sufletului omenesc. Personajul principal al cărții parcurge sub ochii noștri drumul de la conștiința omului obișnuit la cel de sfânt. „A avut patru nume diferite, pe etape. Ceea ce poate fi considerat un privilegiu, de vreme ce viața omului nu este uniformă. Uneori se întâmplă ca părțile ei să aibă prea puțin în comun. Atât de puțin încât poate să pară că au fost trăite de oameni diferiți. În asemenea cazuri, n-ai cum să nu te miri că toți acești oameni poartă același nume”. Eroul lui Vodolozkin poartă de-a lungul narațiunii patru nume. El este pe rând Arseni, Ustin, Ambrozie și în cele din urmă Laur, un nume cu o bogată simbolistică.
Fie că ești creștin sau ateu, că ai anumite convingeri religioase sau ai un mod personal de a vedea și înțelege lumea, romanul lui Evgheni Vodolazkin nu are cum să nu te atingă. Profunzimea și sensibilitatea narațiunii fac lectura o adevărată încântare, iar scriitura hipnotică îl poartă pe cititor într-o lume în care fantasticul și realul se împletesc atât de bine, încât nu-ți mai dai seama când intri și când ieși din timpul și spațiul concrete.
Purgatoriul îngerilor de Camelia Cavadia (editura Trei)
Uneori privim, dar nu vrem să înțelegem. Vedem, dar suntem grăbiți să-ntoarcem capul. Căci realitatea e de multe ori urâtă, greu de privit, imposibil de trăit. Dacă sunteți familiarizați cu stilul Cameliei Cavadia veți recunoaște în scrisul ei semnele unei sensibilități aparte, dacă sunteți însă la prima ei carte, pregătiți-vă pentru o viziune tranșantă, uneori greu de îndurat. „Purgatoriul îngerilor” spune povestea lui Teodor, un băiețel ce trăiește într-o tabără de copii ai străzii, copiii nimănui, puși să cerșească pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele și un acoperiș deasupra capului. Narațiunea parcurge diverse trepte ale coborârii în Purgatoriu alături de personajele cărții, care sunt multe și din diverse zone, dar care formează împreună un tablou complet și complex al lumii în care trăim. Răul pândește la tot pasul și poate tocmai de aceea sclipirile de inocență aruncă raze de speranță într-o lume în care Răul pare să fi câștigat deja. Pornind de la o realitate cât se poate de crudă (documentată cu statistici dintre cele mai sumbre, potrivit cărora peste 1 milion de copii dispar anul în întreaga lume) firele narative, dar și personajele atât de autentice (nouă ne-au plăcut în mod special cum au fost creionați copiii) par desprinse din realitate, făcându-te să te-ntrebi la modul cel mai serios ce e adevărat și ce e imaginat în carte.
Desfășurată pe mai multe planuri, „Purgatoriul îngerilor” spune drama familiilor ce-și așteaptă copiii acasă, a polițiștilor ce nu-ncetează să îi caute, a presei, cu toate plusurile și neajunsurile ei, cu un soi de înțelegere ce te provoacă să faci un pas în spate și să vrei să înțelegi tabloul complet. Chiar dacă nu vei putea face mare lucru pentru copii dispăruți și familiile acestora, „Purgatoriul îngerilor” te va face conștient de existența lor. Vei fi poate mai îngăduitor cu cei pe care-i judecai sau mai aspru cu cei care îți erau indiferenți.
Zuleiha deschide ochii – de Guzel Iahina (Editura Humanitas)
Evgheni Vodolazkin (autorul cărții „Laur”, despre care am scris mai sus) a spus despre „Zuleiha deschide ochii” că „este cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă”. Noi am fost curioși să vedem care este cartea care l-a impresionat pe autor și ne-am bucurat că am făcut-o. Căci „Zuleiha deschide ochii” este un roman de o forță zdrobitoare, care nu are nimic din stângăcia unui debut. În doar câteva cuvinte Zuleiha deschide ochii spune povestea unei tătăroaice deportate în Siberia. Este un roman al cunoașterii, al parcursului și devenirii unei femei ce se luptă să supraviețuiască pierderilor din viața sa și căreia maternitatea îi dă o forță greu de bănuit.
Cartea lui Guzel Iahina este o cumplită aventură a supravieţuirii, pe care o trăieşti cu tot sufletul alături de personaje. Îţi rupe inima de multe ori, dar ţi-o coase la loc de fiecare dată când slăbiciunea şi forţa par să fie câteodată atât de aproape una de cealaltă. E uluitor cât de multă cruzime întâlneşti în carte, dar şi cât de multă tandreţe, exact atunci și acolo unde te aștepți mai puțin. Ce am remarcat este puterea pe care o are fiecare cuvânt în parte, ce simți că te strivește uneori sub greutatea lui, stilul tranșant, lipsit de metafore și înflorituri inutile, iar acesta este probabil lucrul care mi-a plăcut cel mai mult.
Sub un cer sângeriu de Mark Sullivan (Editura Trei)
Cartea lui Mark Sullivan spune povestea reală a unui tânăr de 17 ani, Pino Lella, forțat să se maturizeze abrupt în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Casa părinților săi din Milano este distrusă de bombardamentele Aliaților, iar Pino se alătură unei reţele clandestine care îi ajută pe evrei să traverseze Alpii din Italia către Elveția. Din dorința de a-l proteja, când împlinește optsprezece ani, părinții îl obligă pe Pino să se înroleze în organizaţia germană Todt. Rănit în misiune, este recrutat ca șofer personal al generalului Hans Leyers, omul de încredere al lui Adolf Hitler în Italia, iar Pino are acum posibilitatea de a spiona pentru Aliați din interiorul Înaltului Comandament German.
Pino Lella este îndrăgostit de Ana și doar iubirea îi dă puterea de a o scoate la capăt în momentele grele, însă, la un moment dat viața îl pune în fața unei decizii de-a dreptul imposibile: aceea de a alege între viață și iubire. Acesta este poate cel mai emoționat moment al cărții, care i-a chinuit sufletul protagonistului timp de 60 de ani, timp în care a încercat să uite și să se ierte pentru decizia luată atunci.
De 11 ani a avut nevoie scriitorul Mark Sulklivan pentru a documenta și scrie această poveste incredibilă, despre care a aflat pe când se afla el însuși într-o perioadă grea, cât se poate de delicată a vieții sale, în pragul sinuciderii. „Sub un cer sângeriu” este o carte pe care nu o poți lăsa din mână, plină de suspans, emoție și umanitate.
Cartea vieților mele de Aleksandar Hemon
„Cartea vieților mele” este primul volum de non-ficțiune al lui Aleksandar Hemon și totodată cartea care mi-a făcut cunoștință cu acest autor. Dacă ar fi să spun despre ea un singur cuvânt probabil că acela ar fi: imprevizibilă. În cel mai frumos și bun mod cu putință. Deși nu este un memoir în sensul strict al cuvântului, cartea dezvăluie experiențe din viața scriitorului, ce te lasă deseori fără suflare, te facec să râzi și să plângi, înduioșează sau te oripilează. Ieși din această carte transfigurat, întrebându-te cum, cum a reușit autorul să facă asta. Cartea vieților mele este scrisă cu precizia unui clinician, o precizie uneori de-a dreptul dureroasă. Nu voi spune mai multe despre această carte, ci te voi invita frumos să o citești. Vei înțelege mai multe despre fragilitatea vieții, despre incapacitatea de a te simți „întreg” într-o lume în care nu te simți niciodată adaptat.