Hopes for LifeLife Stories
Hopes for LifeLife Stories
Codin Maticiuc, 38 de ani: ”Am realizat că singurele lucruri care contează cu adevărat sunt sănătatea şi libertatea.”
Monica Tănase
|Reading time: 12 mins
Share this article

”Binele o duce rău în România”, spunea un slogan al societăţii civile. Campaniile de strangere de fonduri pentru sănătate sau educaţie au generat însă în ultima vreme implicarea marilor companii sau a persoanelor publice care şi-au pus imaginea şi resursele financiare în beneficiul vieţii. Fie că vorbim despre construcţia de locuinţe pentru familii defavorizate sau pentru copiii abandonaţi, de dotarea unor secţii ale spitalelor de stat, fie despre organizarea riguroasă a asistenţei copiilor bolnavi de cancer, sunt tot atâtea campanii de conştientizare pe care vedete autohtone le-au iniţiat, susţinut şi organizat.

Începem astăzi o serie de interviuri cu cei ale căror nume şi renume au fost puse în slujba binelui. Unul pe listă este Codin Maticiuc. #HopesForLIFE

Care este povestea orfelinatului din Giuleşti şi de ce l-aţi început?

Părinţii mei au creat orfelinatul. Prin ‘97-‘98, s-au alăturat unei fundaţii care se ocupa de câţiva copii abandonaţi.  Practic, fundaţia însemna o englezoaică, ce s-a mutat în România şi avea grijă de 12 copii, într-o casă închiriată. La început, ai mei o ajutau cu alimente, aşa cum ajuţi când ţi-e frică şi nu ştii ce se întâmplă cu banii, până când au cunoscut-o mai bine şi i-au înţeles motivaţia: era o femeie care renunţase la casa din Marea Britanie pentru a avea grijă de nişte copii din România, doar pentru că într-un vis i se arătase Iisus Hristos şi i-a spus că trebuie să facă asta. Deci, nu avea niciun interes ascuns, nu strângea nişte bani pentru a-i deturna, iar părinţii mei i s-au alăturat misiunii până când ea a trebuit să plece din ţară. Iar în acel moment ei i-au preluat pe cei 12 copii şi au decis să le construiască o casă doar a lor. Aşa încât, în 2001 au început să caute un loc pentru construcţie. S-au adresat primăriilor de sector şi le-au cerut terenul, într-un parteneriat în urma căruia niciunul dintre ei nu putea să schimbe destinaţia edificiului. Nu au găsit niciun sprijin, ba mai mult, cineva i-a sugerat tatălui meu că o sumă de bani, o atenţie ar face posibil parteneriatul. Moment în care tata a spus că aşa ceva nu poate tolera: să dea o şpagă pentru a ajuta 30 de copii pe care îi preia tot din orfelinatele statului. Aşa că au cumpărat un teren la periferia Giuleştiului şi au construit locuinţă pentru aproape 40 de copii.

Acum sunt 36, însă de-a lungul timpului cred că au trecut pe acolo vreo 8000 de copii şi tineri. Ajung la noi la o vârstă oarecare şi rămân ca în orice familie, până când sunt pregătiţi să plece, să îşi facă viaţa lor. Pentru că scopul nostru este ca el, copilul nostru, să devină un succes în societate. Aceşti copii ajung la noi dintr-un cerc vicios al asistaţilor sociali, din familii care au trăit din ajutorul statului. Or, noi încercăm să rupem acest cerc şi să îl sprijinim să devină autonom.

La un moment dat am pornit un sistem prin care celor care pregătiţi să muncească le închiriam o garsonieră în Bucureşti  şi le găseam un loc de muncă. De câţiva ani de zile însă, am mai construit o clădire cu 40 de garsoniere unde are un spaţiu gratuit de locuit oricine are nevoie de el. Tinerii nu plătesc chirie sau utilităţi, avem o bucătărie jos unde le pregătim noi micul dejun şi cina. Singura condiţie este ca ei să fie angajaţi undeva, într-un loc pe care noi să îl putem verifica, iar jumătate din salariu, oricare ar fi acela, să  meargă într-un cont pe care noi să îl putem verifica. Ideea este că, dacă el nu plăteşte chirie, întreţinere, masă ar trebui să poată economisi jumătate din salariu. Iar dacă nu poate face asta, înseamnă că ceva nu merge.

