Ce rămâne după ce pierzi pe cineva drag? Melania Medeleanu, inițiatoarea proiectului „Plantați în amintire”: „Ni se spune că timpul o să șteargă, o să facă durerea să dispară, dar adevărul este că doar înveți să trăiești cu ea”

Melania Medeleanu, fondatoarea Asociației Zi de Bine, povestește despre cel mai recent proiect al organizației, Plantați în amintire. La finalul celui de-al treilea an al organizației pe care o conduce, Melania face un bilanț emoțional:

Cum a pornit ideea de a planta un pom pentru un suflet dispărut?

Melania Medeleanu: A pornit chiar din ce și-a propus Asociația Zi de bine încă de la început, anume „a pune lumină acolo unde e întuneric”. Unde altundeva e mai întuneric decât în duritatea și eternitatea unei pierderi de acest fel. Pe oamenii dragi care s-au dus nu-i poți aduce înapoi, însă ce poți să faci este să le ții amintirea vie. Din păcate, de multe ori ni se spune, atunci când pierdem pe cineva, că timpul o să le rezolve pe toate, o să șteargă durerea, dar adevărul e că nu e deloc așa, nu e o durere care trece, ci una cu care înveți să trăiești.

Ne-am întrebat cum am putea să-i dăm acestei dureri o altă abordare, să o transformăm, măcar puțin, într-o formă de viață, iar copacii ni s-au părut a fi acel ceva în care am putea să transferăm dorul.

Am dus 100 de mesteceni în Lugoj, în luna noiembrie, iar fiecare arbore plantat de cineva care a pierdut o rudă, un prieten poartă cu sine un QR Code care, scanat, te duce spre site-ul plantatiinamintire.ro, unde poți afla povestea celui dispărut, iar cei care l-au cunoscut și vor să spună câteva cuvinte în memoria lui, pot lăsa un comentariu. Vorbim despre un proiect care îmbină atât de multe direcții, e un proiect despre mediu, despre tehnologie, apoi e un proiect despre sănătate mintală, e un proiect de comunitate, pentru că mi-am dat seama atunci când ne-am adunat la inaugurarea parcului din Lugoj că oamenii simțeau în continuare atât de acut nevoia să vorbească pentru că, probabil, printre prieteni deja au vorbit destul și au auzit de prea multe ori acest ”hai să mai vorbim și despre altceva”, încât în grupul acela al oamenilor care au trecut prin același tip de durere au început să-și vorbească. E motivul pentru care, de altfel, am și continuat proiectul cu un grup de suport pe doliu.

Am avut o întâlnire la centrul comunității Zi de Bine și ne-am propus să continuăm aceste întâlniri. Mai mult decât atât, în momentul în care am făcut public acest proiect, au apărut atât de multe solicitări din partea oamenilor care aflaseră despre el și care voiau să facă același gest – să planteze un copac în memoria cuiva drag – încât ne-am dat seama că e esențial să întindem rădăcinile acestor doruri. Avem deja semnate parteneriate cu Bucureștiul, cu sectorul 6, cu Oradea, iar în următorii 10 ani ne-am propus să ajungem în cât mai multe locuri din țară fiindcă, peste tot, în toată țara sunt oameni care au pierdut oameni.

Care e povestea care ți-a rămas ție lipită de suflet?

Melania Medeleanu: Am citit 100 de povești când le-am redactat pentru a le putea publica, iar la multe dintre ele a trebuit să mă ridic de pe scaun și să îmi limpezesc un pic mintea. Sunt atât de personale și e atâta dragoste în ele, atâta dor încât am simțit nevoia să mă îndepărtez puțin.

Când am inaugurat parcul, când am plantat și am montat plăcuțele, toată lumea venea spre mine și îmi spunea câte ceva. Ce m-a impresionat foarte tare au fost oamenii care își luau în brațe copacii. Apoi m-a impresionat o fetiță care ținea o lopată în mână, și adusese pământ de la mormânt, apoi lua pământ de la copac, să-l ducă la mormânt. Făcea un soi de transfer.

Care e bilanțul după 3  ani de ”Zi de Bine”?

Melania Medeleanu: Facem împreună un bilanț în această lună, decembrie, când companiile au posibilitatea din nou să susțină, cu 20% din impozitul pe profit, proiectele Zi de Bine de anul viitor, așa cum s-a întâmplat cu cele peste 50 de proiecte de până acum. Toate detaliile sunt pe site-ul zidebine.ro.

Acum trei ani, ne propusesem să facem câte un proiect pe lună, dar am depășit de mult pentru că în 2022 am făcut chiar 2 proiecte în fiecare lună. Și dincolo de miile de oameni pe care aceste proiecte i-au atins, aș menționa câteva din cele peste 50 de proiecte. Câteva premiere, pe de o parte – prima tabără cu pacienți cu Alzheimer și aparținători din România, primul mic dicționar de cuvinte și expresii în limba semnelor, primul centru integrat pentru investigarea abuzurilor împotriva minorilor, primul parc plantat în amintirea oamenilor pe care i-am pierdut. Apoi aș rămâne cu unul dintre proiectele care au generat o schimbare sistemică. Vorbesc despre Camerele de Audiere pentru Minori. Exista una singură în toată țara, deși ar fi trebuit să existe una în fiecare județ cel puțin. Într-un an de zile am făcut 8 astfel de camere, cu ajutorul Asociației pentru Victimele Infracțiunilor Sexuale. La rândul său, Ministerul Public, după acest demers, al celor două ONG-uri, a aplicat și a obținut fonduri norvegiene care permit amenajarea unei camere de audiere pentru minori în fiecare județ din țara asta. Asta e ceva ce ne bucură foarte tare.

