Povestea medicului care după ani de succes în Londra a decis să se întoarcă și să aibă grijă de viitorul României: cum revoluționează Brînduşa Cimpoca medicina materno-fetală de la noi

Brînduşa Cimpoca este un medic tânăr, cald şi cu gânduri foarte mari. Spre deosebire de alţi colegi de-ai ei, nu şi-a dorit nicio clipă să lucreze în străinătate. Ba mai mult, s-a întors acasă după un stagiu de aproape 3 ani la Londra, sub coordonarea lui Kypros Nicolaides, cel supranumit părintele medicinei materno-fetale, cu gândul că poate face aici ce a văzut că se face acolo.

Tot acolo a apărut şi în primul episod din seria de pe Netflix, Chirurgi vizionari. Dar mai presus de asta, orice discuţie cu Brînduşa Cimpoca este o lecţie despre dorinţa de a performa, despre colaborare, nicidecum despre individualismul care îi caracterizează pe mulţi, despre dorinţa de a fi de ajutor şi de a aduce schimbări în sistemul medical autohton. Lucrează la Spitalul Filantropia din capitală şi la clinica Nativia, alături de oamenii care i-au fost mai întâi profesori, apoi colegi.

Cei mai mulţi dintre noi ne uităm la Netflix, dumneavoastră aţi apărut la Netflix. Cum s-a întâmplat?

E, da! Ăsta nu e neapărat foarte mult meritul meu. A fost o întâmplare că eu m-am aflat acolo în acel moment. Eram acolo deja de 2 ani şi cei de la BBC împreună cu Netflix i-au propus profesorului Nicolaides să facă un documentar despre el, să fie un episod despre el. Eu lucram de mai bine de o jumătate de an în camera în care el face aceste operaţii şi de-asta am apărut. Nu a fost nicio preselecţie sau ceva de genul ăsta.

Totul a fost cât se poate de real. Noi ne-am continuat activitatea, să îngrijim gravidele şi să le acordăm toate îngrijile de care au ele nevoie, doar că aveam o lavalieră pusă la gât şi consimţământul pacientelor pentru a fi filmate.

Nu v-a stresat, aşa, un pic, situaţia?

Eu eram foarte stresată pentru situaţia în care se aflau femeile. Erau cazuri destul de grave, aşa că toată atenţia mea era distribuită spre a le îngriji şi spre a face toată comunicarea cu profesorul Nicolaides şi totul să meargă lin. Nu am mai avut energie şi putere să mă mai stresez de prezenţa unei camere de filmat.

Nu vă imaginaţi că era un platou de filmare. A fost camera în care facem de regulă ecografiile şi intervenţiile acestea, noi am avut o lavalieră, a fost pusă o umbrelă de lumină şi regizorul era şi cel care filma. Adică era o singură persoană în plus în cameră.

Filmările au fost înainte de pandemie, deci din punct de vedere sanitar n-a fost o problemă să mai fie încă un om în plus în cameră. Nu a fost senzaţia de platou de filmare nici pe departe. A fost o perioadă în care, într-adevăr, a trebuit să avem un pic mai multă grijă să nu intrăm în cadru sau să stricăm un moment, dar atât. Totul a fost pe cazuri reale, neregizate. Consimţământul pacientelor se dădea însă în 2 etape, prima – să fie filmat procesul şi a doua – după ce aflau ele care este cursul sarcinii, urma un al doilea consimţământ ca să apară în produsul final.

Cum a fost experienţa la King`s College Hospital?

Eu, când m-am hotărât să merg la Londra, ştiam că au mai fost colege de-ale mele şi cumva ele au fost inspiraţia pentru mine. Sunt nişte colege extraordinare care, atunci când eram în rezidenţiat, m-au învăţat cât au putut de mult şi mi-au deschis apetitul spre medicina materno-fetală. M-au încurajat să merg şi eu, să învăţ la cel mai mare centru, unde au învăţat şi ele. Cumva, ştiam la ce să mă aştept, dar a fost mult mai intens. Am lucrat şi 12-13 ore pe zi. Nu am simţit că trăiesc la Londra, ci trăiam la spital. Ştiam că am lăsat acasă familia ca să pot să mă duc acolo şi să învăţ o meserie, aşa că asta am făcut. M-am focusat pe asta.

