Căutare

Share this article

Mihaela Demetrian era adolescentă când se gândea ce drum să aleagă în viață. Oscila între meseria de medic și cea de educatoare, având un singur gând în minte: orice ar fi, va trebui să lucreze cu copiii. A vrut să fie pediatru și după ce a lucrat șase ani cu mici pacienți de la Spitalul Marie Curie, destinul îi făcuse deja valizele și a trimis-o la maternitatea Bucur pentru a fi neonatolog.

La început Mihaela Demetrian a fost extrem de tristă pentru că i se părea că visurile sale se năruie într-o clipă și de unde se imaginase doctorița în halat alb care, cu stetoscopul în mână, vorbește cu copiii și le vindecă bolile, acum avea în față o treabă pe cât de grea pe atât de imposibilă. Era începutul anilor ’90 când rata de mortalitate infantilă era uriașă, când maternitățile nu aveau aparatura necesară pentru a salva viețile prematurilor sau ale nou-născuților cu probleme. Era perioada în care moartea pândea după colțul sălii de nașteri, perioada în care o viață salvată era un miracol de la Dumnezeu.

„Generația mea a pornit în această specialitate la începutul anilor 90 doar cu un stetoscop și cu dorința de a șterge rușinea de a fi campioni la mortalitatea infantilă. Pentru că în acele timpuri cifrele arătau că în România mortalitatea în primele 28 de zile de viață era de 25‰”, povestea dr. Mihaela Demetrian.

Tot destinul a făcut ca Mihaela Demetrian să câștige o bursă în Franța, la un spital extrem de evoluat, pe secția de terapie intensivă, unde avea să afle ce înseamnă de fapt neonatologia. Nu s-a gândit nici o clipă să rămână acolo, s-a întors la maternitatea Bucur și a improvizat cele mai năstrușnice sisteme de ventilație, fără ventilatoare, cu care avea să salveze mai multe vieți.

Mihaela Demetrian și-a petrecut apoi cea mai mare parte a carierei sale la maternitatea Polizu, iar de acolo, în ultimii ani, a ajuns șefa secției de neonatologie de la maternitatea Filantropia. Azi nu mai ocupă această funcție din cauză că, spune dumneaei, nu a fost de acord cu achizițiile inutile și scumpe pe care le-a făcut conducerea spitalului. Însă este în continuare medicul ce salvează acei omuleți care cântăresc uneori și mai puțin de un kilogram, dar care tânjesc să trăiască și să ajungă oameni mari. Și cei mai mulți dintre ei reușesc.

„Partea cea mai frumoasă a zilei – momentul de tandrețe cu prematurii”

De câți ani sunteți medic?

Sunt neonatolog de 27 de ani și practic pediatria de 33 de ani.

Cum ați ales specializarea asta atât de grea, dar divină, cumva?

Când eram adolescentă și mă întrebam ce drum vreau să urmez în viață, m-am gândit că voi fi ori educatoare, ori, dacă dau la medicină, trebuie să fac ceva musai legat de copii. Nu știu de ce, dar mi-au plăcut întotdeauna copiii. Probabil pentru că am crescut într-o familie cu mulți verișori, nepoți, toți mai mici decât mine, întotdeauna a trebuit să fiu baby sitter pentru ei, mai ales în vacanțe. Am fost baby sitter și pentru nepoțica mea, atunci când sora mea a născut. Mi-a plăcut foarte mult să am grijă de copii și am decis de la bun început să fac pediatrie. Am terminat facultatea de pediatrie și stagiatura am făcut-o la Marie Curie. Am lucrat acolo trei ani ca stagiar și apoi încă trei ani ca rezident.

Mi-am dorit foarte tare pediatria și, în special pediatria la Marie Curie. Când am dat rezidențiatul am pierdut locul la Marie Curie, la medie egală cu o colegă care a primit detașare acolo. Am fost foarte tristă și frustrată. Am primit loc la maternitatea Bucur, la neonatologie și mi se părea că drumul meu s-a închis deoarece credeam că neonatologia e o specialitate extrem de limitată. E adevărat că pe vremea aceea nu exista tehnologia de azi pentru salvarea nou-născuților.

În ultimul an de rezidențiat am obținut o bursă oferită de statul francez. Am dat un examen la minister și am obținut o bursă de șase luni pe reanimare neo-natală într-un centru din Franța. Am plecat acolo.

