Ce înseamnă să iubești «greșit»? Anelise Sălan spune, în imagini, povestea unei iubiri queer, a unui proces la CEDO și a unei societăți care alege să întoarcă privirea

Cum ai ajuns în documentar?

Am început pe producție, practic. La început am fost asistentă de emisie la Matinal. Apoi am preluat emisiunea Bucătăria lui Radu, pe care am realizat-o timp de cinci ani, până la moartea lui Radu. După aceea am făcut Descoperă România, o emisiune de turism difuzată pe Pro Cinema și Pro TV Internațional.

Am mai colaborat și la alte proiecte mai mici, unde făceam parte din echipă. Însă aceste două emisiuni – Bucătăria lui Radu și Descoperă România – au fost proiectele în care am fost implicată complet: mergeam la filmări, alegeam subiectele, scriam, montam.

După 12 ani de televiziune, a venit criza din 2008. Ne-a lovit pe toți. În doi ani, lucrurile au început să se clatine și la Pro. Au redus bugetele, și mi-au scos emisiunea de travel de la Pro Cinema – care îmi era foarte dragă. În perioada aceea, lucram și la Vocea României, unde montam poveștile concurenților.

Și atunci am simțit că nu mai e locul meu în televiziune. Făceam lucruri repetitive, care nu-mi mai aduceau nicio satisfacție. Vocea României nu mă pasiona deloc, așa că am decis să plec.

Ai avut vreun plan de rezervă atunci?

Anelise Sălan: Niciunul. Le spuneam mereu colegilor de la Pro, când luam interviuri: „Odată ce intri în Pro, e ca la stat – nu mai pleci”. De ce să pleci din Pro?

Toată lumea m-a considerat nebună, mai ales că nu aveam absolut niciun backup. După ce am plecat, am plecat și într-o vacanță de trei săptămâni în Norvegia – o țară extrem de scumpă –, iar de acolo m-am dus în Spania. Nu știam ce urmează. Nu aveam niciun plan B.

Nici echipa nu-mi plăcea. Era echipa Monei Segall. Simțeam că, dacă aș fi rămas, aș fi rămas blocată într-o formulă care nu mi se potrivea. Și mi-am spus: sunt prea tânără ca să mă plafonez.

Așa ai ajuns în film?

Da. Așa am început, ca fotograf de platou. Unele dintre fotografiile mele de la Poziția copilului au fost folosite pe afișele de la Berlinale. M-am bucurat enorm.

Apoi, treptat, am trecut de la fotografie la video. Acum vreo zece ani am început să fac documentar. A fost, de fapt, o întâmplare. Am primit o comandă de la Asociația ActiveWatch – ONG-ul care monitorizează presa – pentru un documentar despre studenții romi la Medicină.

Am început să filmez și am făcut un prim documentar scurt, de vreo 30 de minute. L-am filmat, montat, scris – totul singură. Iar colega mea mi-a spus: „Măi, dar parcă arată ca o emisiune TV”.

M-am uitat și eu mai atent și mi-am dat seama că avea dreptate. Arăta, într-adevăr, ca la TV.

Ce înseamnă să iubești «greșit» cu Anelise Sălan

Ce ai făcut mai departe?

Am început să caut workshop-uri de film documentar în România. La vremea aceea erau două foarte bune: Aristoteles Workshop – care a dispărut o perioadă, dar era foarte bine cotat în Europa de Est – și încă unul, tot internațional. M-am dus la ambele. Erau workshop-uri cu mentori din toată lumea.

Acolo am întâlnit regizori, producători, editori de toate vârstele și din toate colțurile lumii. Mulți dintre ei m-au tras de mânecă și mi-au spus: „Tu trebuie să faci documentar. Nu te lăsa! Continuă!”.

Unul dintre cei care m-au încurajat cel mai mult este Igarel – un francez manierat, pe la 60 de ani, care îmi era mentor. În fiecare seară își lua paharul de vin și mă „tocănea”: „O să faci documentar! Ești talentată, nu te opri!”. Eu stăteam și nu-mi venea să cred. Pentru mine, documentarul era ca lăutăria – nu învățasem formal, nu știam exact ce fac.

Dar el a fost primul și cel mai important motiv pentru care am continuat cu documentarul.