A fost foarte, foarte bine că am putut să aflu cât mai multe despre medicina materno-fetală, să văd cazuri cât mai variate pe care, bineînţeles, şi în România le pot vedea şi colegele mele fac deja asta, dar probabil în România mi-ar fi trebuit mai mulţi ani, nu 3, cât am stat eu la Londra.

Cum a fost să lucraţi cu profesorul Nicolaides, părintele medicinei fetale?

Cu el am început această supraspecializare în medicină materno-fetală. La început e foarte intimidant pentru că lucrezi cu o legendă. El este cel care a pus bazele screening-ului de trimestru I, el este cel care a inventat măsurătoarea translucenţei nucale, a descris foarte multe dintre semnele de spina bifida, apoi, mai departe, operaţiile intrauterine, transfuziile. E un pic emoţionant.

Apoi, nu ai ce face, trebuie să lucrezi cu el şi îţi dai seama că este un om minunat, că are sentimente şi că e un doctor care şi-a dedicat toată viaţa ştiinţei. Şi îţi dai seama că de la astfel de oameni vrei de fapt să înveţi. La fel este şi cazul profesorului Peltecu, de la Filantropia, care şi el ne creşte ca pe nişte copii ai lui şi poate şi-a sacrificat mult din viaţa non-profesională pentru a ajunge în stadiul în care este acum şi pentru a ne dezvolta pe noi ca o echipă.

Observ foarte multă pasiune, iar în ziua de azi vedem tot mai puţini oameni pasionaţi de meserie. V-aţi dorit mereu să faceţi medicină?

Eu am terminat Liceul German la Sibiu şi foarte mulţi dintre colegii mei plecau în Germania şi Austria la studii. Eu am stat un pic pe gânduri – la 18-19 ani să iei decizia de a pleca complet în altă ţară, vreau să fac asta, nu vreau să fac asta, ştiam că dacă merg la facultate în Germania nu mă mai întorc în România, ştiam că o să-mi las părinţii aici şi aia e. N-am vrut asta şi cred că prin clasa a XI-a am făcut o listă cu facultăţile disponibile în România, am început să elimin din ele – ştiam că vreau să fac ceva în legătură cu biologia, aşa că am dat la Medicină şi la Biologie, am intrat la amândouă şi am hotărât să rămân la Medicină.

Am venit în Bucureşti. Din nou, colegii mei mergeau la Cluj sau la Târgu-Mureş, eu am hotărât să vin la Bucureşti că aici era şi sora mea, care făcea facultatea. Eu am o relaţie foarte apropiată de ea şi am zis că ar fi mult mai simplu să stăm amândouă într-un oraş nou. Şi mama a făcut facultatea tot la Bucureşti, deci cumva Bucureştiul era mai aproape de sufletul familiei noastre.

Că tot aţi vorbit de colegii care au ales să plece afară, dumneavoastră cum de n-aţi rămas la Londra?

Faptul că eu ştiam că acasă avem o echipă cu care facem medicină de înaltă calitate m-a făcut să am speranţa că dacă mă întorc pot să fiu şi eu un membru al acestei echipe şi că împreună putem să facem împreună lucrurile pe care le-am învăţat la Londra. Colegele mele făceau asta de mai bine de 10-15 ani, îmi plăcea foarte mult ce fac şi voiam să fac şi eu la fel, să fim o echipă mai puternică şi să putem să ajutăm cât mai multe gravide.

Bine, am o bănuială că nu ajunge oricine la acel spital din Londra.

Sunt destul de multe criterii pe care trebuie să le îndeplineşti. După cele de CV cred că trebuie să fii hotărât să sacrifici tot ce ai făcut tu până atunci pentru mai bine de 2 ani de muncă intensivă. E un fel de armată a zilelor noastre, din punct de vedere al carierei. E un pic de bootcamp în care trebuie să ai nişte gânduri foarte clare, dorinţă şi voinţă că altfel e posibil să nu faci faţă. Pe de altă parte e foarte satisfăcător, te împlineşte să simţi tu cum creşti.

Aţi simţit vreodată că e prea mult?

O dată e puţin spus. (n.r.: râde) Bineînţeles, dar niciodată marile succese din viaţă nu vin gratis şi foarte simplu. Eu am avut marea oportunitate să pot să lucrez şi în cercetare şi să îmi finalizez lucrarea de doctorat cu o bază de date pe care am putut să o accesez de acolo. Pe lângă partea de a învăţa ecografie am încercat să fac cât de mult am putut şi cercetare ştiinţifică. Din nou, profesorul Nicolaides este un nume şi în ceea ce priveşte cercetarea, metode de screening, profilaxie şi sunt nişte lucruri pe care atât de simplu le putem pune în practică şi în România încât am vrut să fac şi eu parte din aceste studii.