Mihaela Demetrian în timpul stagiului petrecut la spitalul Edouard Herriot din Franța. Anul 1993.

Bănuiesc că era ceva SF când ați ajuns acolo…

Da. Eram prima generație care pleca cu bursă în străinătate, după anii ’90. Nu aveam nici un feedback, nimeni nu se mai întorsese să-mi spună ce am nevoie, ce-mi trebuie, ce ar fi bine să știu înainte. Înainte de plecare m-am gândit că trebuie să-mi fac niște uniforme foarte frumoase, drept pentru care m-am dus la croitoreasă și mi-am făcut niște rochițe foarte frumoase, mi-am luat un stetoscop mai performant, iar când am ajuns acolo am realizat că nu aveam nevoie de nimic. Toate echipamentele și toate uniformele erau oferite în spital, era o lume pe care nici nu mi-o imaginasem. Vă dați seama cum era ca în 1994 să intri în spital printr-o ușă cu celulă foto electrică? Noi, în 2020, nu am ajuns nici măcar la 25% din dotările existente atunci în Franța.

Acolo ați văzut cu ce se mănâncă neonatologia?

Da. Am stat acolo șase luni și când m-am întors mi-am spus că cineva a ales mult mai bine pentru mine deoarece neonatologia e o specialitate mult mai alertă ce se va dezvolta foarte mult și mi-am promis că nu voi face niciodată altceva în afară de asta.

M-am întors la maternitatea Bucur și am încercat să aplic ce am învățat acolo. Am început să inventez tot felul de sisteme de respirație, cu componentele pe care noi le aveam la momentul respectiv, doar ca să-i fac pe prematuri să supraviețuiască. Mi-am cumpărat niște cărți de ventilație și practic făceam niște scenarii de ventilație, în absența ventilatorului. Era ca și când jucam șah fără tablă de șah.

Postul de neonatolog la maternitatea Bucur a fost pentru mine o mare școală: timp de trei ani, singură într-o secție de terapie intensivă, a trebuit să mă descurc cum am putut mai bine. Bineînțeles că pierdeam foarte mulți copii pentru că nu aveam echipamentele și echipa cu care să pun în aplicare tot ce văzusem în Franța. Au fost și foarte mulți copii salvați, dar asta a însemnat că trei ani am stat internată în acel spital. Veneam foarte rar acasă, uneori stăteam și câte o săptămână, când aveam un caz foarte grav.

Mihaela Demetrian în studenție, împreună cu colegii de la UMF, anii 1980

Abia după 1997 au început să vină și în România tot felul de programe finanțate de Banca Mondială și au început să fie dotate maternitățile, iar o dată cu asta a scăzut și mortalitatea infantilă. Înainte de 1997, rata de mortalitate era uriașă, se ridica undeva la 25 la o mie de cazuri, ceea ce însemna un procent imens.

În 1997 am plecat la maternitatea Polizu.

Dar nu era mai simplu să vă faceți bagajele și să vă întoarceți în Franța? Sau să mergeți oriunde în lumea asta?

Nu m-am gândit niciodată. La finalul stagiului din Franța, cei de acolo chiar mi-au propus să mai stau. Deși mi-a plăcut foarte mult stagiul, la finalul lui eram ca la armată și număram zilele rămase până la întoarcerea acasă. Cât am stat acolo, am văzut numai terapia intensivă și nimic altceva. În plus, aveam un copil acasă și mi-era foarte dor de el…

Așa se explică. Cât avea copilul?

Avea vreo 8 ani la vremea respectivă și m-am grăbit să ajung acasă mai mult pentru el. Mi-a părut rău mai târziu că nu am rămas, dar nu pot să spun că m-au măcinat regretele.

Mihaela Demetrian în timpul sesiunii, învățând să devină un bun medic pediatru

Vorbim de copilul dumneavoastră care azi e medic în străinătate?

Da. Este medic nefrolog în Suedia.

Pe el ce l-ați sfătuit când și-a pus problema plecării din țară? Ia-ți spus să plece sau l-ați rugat să se mai gândească?

Nu cred că s-a pus problema așa. Era destul de mare pentru a hotărî singur, nu a cerut sfaturi de la mine J. În plus văzuse deja cum funcționează sistemul în România după ce a terminat rezidențiatul. El și soția lui își făcuseră de fapt planul de plecare încă din studenție, după ce au fost într-o vacanță la Stockholm. Așa că la întoarcere au început să se pregătească, să învețe limba…

Mihaela Demetrian completând fișe de externare la Maternitatea Polizu

A, deci au plecat bine pregătiți?