Am adus pentru prima oară bastoanele we walk – bastoane inteligente pentru nevăzători, Școala Curajului de la Pirita – proiectele pe care le-am făcut sunt proiecte pe care rareori le-am făcut singuri, de cele mai multe ori le-am făcut în parteneriate cu ONG-uri și ăsta e unul dintre obiectivele noastre: să sprijinim ONG-uri care sunt mai mult sau mai puțin la început de drum  și să le dăm aripi, pentru că e foarte multă competiție în lumea asta în care trăim noi. Nu cred că e nevoie de competiție suplimentară și între ONG-uri și, dacă e un lucru pe care l-am constatat e că, dacă ne unim forțele, chiar putem să facem o schimbare semnificativă.

Povestește-mi puțin despre Centrul Comunitar al Asociației Zi de Bine!

Melania Medeleanu: Visam la acest centru comunitar de multă vreme: într-o zi când o să avem echipă mai mare, un buget mai mare, o să facem noi un centru comunitar. Iar uneori e nevoie de cineva care să te împingă de la spate și, din păcate, acest ceva a fost războiul, așa încât proiectul ăsta, la care visam de luni de zile, s-a materializat în doar 3 săptămâni din momentul în care a izbucnit războiul. După ce am sărit în ajutor, așa cum au făcut foarte multe ONG-uri și persoane fizice, atunci în primele zile, când am reușit cu ajutorul partenerilor noștri să trimitem peste 50 de tone de marfă, de alimente, de produse de igienă, haine, medicamente la graniță sau peste graniță, am realizat destul de repede că va fi nevoie de sprijin de lungă durată. Dacă speranța inițială era că războiul se va termina repede și oamenii se vor putea întoarce acasă, cu timpul a fost ușor să ne dăm seama că mulți dintre ei nu vor mai avea la ce să se întoarcă. Așa că durata șederii pe teritoriul României se va extinde pe termen nelimitat.

Să fii străin într-o țară care nici măcar nu vorbește limba ta, trebuie să fie îngrozitor. Să fi lăsat în urmă pe cei dragi, așa cum s-a întâmplat cu multe dintre mamele și copiii care vin în centrul comunitar Zi de Bine, trebuie să fie cumplit. Și atunci, ce te poate salva este o comunitate. Să te poți întâlni cu oameni care știi că trec prin aceeași dramă ca tine. Centrul Comunitar Zi de Bine a devenit un soi de mica Ucraina, un acasă departe de casă pentru peste 2.500 de oameni care ne-au trecut pragul din aprilie, de când am deschis centrul și până astăzi. În fiecare săptămână se întâmplă tot felul de ateliere, de la limba română, limba engleză, terapie pentru copii, individuală, terapie de grup, evenimente culturale, aniversăm zile de naștere, avem cursuri de dans, șah, robotică pentru copii. Dar până la urmă rămâne segregare dacă rămânem în această formă, așa că, ce ne-am propus, a fost să unim lumile astea două – lumea românească și cea ucraineană – iar de la 1 iulie am deschis Centrul Comunitar Zi de Bine și pentru comunitatea românească. Am început deloc întâmplător cu un curs de șah, care nu are nevoie de prea multe cuvinte, așa încât și copiii români, și cei ucraineni să vorbească o limbă comună și să se întâlnească în astfel de ateliere. Am făcut și ateliere de lumânărit și e foarte frumos să vezi cum crește această comunitate mare. Oferim pentru toți cei care ne trec pragul piese de teatru pentru copii, ateliere de nutriție, grupuri de suport pentru pacienți cu Alzheimer și aparținători, pentru femei care au trecut prin drama cancerului sau grupuri de suport pentru doliu. Ce ne dorim este ca grupul Comunitar să fie un fel de canapeaua din Friends pe care cel care are o idee să se așeze și să strige: Vreau… și în funcție de ce urmează după acel vreau, în măsura în care putem să ajutăm la împlinirea unui vis, acela e locul unde visurile pot să prindă contur. Căutăm împreună finanțare, dacă e nevoie, căutăm să conturăm mai bine visul, dar ce e important e ca fiecare om care aude despre noi și vrea să participe într-un fel sau altul – ca simplu spectator sau ca inițiator de proiect, să știe că ușa noastră e deschisă.

Dacă vreodată te va întreba copilul tău ”De ce?”, ce o să-i răspunzi? Ce îți răspunzi ție?

Melania Medeleanu: Copilul meu a rostit, după „mama”, al doilea cuvânt „alo”. Da, sunt momente de furie și de neputință și e greu să te împarți în mod echitabil să crești un copil și să faci voluntariat 5 zile pe săptămână, dar să muncești pentru tine, să ai ce pune pe masă și să ai cu ce să-ți plătești ratele în restul timpului, însă îți dau un exemplu: în momentul în care copilul tău îți spune ”mama, eu vreau să merg la război”, iar tu întrebi contrariată ”ce să faci, mama la război?”. ”Vreau să-i prind pe oamenii răi”. ”De ce, mama, să-i prinzi pe oamenii răi?”, iar el îți răspunde ”vreau să-i îmbrățișez pentru că ei de-aia sunt răi, pentru că nu i-a îmbrățișat nimeni”… îți spui că poate că n-ai dat-o în bară chiar atât de rău.  

Melania Medeleanu, împreună cu Radu, fiul ei