Și apoi, știi cum e – începi cu unul, faci altul… și nu te mai poți opri. Acum fac multe proiecte comerciale, trebuie să și muncesc. Dar eu nu consider documentarul o „muncă”, în sensul clasic. Este cu totul altceva pentru mine.

Când spui „mă duc la muncă”, la ce te referi mai exact?

Anelise Sălan: Când spun că „mă duc la muncă”, mă refer la joburile care îmi aduc bani – cele comerciale – ca să pot să îmi susțin timpul necesar pentru documentar. Documentarul e, cumva, „anul meu sabatic”, dacă vrei. Nu mă susține financiar, dar e esențial pentru mine.

Totuși, e o mare diferență între a face documentar și a-ți pune viața personală într-un documentar. E mai mult decât un act de curaj.

Da. Dar e un act de curaj pe care, într-un fel, îl exersez din copilărie. L-am învățat de la părinții mei. Am avut norocul să cresc într-o familie care mi-a insuflat ideea asta, a curajului.

Spuneam și ieri, în Q&A, că mi se pare că acest curaj ar trebui predat în școli – dacă nu ai șansa să-l înveți în familie. E felul meu natural de a relaționa cu lumea. Și nu puteam să fac un film atât de personal altfel. Nu puteam să-l regizez, să-l scriu, fără să mă expun sincer.

Ce te-a motivat, dincolo de instinctul personal, să mergi în direcția asta atât de vulnerabilă?

Pe lângă partea personală, sunt acum în anul 3 de doctorat, iar tema cercetării mele este jurnalismul de intimitate – „intimate journalism”. Este un termen pe care încerc să-l introduc și să-l legitimez în jurnalismul românesc.

Foarte interesant. Zi-mi – când le-ai spus alor tăi: „Uite, vreau să fac acest documentar în care veți apărea și voi”, care a fost reacția lor? Dar, stai, mai întâi – ești din București sau din provincie?

Sunt din Târgoviște.

Târgoviște – un oraș mic. Ce au zis părinții tăi?

Anelise Sălan: Ei sunt deja obișnuiți cu prezența camerei. Adică nu a fost nevoie să le fac un anunț oficial. Eu filmez de ani de zile în familie – toate excursiile, sărbătorile… Au fost mereu în fața camerei.

Înțeleg, dar aici e vorba de un film care…

…care e expus public. Da. Evident că nu le-a fost foarte confortabil. Nici nu cred că s-au gândit, la început, că filmul va ajunge în cinematografe sau în festivaluri. Cu atât mai puțin în Târgoviște. Și sincer, nici eu nu cred că îl va prelua cineva acolo – distribuția de documentar în România este extrem de dificilă.

Ai simțit, totuși, o susținere din partea lor?

Da, cred că au înțeles cât de important este pentru mine. Și pentru că povestea filmului – fără să dau spoilere – a devenit complicată și pentru mine personal, s-au solidarizat cu mine. Au ales să meargă all-in, la fel cum fac și eu cu orice proiect în care cred. Când încep ceva, mă dedic complet.

Au văzut forma finală a filmului?

Doar mama. Tata – e o poveste mai complicată. Ne-am certat în pandemie, pe teorii conspiraționiste… și de atunci relația noastră a fost mai tensionată. Nu a văzut filmul încă, urmează să vedem când și cum va fi momentul potrivit.

Mama, în schimb, l-a văzut chiar de ziua mea, într-o proiecție publică la MȚR. A fost prima dată când l-a văzut.

Te-ai uitat la fața mamei tale când a văzut filmul?

Anelise Sălan: Da, bineînțeles. Am stat în picioare, paralel cu rândul ei, o oră și jumătate, doar ca să-i văd reacția – și pe a mamei, și pe a surorii mele. Erau amândouă în sală. Premiera a fost chiar de ziua mea și au fost mulți prieteni din copilărie acolo, deci a fost o atmosferă foarte emoționantă.

A fost prima oară când le-ai arătat filmul?

Da, a fost prima oară. Le-am arătat filmul împreună, mamei și surorii mele.

Câți ani ai, Anelise?

45

Mulți înainte! Suntem cam de-o vârstă, de aceea mă simt și eu aproape de subiect. Mă gândesc la părinții mei când pun aceste întrebări. Spune-mi – când ți-ai dat seama că ești queer? Sau ai știut dintotdeauna?