Da, mai cu seamă că au făcut trei copii aici J. Au venit două fetițe gemene pe care le-am așteptat toți cu sufletul la gură, iar apoi, pe neașteptate a venit un băiețel. Când a apărut și al treilea nici nu mai vorbeam de plecarea lor deoarece eram sigură că au renunțat la planul lor. La o lună după ce s-a născut cel mic, băiatul meu mi-a spus: „Eu știu că tu te gândești că poate nu mai plecăm, dar noi suntem mai hotărâți ca oricând, mai ales că avem trei copii acum”. Când mi-a spus asta mi-am dat seama că mai multe griji mi-aș fi făcut pentru ei dacă ar fi rămas aici și oricât m-ar fi durut – fiind singurul meu copil – a fost mai bine pentru ei și pentru copiii lor.

Haideți să ne întoarcem puțin la maternitatea Bucur. Care este cazul pe care nu l-ați uitat niciodată?

Chiar sunt multe și la un moment dat chiar îi știam pe toți. Dar primul care îmi vine în minte este cel pentru care am stat o săptămână. Era un copil care nu a avut nevoie de ventilație, născut la termen, dar care avea o boală de izoimunizare în sistem RH și căruia i-am făcut trei exsanguinotransfuzii.

Mihaela Demetrian la maternitatea Bucur, având pe umeri primele griji ale unui tânăr medic

Ce înseamnă asta?

Copilul făcea un icter atât de intens încât o parte din bilirubină se fixa în niște ganglioni din creier, dând sechele ireversibile. Pentru asta a trebuit să-i schimb sângele. Așa că a trebuit să fac asta de trei ori. Știu că am stat atunci o săptămână în spital și l-am urmărit constant. Acum nu prea se mai întâmplă astfel de cazuri, nu mai avem tipul acesta de patologie deoarece copiii sunt urmăriți cu ajutorul tehnologiei performante încă din timpul sarcinii și se poate interveni mult mai repede, ori fetal, ori după naștere.

Avea mama o vorbă: „Acum este Popescu, mâine va fi Ionescu și tu tot nu mai vii acasă”. Ea stătea cu fiul meu și era cumva copleșită de treburi, dar se gândea mult și la mine și la el că stăm atât de mult despărțiți.

Au fost foarte multe cazuri grele și emoționante în cei trei ani petrecuți la Bucur.

Ce s-a întâmplat cu copilul acela?

A fost bine, acum cred că are și el copii, atât de mult timp a trecut.

Dar există un caz care v-a marcat la modul tragic?

Oh, da! sunt foarte multe. Sunt multe la care nu am putut să fac nimic, cazuri care mi-au dat insomnii și pentru care azi memoria refuză să se mai întoarcă pe strada aceea.

Ați crescut în București?

Da, da.

Mihaela Demetrian în fața școlii generale, din cartierul copilăriei.

Părinții ce meserie aveau?

Părinții mei erau muncitori amândoi. Tata a fost strungar într-un institut de cercetări de construcții de mașini, iar mama a fost laborantă într-un institut de biologie. Mama și-a dorit foarte mult să-mi dau doctoratul, ea fiind tot timpul un soi de maestră de ceremonii și la ea apelau toate doamnele care lucrau acolo când își dădeau doctoratul pentru a le pregăti mesele cu prăjituri. Ea făcea toate pregătirile pentru acele evenimente și astfel a crezut că doctoratul e ceva foarte important și a ținut morțiș ca și eu să-l am. Pentru ea am făcut și lucrul acesta deși nu știu la ce-mi folosește, iar ea, săraca nu a mai trăit ca să-mi fie maestră de ceremonii.

Nu ați mai avut medici în familie?

Am un văr, și el medic pediatru, dar de generație apropiată cu a mea. Și a mai fost un văr de-al tatei, tot pediatru, dar am aflat de el abia în facultate. În anul II de facultate, la o lucrare practică, un asistent universitar m-a luat de-o parte și m-a întrebat dacă am purtat întotdeauna numele Demetrian și dacă îl cunosc pe domnul Sergiu Demetrian. Apoi mi-a spus că s-ar putea să fim rude.