Care este motivul pentru care ajutaţi?

Cred că răspunsul cel mai simplu este că putem. Şi oricine ar trebui să facă, dacă şi atât cât îşi permite. E de bun simţ.  Dacă poţi să ajuţi, dar nu o faci şi mai eşti şi religios pe deasupra, să ştii că o să ajungi în iad! Degeaba ţii post! Aş spune asta unora!

Cel mai greu a fost să îi conving pe ai mei să vorbim deschis despre ce facem. Să spunem că am construit un orfelinat de la zero, cu 2 milioane de euro, mi-au trebuit câţiva ani. Şi i-am convins că vorbind despre asta arătăm că se poate, că pot şi alţii să facă la fel ca noi.

Cum s-a petrecut la tine schimbarea: de la imaginea de băiat de bani gata, care ”sparge” fără reţinere, într-o noapte, salariul unuia dintr-o lună, la imaginea de băiat asumat într-un demers de caritate: orfelinatul, poveştile copiilor abandonaţi, copiii de la secţia de oncologie a Spitalului Fundeni?

Eu nu am perceput-o ca pe o schimbare. Eu sunt şi una şi alta mereu, dintotdeauna. Există o poveste pe care mi-au spus-o ai mei şi care ar putea clarifica ce spui. Eram mic. Şi, într-o zi, tata a mers la piaţă să cumpere pepeni. Acolo a dat peste un copil de-al pieţei, de vreo 9-10 ani, care pândea camionul. Iar când a ajuns maşina, puştiul s-a oferit să descarce şi el, cot la cot cu oamenii mari, pentru un pepene.  Tata a văzut întreaga scenă şi l-a luat acasă. I-a luat de mâncare, de îmbrăcat şi ce îi mai trebuia. Însă, pe lângă lucrurile pe care le-a luat pentru el, m-a rugat şi pe mine să aleg nişte jucării să i le dăruiesc. Nu îmi amintesc momentul, însă mi-au povestit ai mei că atunci când am ieşit din camera mea aveam braţele pline de jucării, nu mă vedeam de ele.

Deci, schimbarea de imagine despre care vorbeşti a apărut abia în momentul  în care a intervenit o altă voce care vorbea despre mine. A mea. Primul interviu pe care l-am dat vreodată a fost în ziua lansării cărţii, când am fost invitat la un post de televiziune. Până atunci erau  20 de canale media care vorbeau unilateral despre un om care tăcea. Şi, în momentul în care a vorbit şi el, că asta a făcut online-ul pentru noi, ne-a dat o voce, atunci a avut şi el ceva de spus. Iar vocea a fost destul de puternică, încât i-a acoperit pe ceilalţi.

Aşa că, da, amândouă aceste personalităţi, şi Codin care adună instantaneu fonduri pentru un copil bolnav de cancer, şi cel care fumează trabuc în Loft sălăşluiesc în mine. Şi e bine aşa: să îţi păstrezi sănătatea mintală pentru a lupta pentru cineva, trebuie să-ţi trăieşti viaţa ta, să te distrezi, să fumezi un trabuc într-o seară în Loft.

Cât de popular erai în şcoală?

În şcoala generală am fost comandant de detaşament, aveam trese galbene. Mă gândesc că eram popular câtă vreme colegii m-au ales în funcţia aia.  Apoi în liceu, deci prin 1998, am fost primul care a avut maşină, în clasa a XI-a, iar asta era ceva extraordinar. Deşi maşina era îngrozitoare. Tata conducea un Espero, cred şi eu am avut un Fiat Regatta gri, cu găuri prin ea, cumpărată de tata la a şasea mână. Când viram dreapta se deschidea uşa de la şofer, în stânga.  O ţineam cu mâna. Dar, faptul că veneai cu ceva care se mişca pe patru roţi în liceu era nemaipomenit.

