Ceaiul, de pe plantaţiile din Ceylon, într-o cană de porţelan!

Aş da oricând o cafea pe un ceai aromat. Dintotdeauna mi-a plăcut să îl savurez… eventual, dintr-o cană de porţelan, uneori cu un strop de lapte (cum îl beau englezii), alteori cu miere şi lămâie (precum beau aristocratii ruşi). Mi-a luat însă multă vreme să înţeleg că cel mai bun ceai nu este la plic, ci în cutie, sub forma unor frunze uscate şi „chircite”, dar care odată puse în apa fierbinte se desfac şi îşi răspândesc aroma plăcută. Noi românii, folosim greşit termenul de ceai, chiar şi pentru infuziile din plante. Ceai nu este cel de soc, de tei, de mentă sau de ciuboţica cucului, ci licoarea rezultată din scufundarea în apă fierbinte a frunzelor unei plante din Burma care a pătruns în China prin Vietnam.

În limba chineză, cuvântul ceai înseamnă vioiciune, iar o legendă spune că un călugar budist care îşi petrecuse zile şi nopţi în rugăciuni şi meditaţii, până când într-o noapte a încălcat jurământul, când s-ar fi trezit, cuprins de mustrări de conştiinţă, şi-a tăiat pleoapele din cauză că l-au trădat. Dupa ce acestea au căzut pe pământ din ele a crescut un arbust de ceai. Din frunzele lui, călugărul a preparat băutura care îi conferea o voiciune uimitoare. În Mandarină, ceai se scrie cha, iar în chineza Min, te (de unde provine cuvântul englezesc Tea).

Ceaiul, o plantă pe care am vazut-o frumos ambalată în cutii metalice şi expusă pe rafturile magazinului de lux Harrords din Marea Britanie, iar mai apoi crescând pe zeci de hectare de un verde crud, în Sri Lanka, fostul Ceylon are o istorie colosală, ce datează de peste patru mii de ani şi este asociat cu evenimente istorice şi conflicte, ce au schimbat istoria lumii.

Chinezii ar fi fost primii care au preparat o băutură din frunzele unui ceai, legenda spunând că nişte păstori ar fi descoperit accidental că animalele care mâncau frunzele unor asemenea arbuşti deveneau neobişnuit de vioaie. O altă legendă povesteşte că ceaiul a fost descoperit de Imperatorul chinez Shen-Nun, când nişte frunze au căzut din întâmplare într-un vas cu apă clocotită.

Ceea ce se ştie cu exactitate este ca modalităţile de cultivare şi de producere a ceaiului au fost ţinute mult timp în secret de catre chinezi, ceaiul ajungând la europeni prin intemediul preoţilor portughezi. Primul transport de ceai a fost efectuat de compania de navigaţie Dutch East India care a transportat ceai din Macao către Java. Ceaiul a devenit o băutură populară mai întâi în Olanda, apoi în Germania, Franţa, dar a pătruns şi în Rusia în randul populaţiei din Siberia, prin mongoli.

În Marea Britanie, ceaiul a atins popularitatea maximă când Catherine de Braganza, abia căsătorită cu Charles al II-lea, a instaurat la curtea regală obiceiul de a bea ceai. Pentru mult timp acesta a fost considerat o băutura de lux pentru care se plăteau şi taxe. Mai multe evenimente istorice au avut legatura cu ceaiul, cel mai important fiind Boston Tea Party, din 1773 care a produs Revoluţia Americană.

Din dorinţa de „sparge” monopolul chinez asupra ceaiului, englezii au început să cultive ceai în India, primele seminţe fiind aduse de către Arthur Campbell în regiunea Kumaun. În Darjeeling au avut loc primele plantaţii experimentale, iar în 1848 Robert Fortune a fost trimis într-o calatorie secretă în China pentru a lua plante şi a încerca să le cultive în Marea Britanie.

Introduse în India prin Hymalaya, plantele chinezeşti de ceai nu au supravieţuit, dar englezii au descoperit că în regiunea Assam planta de ceai creştea de la sine şi era folosită de localnicii Singpho.

În 1800, ceaiul a patruns şi în Sri Lanka, pe atunci colonie olandeză în care se cultiva cu precădere scorţişoară. După încercarea eşuată de a planta cafea, ceaiul a fost adus din Assam şi Calcutta prin compania East India. Prima plantaţie de ceai a fost stabilită de către James Taylor în 1867, în Kandy care 5 ani mai târziu înfiinţa şi prima fabrică de ceai. În 1880, plantaţiile de ceai au „explodat” pe tot teritoriul Sri Lankăi (denumit şi Ceylon) care până în 1965 a devenit cel mai mare exportator din lume, aşa cum am aflat de la ghidul meu Vijitha Lenaduwea.

În Kandy (fosta capitală regală), se află acum şi un muzeu al ceaiului, dar cele mai frumoase peisaje cu culturi de ceai se pot vedea in Nuwara Elya, unde umezeala şi relieful înalt priesc plantaţiilor. De obicei, ceaiul este cules de femeile Sri Lankeze care muncesc ore în şir pentru a culege manual frunzele, contra unor sume infime de bani. Îmbracate în port popular, acestea coboară de pe dealuri purtând pe cap boccele cu frunze, iar uneori sunt însoţite de copii care strâng vrejuri uscate. Mai departe, frunzele trec printr-un amplu proces de uscare,  de fermentare şi  de prelucrare în fabrici, în urma cărora se produc mai multe tipuri de ceai: de la ceaiul alb, la cel verde, la ceaiul negru sau cel îmbogăţit cu bergamotă, petale de trandafir, portocală.

 Pe lângă plantaţiile de ceai, unele dintre ele cu nume celebre, precum Lipton, în Sri Lanka se pot vizita şi cluburile de golf, unde ritualuri precum „Five o’clock tea” te poartă cu gandul la vremurile coloniale britanice. Unele ceaiuri se beau în scop terapeutic, iar în Tea Houses primeşti un meniu în care ţi se explică care sunt beneficiile terapeutice ale fiecărui ceai în parte.

Plantaţiile de ceai se pot admira pe traseul Kandy-Ella, dintr-un „scenic train” ce aminteşte de Orient Expres dacă vei călători în vagoanele de lux, şi în care, evident, se poate savura şi o cană de ceai. În Sri Lanka, pentru a vedea plantaţiile de ceai poţi ajunge cu avionul (dacă îţi cumperi biletul din timp acesta poate costa şi 500 de euro de persoană), dar la faţa locului ai nevoie de asistenţă. Dacă nu vrei să te încumeţi să călătoreşti pe cont propriu (şoselele nu sunt foarte bune, iar trenurile arată uneori ca în Milionarul Vagabont) îţi recomand o maşină privată care este dotată cu aer condiţionat, în care şoferul este şi ghid. O călătorie poate dura câteva zile şi poate include vizita la temple, forturi, parcuri naţionale cu elefanţi sau alte animale sălbatice, grădini de mirodenii. Cazarea este destul de ieftină (poate varia între 60-80 euro/noapte) şi poate fi făcută la hoteluri coloniale sau în bungalow-uri, în timp ce şoferii au propriile lodge-uri.