Căutare

Share this article

Irina Iliescu este artist. Cum au văzut părinții acest drum? Nu credeau că poate să trăiască din asta și, mai mult, că singurul job posibil pentru ea ar fi fost cel de profesoară de desen. Dar au avut încredere în Irina Iliescu și au ajutat-o. Au fost de acord să meargă la liceul de arte, apoi să renunțe să mai dea Admiterea la Arhitectură și să se întrepte către ceea ce își dorea cu adevărat: grafică.

Dar Irina Iliescu nu trăiește încă doar din ce face în atelier. Și știe că mai trebuie să treacă ceva timp pentru asta. A tentat-o să fie freelancer, dar exemplele pe care le are în jur nu au încurajat-o prea tare. Nu crede că instabilitatea îi poate ajuta creativitatea. Așa că are job și acceptă să rămână încă cu curiozitatea unei vieți fără program de muncă fix.

Dar ce înseamnă să fii artist în România? Cât de mult găsești susținere din partea statului și ce sacrificii trebuie să faci pentru pasiunea pe care o ai? Dar și de unde a venit ideea din spatele proiectului „Corporatrista”, semnat de Irina Iliescu?

Irina Iliescu, ce înseamnă să fii artist grafic în România?

Pentru mine înseamnă să caut un echilibru între job și proiecte personale. Eu nu pot trăi încă doar de pe urma artei pe care o fac la atelier, dar mi-am dat seama că există multe moduri de a mă susține financiar ca grafician, fără compromisuri mari – graphic design, ilustrație, art direction, animație. Doar că se întâmplă să mai uit că fac asta în primul rând ca să imi permit să lucrez pentru mine, fără stresul că nu voi avea bani de chirie și materiale luna următoare.

Tu ai tot felul de mesaje politico-sociale, cum ar fi unul care să ilustreze nebunia din aceste zile cauzată de virusul COVID-19?

Momentan prefer să stau să observ până reușesc să am o vedere de ansamblu asupra acestei situații și în general am nevoie de mai mult timp de analiză. Reflexul meu inițial era să fac haz de necaz, dar simt că internetul e deja suprasaturat de glume cu corona și mi s-a părut redundant și poate superficial să contribui și eu.

Irina Iliescu

Mai ții minte primul desen pe care l-ai făcut?

Primul desen de care îmi amintesc era pe la 2-3 ani – un personaj. Țin minte destul de clar că îmi arătau mama și bunica mea cum să îl desenez și eram foarte entuziasmată. Imediat după, am început să umplu pereții casei cu tot ce mă invățaseră.

Ei au fost cei care ți-au spus că ești talentată și te-au încurajat să mergi pe acest drum?

Părinții mei erau conștienți că am talent și m-au dat la cursuri de arte în școala primară și generală, dar nu se gândeau că arta va fi o preocupare permanentă pentru mine. Din fericire profesoara mea de pictură de atunci, Zamfira Galan, a reușit să îi convingă pe ai mei că ar fi păcat să nu urmez liceul de arte și așa că am ajuns la Nicolae Tonitza.

Spre sfârșitul liceului începusem să fac pregătire pentru facultatea de Arhitectură, la insistențele alor mei, dar fără prea mare tragere de inimă, fiindcă îmi plăcea mai mult grafica. Din nou am avut noroc cu profesorul meu de desen din perioada aceea, Matei Șerban, a reușit să îi convingă pe ai mei că sunt potrivită pentru UNARTE și așa că am dat admiterea la Grafică și am intrat. Deci aș putea să spun că le datorez traseul meu acestor doi profesori minunați care au reușit să vadă un potențial în mine și să mă împingă un pic de la spate în direcția potrivită.

Irina Iliescu
Atelierul artistei Irina Iliescu

Ai fost în Milano cu o bursă Erasmus, deci ai învățat și în sistemul românesc și în cel italienesc. Există în domeniul artelor diferenţe mari între şcoala noastră şi cea din afară?

Există în primul rând o diferență de resurse materiale între școala din România și cea din afară. Atelierele de la Accademia di Brera sunt complet utilate cu tot ce avem nevoie, cum ar fi numeroase tipuri de prese, printere, și foarte important – toate măsurile de siguranță îndeplinite. Se țin periodic conferințe cu artiști contemporani importanți și se fac chiar și vizite în casele unor colecționari de artă. Deasupra facultății este Pinacoteca di Brera pe care o poți vizita oricând gratis, exista un observator astronomic, o blibliotecă monumentală și chiar și o mica grădină botanică.

În plus se adaugă faptul că te afli într-una din cele mai frumoase țări din lume care a dat lumii atât de mult patrimoniu cultural și care a avut o influență foarte importantă în arta europeană, într-un oraș care este considerat capitala designului și unde au loc evenimente culturale importante.

Nu te-ai gândit să încerci să rămâi în Italia? Sau să pleci în afară, nu ți-ar fi fost mai ușor?

M-a inspirat foarte mult Milano, dar în perioada aceea nu îmi permiteam să rămân acolo, e un oraș scump și oricum trebuia să mă întorc în România ca să pot da examenul de disertație.