Despre ce liceu vorbim?

Jean Monet. Am mers pe linia copiilor de bani gata clasici: Jean Monet, Româno-americană, Loft. Iar înainte de Jean Monet, am făcut şcoala 12, aproape de mine, în Aviaţiei. Noi stăteam într-un apartament pe Bulevardul Caranfil. De fapt, eu m-am născut în Dristor, într-un apartament mic şi igrasios, dar în clasa a II-a ne-am mutat în cartierul Aviaţiei.

Care este cea mai puternică amintire din cartier?

Cartierul era, în vremea aia, mai mult pe tiparul periferic, de bătăuşi. Eu am fost undeva pe la mijloc: nici nu mi-a plăcut şcoala, dar nici nu mi-a plăcut foarte mult să mă bat. Pe Caramfil, pe o parte erau blocuri cu patru etaje, fără lift, dar drăguţe, iar pe partea cealaltă erau doar case. Iar dincolo de case, unde se află Şoseaua Nordului şi casa mea, era pădure, pepinieră  de copaci care se vindeau. Ei bine, în cartierul acesta tăiat în două de un bulevard făceam două tabere adverse, noi, blocarii şi ei, căsarii. Şi tot timpul erau bătăi între noi.  Eu eram genul care dat primul pumn. Din cauza înălţimii simţeam că nu am ascendent asupra celui din faţă. Şi mă gândesc acum la o situaţie în care m-au aşteptat trei băieţi în faţa blocului  şi au vrut să îmi fure bani. Ce am făcut eu? L-am croit pe unul cu un pumn şi m-am refugiat în primul magazin, pentru că am simţit cp nu am altă şansă. Cu atitudinea nu puteam face mare lucru: eu la 15 ani, în faţa a trei băieţi de două ori mai înalţi decât mine. Câtă atitudine să ai?

Şi, pe măsură ce am înaintat în vârstă, nu am făcut decât să evit conflictele care nu mi-au adus nimic bun. Aici nu există un învingător: dacă am pierdut, am plătit, dacă am câştigat, a fost mai rău decât atunci când am pierdut.

Foto: Raduly Laszlo

Când s-a născut misoginismul tău? La liceu? La prima iubire neîmpărtăşită, la prima dezamăgire, când?

Nu ştiu care e doza de misoginism la care te referi. Însă cumva orice bărbat are o doză de misoginism. Iar eu cred că întotdeauna am fost aşa. Succesul meu real în ce priveşte fetele a apărut abia în facultate. În liceu am dus o viaţă absolut normală, am avut prietenă, cu care făceam dragoste, nimic extraordinar. Era o fată cu un an mai mică, din alt liceu, din alt cartier. Însă la mine în liceu erau cele mai frumoase fete din Bucureşti. Şi nu exagerez. Alexandra Dinu, era în Jean Monet, aceeaşi generaţie cu. Imaginează-ţi douăzeci de Alexandra Dinu. Ruxandra Balotă, care a ajuns mega-manechin. Însă aceste douăzeci de superbităţi nu vorbeau cu noi. Noi ţi-am zis cum eram. Într-a XII-a eu aveam prima maşină din şcoală şi i se deschidea uşa la curbă. Însă băieţii ăştia veneau cu nişte BMW-uri. Şi pe deasupra erau şi mai mari ca noi. Iar asta conta. Un an de zile era enorm. În vremurile acelea noi eram mult mai respectuoşi. Ne certa orice pensionar, cu un baston ne trimitea la colţ.

În facultate s-au schimbat lucrurile pentru că nu a mai contat vârsta. În liceu, o fată nu putea să iasă în societate dacă era iubita unui băiat cu tei ani mai mic. Însă după vârsta de 19 ani lucrurile astea mai aveau valoare. Aşa încât, în facultate am avut o relaţie de patru ani cu femeia pe care am iubit-o în secret tot timpul liceului: era colega mea de bancă şi cea mai bună prietenă.

Şi cum s-au născut mesajele misogine de pe tricourile pe care le creezi?