Nu a fost ceva brusc sau foarte conștient. M-am prins destul de târziu – pe la 23 de ani. Dar nu a fost un statement, n-am făcut un anunț oficial.

Cum adică?

Pur și simplu m-am dus acasă cu prima mea prietenă. N-am zis nimic. Mama și-a dat seama imediat. Oricum, cred că bănuia de ceva vreme.

Tata ne-a văzut pe amândouă – pe mine și pe Andreea – și s-a dus să o întrebe pe mama. Ea i-a confirmat și… cu asta basta.

Și cum a fost reacția lor? Ați vorbit deschis despre asta?

Cu mama am mai avut câteva discuții ulterior, dar cu tata – niciodată. N-am simțit nevoia, nici el nu a adus subiectul. Dar întotdeauna s-au comportat frumos cu toate prietenele mele. Au fost calzi, ospitalieri – ne chemau la masă, se purtau normal. Nu a fost niciodată o problemă.

N-au existat momente tensionate? Reacții de genul „ne faci de râs”?

Niciodată. Niciun șantaj emoțional. Nici reproșuri. Nu mi-au zis niciodată că le-am distrus viața sau că îi fac de rușine – cum am auzit din păcate în alte povești. Nu spun că le-a fost ușor, dar dificultatea cred că a fost legată mai degrabă de presiunea socială – de vecini, de ce „o să zică lumea”, cum ziceai și tu.

Dar ei m-au crescut mereu cu ideea că trebuie să spun ce simt și să fac ceea ce cred. Și atunci nu cred că aveau cum să reacționeze altfel. Sunt produsul lor, copilul lor.

Ce profesii au părinții tăi?

Anelise Sălan: Mama a fost profesoară de istorie, iar tata – inginer. A fost designer de caroserii auto. El a proiectat inclusiv Dacia 1300.

Aha, se explică! Dar ai avut noroc – în general, în familiile intelectuale e un pic mai mult spațiu pentru acceptare.

Da și nu. Cunosc multe cazuri de respingere brutală, chiar și în familii de doctori sau universitari. Genul acela de reacție: „Nu mai ești copilul meu!”, „Te dau afară din casă!”. Cred că totul ține, până la urmă, de mentalitate și de cum ai fost crescut.

Ai mei mi-au transmis că trebuie să trăiesc în acord cu mine însămi. Așa că au înțeles că nu e ceva ce am ales eu „ca să le fac în ciudă” sau ca să le complic viața. Nici măcar ca să-mi complic mie viața. Așa sunt.

Poate au avut griji – că o să-mi fie greu. Dar nu mi le-au spus niciodată. Le-au ținut pentru ei. Și asta mi se pare un lucru extraordinar.

Trebuie să te întreb și despre partenera ta din film. Tu alegi, desigur, ce vrei să-mi spui.

Am respectat dorința ei de a nu mai fi contactată, din momentul în care ne-am despărțit. Sunt convinsă că a aflat de film – e imposibil să nu fi aflat, avem prieteni comuni. Dar nu m-a căutat niciodată. Și eu nu-mi voi încălca promisiunea.

Nu știu ce înseamnă lipsa asta de reacție – dacă înseamnă că nu-i pasă sau dimpotrivă. Poate dacă ar fi fost împotrivă, aș fi primit un mesaj, un mail, ceva. Nu pot ști sigur. Dar dacă simte nevoia să vorbim, cred că e important ca ea să facă primul pas. Pentru că ea mi-a cerut explicit să nu o mai contactez – m-a blocat pe toate canalele.

Și am respectat asta. Îi respect și acum dorința de a nu apărea nici cu numele, nici cu chipul – și filmul reflectă această alegere.

Înțeleg. Câți ani ați fost împreună?

Zece ani.

Și ideea acestui film atât de personal, intim – a fost de la început a ta sau ați gândit-o împreună?

A fost ideea ei să facem filmul în felul ăsta, să fie atât de personal. Eu, inițial, mă apucasem de documentare într-un mod mai clasic, jurnalistic. Ea a fost cea care m-a încurajat să intrăm mai profund, în viața noastră, în casă, în detalii. Iar apoi, paradoxal, nu a mai vrut să apară.

Ce urmează acum? Mă refer la partea legală – în ce stadiu suntem în România, după procesul de la CEDO?