De atunci, însă, m-am tot gândit să încerc să plec în altă țară, dar nu am găsit un motiv destul de bun – și anume un job stabil. Nu cred ca ar fi viața automat mai ușoară dacă aș pleca pentru că trebuie luat totul de la zero – să recreez o rețea de prieteni și de oameni cu care să colaborez și să demonstrez din nou că sunt un om serios și artist bun.

Ai tăi ce au zis când te-ai hotărât să mergi pe acest drum?

Ai mei au fost mult timp îngijorați că nu o să pot să trăiesc din domeniul acesta, din punctul lor de vedere singurul job posibil pentru mine ar fi fost profesoară de desen.  Noi nu avem artiști în familie și așa că frica lor era justificată, nu aveau cu cine să se consulte. Mă bucur totuși că au avut destulă încredere în mine și m-au susținut până am reușit să mă descurc bine financiar.

Care sunt provocările cu care se confruntă un artist grafic la noi? Și cât de stabilă și sigură este viața unui artist în România?

Cum am zis și mai sus, eu nu trăiesc doar din artă sau ilustrație, dar jonglez cu aceste domenii conexe ale graficii și în felul acesta pot să stau fără stresul că rămân fără bani de chirie sau materiale. Desigur că provocarea este să îmi drămuiesc destul de bine timpul astfel încât să pot să îmi fac proiectele personale, dar nu pot să zic că mă descurc încă așa bine.

Câteodată mă gândesc că aș vrea să devin freelancer, dar din câte observ la prietenii mei care fac asta, pare o viață destul de instabilă. Sunt perioade în care vin multe proiecte deodata și nu au timp de toate și perioade în care e secetă totală și rămân fără bani. Momentan nu sunt dispusă să îmi asum modul acesta de viață, nu cred că mi-ar ajuta în nici un fel creativitatea, ci doar aș trăi cu obsesia constantă că trebuie să fac rost de bani cumva.

Îți recunosc că eu te-am descoperit odată cu proiectul „Corporatrista”, povestește-ne puțin despre el. Ce te-a împins spre tema aceasta? Și cine ți-a fost inspirație pentru mesajele din acest proiect?

„Corporatrista” este o serie de ilustrații cu femei care se plâng de job și de viață, inspirate din discuțiile pe care le-am auzit la birou de-a lungul timpului și experiența personală – deci în general mă regăsesc în aproape toate mesajele. Seria aceasta a venit în completarea unui proiect făcut de un prieten, Timotei Drob – „Salariatul”, care reprezenta viața de angajat, dar în mare parte din perspectivă masculină. A fost o ocazie foarte bună pentru mine să îmi încerc mâna la umor și să îmi gasesc un stil de desen recognoscibil.

Chiar, ai fi putut lucra vreodată într-o corporație?

Având în vedere că am job, mai mult mă întreb cum ar fi viața mea fără program fix. Cel mai probabil aș fi mai dezorganizată și haotică, dar poate că aș fi mai satisfacută profesional. O să aflu când o să fac acest pas.

Intră în galeria foto de mai jos pentru a vedea mai multe ilustrații din proiectul „Corporatrista”, semnat de Irina Iliescu

În afară de „Corporatrista”, care este proiectul tău te suflet? Cu care te mândrești cel mai mult?

Unul dintre proiectele mele preferate este „Amintiri din Babel” – lucrarea mea de licență – care consta în cuburi de lemn gravate pe fiecare latură cu portrete diverse de prin lume și care împreună formau un turn, iar tema abordată era globalizarea și repetarea istoriei.

În prezent mai lucrez la o serie de desene în cărbune („Keep the streets empty for me”) care reprezintă o arhivă vizuală a locurilor unde am călătorit, cu intenția de a documenta texturi, ritmuri și atmosfera generală, ca o reinterpretare afectivă a memoriei.

Tu ești unul dintre artiștii care încearcă să își vândă lucrările prin platforme precum Printoteca. Funcționează asta în România, există un public educat să aprecieze lucrările artiștilor tineri? Avem o piață pentru asta?

Platformele de tipul Printoteca cred că funcționează dacă investești timp și bani în auto-promovare. Din câte am observant artiștii care postează remindere constante sau ad-uri vând rezonabil, dar nu cred că pot trăi doar din această sursă de venit.

Simt că în ultima vreme există public – tineri interesați de ilustrație care vor să iși umple casa cu imagini frumoase. M-am bucurat să vad din ce în ce mai mulți oameni la vernisajele și evenimentele culturale din oraș și cred că piața era în creștere, până să vină pandemia. Desigur că în situații de criză se schimbă prioritațile, dar sper să revenim repede la normal acum după carantină.

Și, ultima întrebare, Irina Iliescu, cum vezi viitorul unui artist tânăr în România? Avem motive să fim optimişti?

Este trist că statul investește din ce în ce mai puțini bani în cultură de la an la an, dar nu cred că trebuie să ne descurajăm. Consider că azi sunt mai multe oportunități de promovare pentru artiștii tineri decât erau, să zicem, acum 10 ani. S-au deschis diverse galerii interesate de artă tânără, au apărut festivaluri, oameni cu inițiativă care au format artist-run spaces. În plus acum se pot folosi de social media pentru a ajunge mai repede la public, potențiali colecționari și clienți, fără să depindă de factori externi și asta fără investiții enorme. Să fim optimiști!

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO