„Colegii care jucau piticii m-au scăpat pe jos, m-au dat cu capul de tăblia patului și eu am rămas în situație, moartă, neschițând nici cea mai mică emoție, deși mă durea al naibii de tare”. Cum arată viața de artist în România? Și cum vede actrița Denisa Nicolae relația cu publicul spectator

Denisa Nicolae a avut primul contact cu actoria la grădiniță, la 6 ani, când a jucat Albă ca Zăpada cu cea mai mare credință și asumare, „colegii care jucau piticii m-au scăpat pe jos, m-au dat cu capul de tăblia patului și eu am rămas în situație, „moartă”, neschițând nici cea mai mică emoție, deși mă durea al naibii de tare. Asta e o amintire drăguță despre actorie asumată”. S-a hotărât în clasa a VI-a că vrea să fie actriță. Și astăzi este tot pe acest drum, unul „ce-mi face plăcere, ceva ce fac for a living, ceva ce fac cu credință (ca la 6 ani), ceva terapeutic, pentru mine și, cred eu, că și pentru ceilalți”.

În timpul pandemiei, a început să-și lărgească această potecă, așa că a început să țină cursuri de dezvoltare prin artă, a scris, a desenat și și-a dezvoltat pasiuni, a luat lecții de acordeon și de spaniolă. Iar, de curând s-a implicat în realizarea instalației performative „Vitrine Imposibile”, produsă de Vanner Collective, companie a cărei co-fondatoare este. Practic, „Vitrine Imposibile” se dorește a fi o călătorie în trei galerii de artă de pe Calea Victoriei în care se adăpostesc sau sunt prinși trei actori care le vorbesc spectatorilor despre frici, clișee, visuri. Un proiect interesant care încearcă să păstreze arta în viața noastră, chiar și acum pe timp de pandemie. O instalație performativă despre care am vorbit cu Denisa Nicolae, în interviul de mai jos:

Denisa Nicolae, povestește-ne puțin despre instalația performativă „Vitrine Imposibile”, produsă de Vanner Collective, companie a cărei co-fondatoare ești. Povestește-ne puțin despre această inițiativă…

Vitrine Imposibile este o instalație performativă, cum este, deopotrivă, un moment cu puternică tentă teatrală, o întâlnire cu trei personaje improbabile, a căror existență poate fi chestionată, negată, ascunsă. Călătoria la cele trei galerii de artă de pe Calea Victoriei în care se adăpostesc aceste ființe sau unde, spunem noi, sunt prinse aceste ființe spre a fi expuse spectatorilor, este o experiență imersivă, un drum care aduce spectatorul față în față cu propriile-i frici, clișee, visuri.

Vitrine Imposibile este un proiect ce a căpătat formă acum, ideea lui ne însoțește, însă, de pe la începutul pandemiei, când, din dorința de a rămâne în contact cu spectatorii și de a asigura, totodată, măsuri de siguranță în context pandemic, am căutat forme în care performerul să se întâlnească cu spectatorul, despărțiți fiind de un geam de sticlă, în cazul acesta, geamul unor vitrine expoziționale. În definitiv, cred că este o invitație la introspecție, pe mai multe paliere. 

Întâlnirile autentice cu spectatorii, sunt, de fapt, un punct comun al proiectelor generate de compania Vanner Collective. Încă de la înființare, din 2015, ne-am propus să aducem dincolo de poveștile puternice, pe teme actuale, o altfel de abordare a relației actor-spectator. Cele mai multe dintre spectacolele noastre sunt interactive, implică publicul și asta ne aduce un „împreună” la care visăm. Toate proiectele noastre se nasc dintr-o nevoie viscerală de a lăsa o poveste să ajungă în lume. 

Denisa Nicolae: „Încerc să găsesc particularitatea în ce definesc eu contactul cu publicul. E cu dor. Mi-e dor, cu precădere, să joc”

Pandemia de coronavirus ne-a determinat pe toți să fim creativi, cât de mult s-a schimbat activitatea ta artistică în această perioadă?

Nu știu cât s-a schimbat, însă, în mod cert a crescut. Preocupările mele au rămas în zona de a dezvolta proiecte culturale, dar iată că pandemia m-a obligat să ies de pe cărările bătătorite și să încerc lucruri noi, să găsesc alte forme de a le exprima. Pe lângă proiectele Vanner am creat și am ținut cursuri de dezvoltare prin artă, am scris, am desenat, am dezvoltat pasiuni, am luat lecții de acordeon și de spaniolă. Pare-se că am avut timp de dezvoltare și de creștere.

Cât de mult îți lipsește contactul cu publicul? 

Nu știu să cuantific asta, încerc să găsesc particularitatea în ce definesc eu contactul cu publicul. E cu dor. Mi-e dor, cu precădere, să joc „Tot ce-i minunat în lume”, la Unteatru. Un spectacol care se juca cu 40 de spectatori, în sala mică a teatrului. Spectacol în care interacționam cu fiecare dintre cei 40 și cu care, negreșit, dacă m-aș vedea, indiferent de cât timp ar trece, i-aș recunoaște. M-am antrenat în toată această perioadă să nu râvnesc sau să plâng după ce a fost, ci mai degrabă să văd ce am acum în față, să construiesc pe prezent.

Citește și: Lari Giorgescu, actorul care a intrat la Facultatea de Teatru recitându-l pe Bacovia în țigănește: „Pentru mine teatrul era o experiență similară cu misterul lui Moș Crăciun”

Și cât de multe oportunități au apărut pentru Vanner Collective în această perioadă?

(Râde) Nici mai multe, nici mai puține decât puteau apărea înainte. Poate că am devenit noi mai curajoși, mai tenace în a prinde sau a căuta oportunități. Asta cred că ne-a făcut mai activi, mai vizibili, mai prezenți în ultimul timp.

Denisa, îți propun să ne întoarcem puțin în timp. Când ai avut primul contact cu actoria?

Până acum, toate răspunsurile mele la această întrebare erau legate de clasa a VI-a și de trupa de amatori în care intrase sora mea și cu care avea spectacole la care eu eram nelipsită, tânjind la o viață pe scenă. Primul meu contact cu actoria, dacă e să fiu foarte sinceră, a fost la grădiniță, la 6 ani, când am jucat Albă ca Zăpada cu cea mai mare credință și asumare. Nu glumesc. Colegii care jucau piticii m-au scăpat pe jos, m-au dat cu capul de tăblia patului și eu am rămas în situație, „moartă”, neschițând nici cea mai mică emoție, deși mă durea al naibii de tare. Asta e o amintire drăguță despre actorie asumată. 

Și când ți-ai dat seama că acesta este drumul tău? 

Nu știu nici acum dacă ăsta e drumul meu (râde). E ceva ce-mi face plăcere, ceva ce fac for a living, ceva ce fac cu credință (ca la 6 ani), ceva terapeutic, pentru mine și, cred eu, că și pentru ceilalți. În clasa a VI-a am decis că vreau să fiu actriță. Sunt pe această cărare acum pe care am început să o lărgesc, să primesc intersecții și alte semne de circulație. Toate aceste poteci și cărărui au însă legătură într-un fel sau altul cu arta. 

Cine a fost persoana care te-a susținut cel mai mult în acest drum sau poate de la care ai învățat cel mai mult? 

Constant, Liviu Romanescu.

Cine este persoana cu care colaborezi artistic cel mai bine? 

(Râde pentru că acesta este mereu răspunsul) Liviu Romanescu.

Cum te simți atunci când ești pe scenă, la teatru?

Simt că sunt în prezent. Simt intens, profund, sincer. Am zis mai devreme că e terapie. 

Și cât de mult îți lipsește acest sentiment, în această perioadă? 

Am reluat spectacolele, deși cu o frecvență mult mai redusă și cu un număr restrâns de spectatori. M-am educat să prind sentimentul acela și în alte momente, de din afara teatrului.

Citește și: Marius Manole: „Mie mi-a plăcut foarte tare că teatrul te ţine viu, că e un loc în care te joci tot timpul. Asta s-a pierdut acum: curiozitatea, bucuria de a te juca şi de a risca. Oamenii nu mai riscă nici în viaţă, nici pe scenă”

Ce înseamnă pentru tine un spectacol reușit?

