Ce înseamnă să iubești «greșit»? Anelise Sălan spune, în imagini, povestea unei iubiri queer, a unui proces la CEDO și a unei societăți care alege să întoarcă privirea

Anelise Sălan nu e la primul proiect documentar, dar „Interzis” e poate cel mai curajos film al ei de până acum. Nu doar pentru că se expune — cu tot cu viața ei privată — ci și pentru că își asumă să pună pe masă subiecte pe care România încă le evită. Cu o sensibilitate rară și o sinceritate dezarmantă, Anelise spune o poveste de iubire și, în același timp, un act de rezistență.

Filmul „Interzis” nu e doar o confesiune, ci și un demers civic. Un document despre ce înseamnă să-ți trăiești viața în adevăr, într-o societate care încă ezită să-și asume diversitatea.

În interviul de mai jos, Anelise Sălan vorbește despre debutul ei în lungmetraj, despre parcursul profesional care a dus-o de la televiziune la cinema, despre curaj, identitate, despărțire, presiune socială și drepturile omului. Dar mai ales — despre ce înseamnă să rămâi autentic într-o lume în care e mai ușor să te ascunzi.

Nu vă spunem mai multe. Citiți. Merită.

Cum a fost aseară? Înțeleg că a fost… premieră?

Anelise Sălan: Dacă am stat de vorbă până la unu noaptea, îți dai seama cum a fost? Da, a fost premiera de gală. De fapt, a fost a șasea proiecție cu public, dar prima în formula asta oficială.

Și ai fost acolo pentru Q&A, să răspunzi la întrebări?

Da, am fost și am vorbit cu publicul după proiecție.

Unde a avut loc prima proiecție?

La festivalul Astra, la Sibiu, în octombrie anul trecut. Acolo a fost prima întâlnire cu publicul.

Și apoi?

Am fost cu filmul la Chișinău, la un festival dedicat drepturilor omului. Apoi la Viena și Nairobi, tot la festivaluri pentru drepturile omului. După aceea, l-am prezentat și la One World, în București.

Și apoi ați așteptat puțin?

Da, am intrat într-un fel de pauză, nu știam ce să fac exact. Așteptam rezultatele alegerilor și n-am prea pregătit lansarea. N-am făcut campanie, n-am distribuitor… A venit așa, pe neașteptate, și până la urmă am zis: „Ok, hai să-l lansăm repede.”

Și urmează să intre în cinema?

Da, intră chiar azi. Și sâmbătă, sau duminică – nu mai știu exact – la Cinema Union. O să fie și la Elvire Popesco, peste o săptămână. La Muzeul Țăranului încă nu l-au programat.

Și acum e inclus în programul festivalului de film american, nu?

Anelise Sălan: Da, dar încă nu l-au programat acolo. După aceea o să-l dăm și în alte locuri. Nu mă aștept să rămână prea mult pe ecrane.

Anelise Sălan spune, în imagini, povestea unei iubiri queer, a unui proces la CEDO și a unei societăți care alege să întoarcă privirea

Întrebarea mea, poate ignorantă, este: de ce nu intră și în cinematografele din mall?

Nu, nu-l dau acolo. În primul rând, nu ne permitem. Și în al doilea rând, cred că publicul din mall nu e neapărat cel potrivit.

Adică te referi la publicul care merge la film după ce face cumpărături sau iese la masă?

Anelise Sălan: Exact. Oamenii vin în mall ca să se relaxeze, să se distreze. Caută entertainment pur, alt tip de experiență.

Dar poate că undeva trebuie începută și educația…

Ai dreptate, dar, uite, de exemplu, la mallurile ca Băneasa sau AFI, ca să ai o proiecție, trebuie să plătești tu 300 de euro. Indiferent câte bilete vinzi. Și, sincer, nu-mi permit să dau banii ăștia pentru fiecare proiecție.

Totuși, poate reușești ceva la Băneasa, dacă ai o relație cu managerul…

Poate. Mă mai gândesc. Poate fac o proiecție acolo, așa, ca să-l vadă și publicul din „bulă”, să zicem.

Am înțeles. Bun. Atunci, hai să te întreb direct: despre ce e filmul? Așa, în cuvintele tale.

Este o poveste de dragoste între două femei, care au o diferență de vârstă de 15 ani între ele. Cele două devin parte într-un caz împotriva statului român, depus la CEDO, prin Accept, prin care cer recunoașterea legală a parteneriatului civil – măcar atât. Aleg să documenteze tot acest proces și modul în care le este afectată viața de implicarea într-un caz legal.

În același timp, este și un coming out foarte deschis și onest, în care este implicată și familia mea. Este, de fapt, o poveste despre lucrurile care ne apropie de ceilalți, nu despre ce ne diferențiază sau ne face speciali – cum se întâmplă, din păcate, destul de des în comunitate, unde unii aleg să se poziționeze altfel.

Reacțiile pe care le-am primit din partea unor categorii foarte diverse de public – fie că vorbim de vârstă, nivel de educație sau background social – mi-au arătat că oamenii au putut relaționa pe deplin cu povestea. Am simțit că am reușit să vorbesc o limbă universală, prin care am transmis, într-un mod natural, nevoia unei protecții legale pentru cuplurile de același sex.

E, într-un fel, și povestea ta.

Da.

Ce înseamnă implicarea familiei tale în film?

Anelise Sălan: Am, de exemplu, o discuție foarte sinceră cu tatăl meu. Nu e nimic forțat, lucrurile s-au desfășurat natural, dar era pentru prima dată când îl întrebam direct ce simte, ce gândește, cum a trăit el toată situația asta.

Ce îți dorești să fie filmul, până la urmă?

Un îndemn la curaj. La curajul de a-ți face coming out, dar și la curajul de a-ți trăi viața în acord cu tine însuți și de a fi autentic. Mi se pare că asta e ceva care lipsește mult în societate, nu doar în zona de identitate sau orientare. În multe domenii, oamenii joacă roluri, se agață de niște imagini sau statuturi sociale…

Și, de cele mai multe ori, nici nu știi cine sunt oamenii cu adevărat. Cred că asta am reușit să transmit. Cel puțin, din discuțiile cu cei care au văzut filmul, am simțit că asta a ajuns la ei. Până acum, cred că filmul a ajuns la vreo 500 de oameni.

Este primul tău film?

Anelise Sălan: Este debutul meu în lungmetraj. Mai făcusem un lungmetraj înainte, dar în co-autorat, împreună cu o altă colegă. Și, înainte de asta, am mai realizat patru scurtmetraje.