Cred că vorbim despre un singur mesaj misogin. Unul! Iar dacă ştii povestea lui, nici nu mai pare atât  de misogin. ”Urâtele mă deprimă” este o replică din ”Egoistul”, cu Radu Beligan, la care se râdea cel mai mult. Iar eu am adorat spectacolul acesta. Încă am pe perete biletul din seara în care am fost la spectacol şi, în plus, am furat o ţigară de pe scenă. Le am pe amândouă. Şi încă păstrez programul cu semnătura maestrului. Astea sunt singurele valori pe care le colecţionez: memorabiliă, practic ”original art effects” ale unor persoane celebre. De exemplu, am o pagină din catalogul pe care îl ţinea Creangă la ore sau numărul din Time care celebrează nota zece de la Melbourne. Şi am chiar şi paşaportul diplomatic al lui Ceauşescu, pe care mi l-a făcut cadou tata pentru că ştia că mi-l doresc.

De ce scrii?

Îmi place să scriu. Îmi plac poveştile. Şi apreciez povestea din spatele oricărui act artistic. La un film în care jocul sau regia sunt proaste dar scenariul e bun, mă uit până la capăt. Filmele româneşti la scenariu cred că suferă. Nu există acel element ”elevator pitch”, ca şi când te întâlneşti cu un producător în ascensor şi până la parter trebuie să îl convingi să te cumpere. La Mungiu da: o tipă în vremea lui Ceauşescu voia să facă avort. Legea îi interzice, aşa că o face într-un hotel. Asta e povestea. E bună, te-a cumpărat.

Eu sunt un om al poveştilor. Singurul mod în care aş prefera să fiu văzut este ca scriitor, ca blogger. E ceea ce fac şi ce mă defineşte.  Restul cine sunt eu, rămâne pentru mine. Însă aş vrea ca lumea să ştie că scriu, că voi scoate în curând a doua carte, că am un scenariu pe care l-am depus la CNC, împreună cu regizoarea Anca Damian. Sper să fie selectat. Altfel, scriu scenarii, dar până nu vede vreunul lumina zilei, refuz să vorbesc prea mult despre ele. 

Şi nimic despre Loft?

Nu mă defineşte. Este doar o zonă în care mă relaxez.

Foto: Raduly Laszlo

Ce ne spui despe strategia de PR din blog şi pagina de facebook?

Nu este strategie. Scriu cum simt. Iar oamenii mă urmăresc pentru că simt că sunt sincer. Am scris o postare în apărarea lui Ilie Năstase, când toată lumea l-a atacat. Nu pentru că aş fi vrut să fiu altfel decât tot curentul, ci pur şi simplu asta am simţit atunci.

Desigur, de Ilie mă leagă multe lucruri dragi, iar ceasul pe care îl port mereu este cel mai neînsemnat dintre ele: este un Rolex de aur pe care l-a câştigat la Wimbledon, există o dedicaţie pe spate. El i l-a dat prietenului meu, care mi l-a lăsat moştenire înainte să moară.

Dar nu din acest motiv am scris în apărarea lui, dar cred că Ilie Năstase este un simbol care merita tratat cu mai multă discreţie. Sigur, au venit unii care au spus că eu m-am revoltat că s-a aplicat legea. Mi se pare perfect că s-a aplicat legea, dar poate nu trebuia chemată presa. Asta cred si asta am scris.

Acum, oamenii au nevoie ca lumea să meargă la puşcărie. Au nevoie de asta pentru că atât de mulţi ani s-a întâmplat altfel, încât este singurul scenariu care le mai poate potoli setea. Chiar dacă asta înseamnă ca Ilie Năstase să fie încătuşat.  Iar poliţia a profitat de această sete pentru puţină imagine favorabilă.

Când te-ai gândit ultima dată că ai putea rămâne fără nimic din ce ai şi cum te-ai simţit la gândul acesta?

Nu mă gândesc des la asta, dar mărturisesc, am făcut-o. Şi mi-am dat seama că banii se câştigă. Dacă ai un loc de muncă, ai şi bani. Însă singurele lucruri cu adevărat preţioase sunt sănătatea şi libertatea.

Hopes for LifeLife Stories
Share this article