E o gură de aer proaspăt când auzi un medic român spunând că îşi doreşte să facă lucruri bune la el în ţară.

Atunci când faci un design de studiu pentru zeci de mii de paciente, o sută de mii de paciente trebuie să ai luciditatea de a face lucrurile foarte simplu pentru ca informaţia aia să nu se piardă nicăieri. Să fie totul foarte bine structurat. Ai un calculator, un program electronic în care înregistrezi informaţiile şi apoi urmăreşti pacienta. Faptul că la Londra sunt mulţi oameni ca mine, aflaţi în training, ajută să facă şi asta. Titlul nostru era de research fellow şi cumva noi am primit posibilitatea de a participa într-un imens centru de cercetare. Noi ajutam la colectarea de date, apoi la prelucrarea lor şi mai departe, ei, cu minţile mai luminate, să tragă concluziile sau să te întrebe şi pe tine cum ţi s-a părut, ce părere ai, ce crezi că ar merge, ce crezi că n-ar merge. Fiind acolo îţi dai seama că nu este imposibil de realizat. Că atunci când stai acasă şi citeşti nişte articole din American Journal sau din British Journal te gândeşti: Doamne, cum am putea noi ajunge. Pentru că am făcut parte din echipă îmi dau seama cum am putea şi sunt convinsă că şi noi, la Filantropia, am putea să facem asta. Şi probabil că vom face în următorii ani pentru că suntem o echipă funcţională, entuziastă, toţi am fost crescuţi în aceeaşi şcoală, rezidenţiatul din Filantropia sunt profesorul Peltecu, la Londra, sub profesorul Nicolaides, avem aceeaşi fundaţie.

Ce vă place mai mult, partea de cercetare sau lucrul cu pacientul?

Partea clinică este mereu interconectată cu cercetarea. Eu nu pot să le văd separat. Mie nu-mi place cercetarea fără aplicabilitate clinică. Ştiu că e nevoie de ea pentru că altfel nu ai cum să ajungi la nişte produse care pot fi atribuite în clinică, dar eu nu cred că sunt bună în cercetare fundamentală neclinică.

Ce vă place cel mai mult la meseria dumneavoastră?

Majoritatea dintre femei şi copiii lor sunt sănătoşi şi poţi să le aduci această siguranţă, că nu trebuie să trăiască în paranoia, să citească tot felul de lucruri pe internet şi că pot să se bucure de sarcină. Uneori sunt anumite probleme care au o rezolvare simplă, iar pentru acelea care vin la ecografie şi din păcate descoperim nişte probleme, acestea pot să fie de diverse grade de severitate şi putem împreună să găsim soluţiile potrivite pentru cuplu. Nu e o reţetă unică pentru toate. Cred că asta îmi place cel mai mult, să le asigur pe femei că e normal să simtă ceea ce simt şi că dacă au nişte temeri nefondate, să putem să le spargem şi să se bucure de sarcină.

Cum de aţi ales partea asta a medicinei?

În facultate am decis să aleg o specializare care conţine şi chirurgie şi parte clinică. În timpul stagiului de ginecologie am avut o senzaţie că asta am căutat de fapt. Nu ştiam că asta caut, dar iată! Am luat rezidenţiatul, am ajuns la Spitalul Filantropia, am intrat într-o echipă în care era un mod de gândire ca fiecare să se specializeze pe ceva ca să nu fim în competiţie unii cu ceilalţi, ci să ne completăm. Apoi, când am ales să fac medicină materno-fetală, a fost pentru că mi-a plăcut mai mult ramura de obstetrică, nu cea de ginecologie.

Sunteţi foarte tânără şi deja aţi făcut foarte multe lucruri. Ce mai aveţi în plan?

Eu simt că deocamdată asta a fost fundaţia, una foarte, foarte solidă şi sper că pe această fundaţie putem să construim ceva astfel încât şi în România femeile să poată să fie îngrijite la fel ca cele de la Londra, de exemplu. Dacă aş reuşi asta împreună cu celelalte colege ale mele, cred că asta ar fi cea mai înaltă treaptă pe care putem să o urcăm împreună.

Pare că aveţi o doză de empatie destul de ridicată. Aţi simţit mereu aşa?