Când joc în el – să-l aștept cu nerăbdare și să nu se termine prea repede, când mă uit la un spectacol reușit, îmi doresc să fiu parte din el și să nu se termine prea repede.

Care este rolul actorului în România?

Din nomenclatura meseriilor, să joace, să presteze servicii artistice. Mi-ar plăcea, însă, să fie mai mult de atât. De exemplu, un cetățean responsabil, un om bun, un purtător de cuvânt, un influencer cultural, un facilitator în dezvoltare, prin creșterea propriilor resurse cu ajutorul artei, culturii și educației.

Și cum arată relația dintre actor și public la noi?

Nu știu. Nu e o relație decât dacă sunt amândoi prezenți în ea, nu? Dacă nu e un fapt singular, ea devine o relație. Sunt teatre și actori care și-au fidelizat, de-a lungul timpului, publicul. În cazul acesta, suntem într-o relație cumpărător-vânzător, mulțumiți de schimbul agreat. Caut o formă nouă de relație actor-spectator, încă nu știu cum aș schimba relația asta, tind spre o apropiere între părți, o comunicare lipsită de preconcepții și cutume, în care să ne auzim unii pe alții, să ne vedem, să ne înțelegem nevoile.

„Orice inițiativă ce pornește dintr-o nevoie reală și care este îndreptată către oameni, cu empatie și iubire, își găsește cumva calea și receptorul” 

Cât de mult ajută inițiative precum Vanner Collective mediul artistic de la noi? Și cât de multă nevoie există de ele?

Și dacă n-ar fi, nu s-ar povesti… mediul artistic din România este extrem de valoros și variat. Este, de multe ori, ignorat sau neauzit în mulțimea de alternative facile sau probleme mondene. Cred, însă, că orice inițiativă ce pornește dintr-o nevoie reală și care este îndreptată către oameni, cu empatie și iubire, își găsește cumva calea și receptorul. 

Cum arată viața ta atunci când nu ești pe scenă?

Mai puțin organizată. Am tendința sa mă risipesc sau să mă împart între mai multe lucruri pe care le pornesc deodată. Citesc, caut texte, scriu proiecte, caut finanțări, dezvolt cursuri. Deadline-urile strânse mă fac să mă simt axioasă. Nedreptatea mă întristează. Învăț să fiu un om mai bun și un mai bun profesionist, un mai bun antreprenor. Și atunci cel mai mult îmi doresc să îmi las mai mult timp să citesc, sau să desenez, sau să scriu. În orice fac, cel mai mult îmi place interacțiunea cu oamenii. 

Și, la final de articol, în mod normal, te-aș fi întrebat în ce proiecte artistice te putem vedea în perioada următoare. Dată fiind situația actuală, cred că mai bine te întreb, ce roluri ți-ai dori să primești? 

Dintre spectacolele în care joc, cel puțin în viitorul apropiat, mă puteți vedea în Cassandra, la teatrul Apollo 111. 

Despre roluri la care visez sau pe care le aștept: îmi plac rolurile de putere, de statut. N-am visat niciodată la Juliete. Îmi plac rolurile care mă provoacă, care ies din zona „ușor de făcut”, adică cele cu provocări fizice, sau în care trebuie să cânt, să dansez, să învăț sau să perfecționez în timp scurt ceva ce nu aveam, ce nu știam să fac.

Cu ce oameni îți dorești să colaborezi?

Sunt mulți oameni cu care mi-ar plăcea să lucrez, regizori, actori, coregrafi, atât din Romania, cât și din afară. De obicei, întâlnirile valoroase se întâmplă între oameni cu aceleași preocupări, cu valori comune, cu moduri similare de exprimare artistică.

Și ce urmează pentru Vanner Collective?

Pentru Vanner Collective urmează o perioadă în care pregătim deja alte proiecte, le gândim pe următoarele, deschidem drumul către colaborări internaționale, ieșiri cu spectacolele și un plan susținut de comunicare și interacțiune cu spectatorii.