Anelise Sălan: Procesul intentat la CEDO l-am câștigat acum doi ani. Decizia este definitivă. Dar, practic, nu s-a schimbat absolut nimic în viața noastră – în bine, cel puțin.

Din contră, mi se pare că tot avansul pe care îl făcuserăm în anii anteriori – în discuțiile cu autoritățile, cu societatea civilă – a fost anulat de ultimele luni de campanie electorală. Discursul anti-LGBT a fost folosit ca muniție politică, iar reacția societății mi s-a părut extrem de inflamată.

Asta mă face să cred că nu suntem, de fapt, atât de pregătiți cum credeam noi.

Crezi că vom avea totuși o lege pentru parteneriatul civil?

Va trebui să avem. România are obligația să pună în aplicare hotărârea CEDO în câțiva ani, altfel va fi sancționată. Dar dacă o vom face doar „pentru că trebuie”, cu forța, mi se pare că nu e o soluție bună în contextul actual.

Pentru că extremismul bate la ușă.

Exact. Într-un astfel de context, o lege impusă poate agrava lucrurile – poate încuraja și mai mult ura, hate-ul. Asta mă sperie.

Totuși, crezi că există o speranță?

Da, poate. Mă gândesc că e prima dată când există un alt tip de context politic – neoficial. Poate că există totuși o șansă ca lucrurile să se schimbe în bine. Dar mi-aș dori să se întâmple cu sprijinul societății.

Noi trăim într-o bulă, mai ales în București. Ok, avem 30.000 de oameni la Pride, dar asta nu înseamnă nimic pentru restul țării. Realitatea e alta în orașele mici și mai ales la sate.

Eu cunosc cupluri de bărbați gay care trăiesc la țară. Ideea ar fi ca această legislație să vină dintr-o recunoaștere reală, sinceră: „Da, mă, și oamenii ăștia sunt ca noi.” Dar nu cred că suntem încă acolo, ca societate.

Citește și: Iaromira Popovici, mama lui Luca, persoană gay şi student la Harvard: „Dacă ţii la copilul tău şi dacă îl iubeşti, vrei să fie fericit, iar dacă el e fericit aşa, nu te mai interesează alte lucruri”

Scrii despre asta în prezent?

Anelise Sălan: Da, lucrez la o documentare temeinică pe tema parteneriatului civil, din toate perspectivele – juridice, sociale, politice. Am termen în noiembrie pentru articolul ăsta. Atunci sper că voi putea înțelege mai clar unde ne aflăm cu adevărat și în ce direcție se înclină balanța.

Iar pentru tine, din punct de vedere artistic, documentaristic — ce urmează? Că nu te oprești aici.

Anelise Sălan: Nu, nu mă opresc. Am început deja al doilea documentar — e în producție. E, într-un fel, o continuare a celui de acum. Nu direct, dar tematic. Se leagă prin aceeași nevoie de a înțelege diviziunile din societatea noastră.

De data asta, merg mai adânc în tema polarizării — cum alegerile și discursurile politice din ultima vreme au dus la rupturi, nu doar între grupuri sociale, ci chiar în interiorul familiilor. Eu, personal, am trăit un astfel de conflict pe teme de suveranism și patriotism. Și vreau să explorez de ce s-a întâmplat asta.

E tot un film personal, dar mult mai investigativ. Încerc să înțeleg ce a dus, concret, la creșterea extremismului în România. Cum am ajuns în punctul în care nu ne mai ascultăm unii pe alții. Nici măcar în familie. Cum s-a ajuns la atât de multă ură — și la un refuz total de dialog.

Citește și: Ce ar aduce parteneriatul civil comunităţii gay? Adrian Teleşpan: „Drepturi. Dreptul de moştenire, pentru că şi homosexualii mor!”

Pare un subiect greu, dar extrem de important acum.

Da. Tocmai de aceea trag tare. Am fost deja selecționată cu proiectul în două festivaluri internaționale pentru documentare aflate în lucru — Work-in-Progress — unul la Barcelona, altul la Sofia. M-au ajutat mult întâlnirile de acolo. Mă concentrez acum pe filmări și dezvoltare.

Sper să-l termin anul viitor și să-l pot lansa în festivaluri mari.

Îți doresc multă baftă și inspirație! E o temă care chiar trebuie spusă — și auzită.

Mulțumesc din suflet!