Înainte să plec din România mi s-a părut că uneori pacientele nu sunt ascultate. Ele merg la doctor şi li se spune ce să facă. De pe atunci mi se părea… hai să o ascultăm şi pe ea, poate ea nu vrea asta, poate ceea ce-i propun eu, ca doctor, nu e ceea ce-şi doreşte ea.

La Londra gândirea asta a fost dusă la extrem, până la faptul că femeia hotărăşte absolut tot pentru sarcina ei. Din păcate s-a ajuns atât de departe încât unele dintre paciente refuză inducerea naşterii şi ajung la spital cu făt mort după câteva zile, lucru care ar fi putut fi evitat dacă ascultau. Din nou, nu cauţi vinovaţi şi nu cauţi judecători, dar mi-e foarte milă uneori de femei care nu sunt ascultate.

Pe dumneavoastră cine vă ascultă?

Nici eu nu mă ascult uneori. (n.r.: râde) Din fericire nu am fost pacientă căreia să i se întâmple ceva astfel încât să nu pot să iau decizii împreună cu medicii. Uneori se spune că medicii sunt cei mai necomplianţi pacienţi. Din fericire nu a fost cazul meu.

Atunci când m-am hotărât să plec în Anglia părinţii şi familia m-au susţinut foarte mult. Am fost lăsată dintotdeauna ceea ce am vrut să fac şi cred că asta mi-a dat o foarte mare libertate în gândire. Mulţi dintre colegii mei care au terminat facultatea în alte părţi ale ţării spun că are de-a face cu Sibiul. Poate, nu ştiu, dar n-am simţit neapărat asta.

Simţiţi vreodată că aţi fi putut face altceva, mai lejer?

Cred că e normal şi omenesc ca atunci când dai de greu şi de stres să te gândeşti de ce-ai ales asta, că puteai să fii altceva, fără stres, fără asumare de responsabilitate şi să trăieşti o viaţă liniştită. Dar imediat vocea din cap mă întreabă ce înseamnă viaţă liniştită.

Sunt momente în care e foarte stresant şi atunci încerc să îmi găsesc lucrurile care mă relaxează, să ies la plimbare. Din păcate acum, cu pandemia, nu pot să călătoresc, dar îmi place mult să fac asta. Merg la librărie, îmi iau o carte, o citesc, mă plimb în parc, fac sport. Nu am o reţetă, nu am găsit lucrul care cu adevărat mă destresează. Uneori, simplul fapt că merg înapoi la Sibiu, la părinţi, e ca şi cum aş fi din nou alăptată şi simt că nimic rău nu se poate întâmpla acolo, în sânul familiei. Din păcate, acum, cu pandemia, nu pot să merg la teatru – mie-mi plăcea mult să merg la teatru, am prieteni şi colegi, familie în lumea asta. Din păcate acum totul e Zoom, online, care fură un pic din misterul de a fi în sala de teatru şi a te lua cu totul în acea atmosferă, să te relaxezi. Încerc să evit pe cât pot folosirea telefonului mobil, să mă streseze în plus, dar e greu.

Vă întoarceţi des în poveştile dumneavoastră la Sibiu. Pare că aţi avut acolo o viaţă idilică.

Păi, ce stresuri să ai la liceu? Ce se poate întâmpla atât de greu şi grav? Am prieteni, am familie, şcoală bună. Pentru mine perioada liceului a fost perioada complet fără griji, în care citeam cât de mult ca să mă pot dezvolta pe toate planurile şi apoi să iau hotărârea la ce facultate mă duc, ce carieră urmează să-mi aleg. Perioada liceului e tărâmul fermecat.

Se vorbeşte des de dificultatea de a găsi un medic cu care să rezonezi, în care să ai încredere. Ce le-aţi recomanda femeilor care se pregătesc să devină mame pentru a lua o decizie cu care să fie împăcate?

Este foarte important să existe o chimie între medic şi pacient. Din păcate uneori nu găseşti medicul cu care să fii pe aceeaşi undă şi e normal. Trebuie doar să te gândeşti că nu te duci la medic ca la cel mai bun prieten sau ca la psiholog. Te duci la medic ca să primeşti nişte răspunsuri la nişte lucruri care te frământă sau la nişte probleme de sănătate şi e important să-ţi fie explicate lucrurile ca tu să înţelegi. Cred că atunci când există această comunicare în care pacientul întreabă, este ascultat, medicul răspunde, pacientul înţelege ce explicaţie a primit e relaţia perfectă.