Tată meu, deși era strungar, provine dintr-o familie scăpătată de moșieri. Bunica mea s-a măritat cu bunicul când avea ea 16 ani. A făcut o droaie de copii și la un moment dat a plecat cu administratorul moșiei și s-a întors după ceva timp cu încă un copil. Bunicul a iertat-o, dar la moartea lui rudele au alungat-o împreună cu copiii și astfel au ajuns în București.

„Poate cea mai dragă amintire, când toți copiii ne aveam unii în grija altora, în jurul blocului. Începutul anilor 1970. Cartierul Berceni

Bunica a venit cu toți copiii în București? Câți erau?

Șase.  Fiecare s-a descurcat cum a putut, iar când mureau de foame, bunica mai punea un tablou pe foc. J. Când ne-am mutat în strada Giurgiului, în debara era o pictură în ulei, un portret al bunicului, după care ne piteam când jucam v-ați ascunselea.

Vărul tatălui meu, medic pediatru, provenea din partea familiei care nu fusese alungată și care imediat după anii ’60 a plecat să studieze la Paris, a devenit și un specialist în studii de filosofie indiană, e primul traducător al cărții Ramayana în limba franceză. După ce mi-a pus acele întrebări, am mers acasă, i-am întrebat pe ai mei dacă suntem înrudiți cu el și apoi mi-am amintit vag că, în copilăria mea, venea să o vadă pe bunica, când era bolnavă.

Mihaela Demetrian în liceu

Tatăl meu, deși era strungar, era un om foarte special. Se vedea că a avut un alt gen de copilărie, că avea alte valori în viață și pentru asta a făcut poate cea mai bună alegere a lui: pe mama. Era un tată extraordinar care ne-a crescut după propriile valori, a fost un om revoltat, un om cu principii, un proletar cu un aer burghez care ne-a insuflat spiritul activist și dorința de luptă împotriva nedreptății.

La final aș vrea să vorbim despre dragostea ce s-a născut între doi oameni ce vin din două domenii diferite: cel al științei și cel al artei. Cum s-a întâmplat asta?

Tocmai dintr-un interes pur științific. Adrian a crezut că află de la mine niște răspunsuri pentru niște studii pe care le făcea. Eu am fost vrăjită de ce făcea el și într-un an am decis că nu mai fac nici o lucrare științifică pentru un anumit congres, ci, mai degrabă, am ales să fac o istorie a neonatologiei și a fenomenului legat de naștere. Am prezentat-o la un congres național și a fost extrem de bine primită.

Pentru lucrarea aceasta ați avut nevoie de ajutorul domnului Majuru? Cum l-ați găsit?

Da, așa e. El era interesat să cunoască mai multe date, apoi el mi-a oferit informații legate de antropologie, de istorie, de etnografie și astfel ne-am petrecut o vară citind foarte mult și documentând lucrarea mea. După prezentarea lucrării, toată lumea a fost fascinată, astfel încât, la următoarele congrese, fiecare a simțit nevoia să vină cu astfel de lucrări care nu aveau neapărat legătură cu domeniul științific, pentru a sparge puțin monotonia.

Și iată un final de drum al unei cariere împlinite. Alături de colegi și rezidenți la maternitatea Polizu.

Când vă vedeți nepoții?

Doar pe Whatsapp îmi trimite nora mea poze sau filmulețe. Pe Skype nu pot să vorbesc cu ei. Mi-e dor de mirosul lor și când îi văd, mă trec toate emoțiile, îmi dau lacrimile și nu aș vrea să mă vadă. E adevărat că sunt și foarte mici și nu au răbdare să stea în fața camerei, dar și așa, tot nu pot… Anul trecut am fost de patru ori la ei, anul acesta doar o dată, înainte de închiderea granițelor și sper ca în august să mă sui în avion și să merg să-i văd.

Dumneavoastră ați fost medicul neonatolog care i-a asistat la naștere?

Da, dar cu toți colegii mei în spate care m-au asistat. Toți eram foarte curioși să vedem cum o să arate J

Care a fost cea mai emoționantă mulțumire din partea unul părinte?

Sunt multe și foarte copleșitoare. Nu știu dacă așteptăm foarte tare lucrul acesta, dar ei simt nevoia să o facă. Deși acum e pandemie și sunt obligați la distanțarea fizică, cel mai emoționant mi se pare atunci când părinții simt nevoia să mă îmbrățișeze. Și cred că intensitatea îmbrățișării îmi face cel mai bine.

Mihaela Demetrian la Maternitatea Polizu, anii 2000
Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO