fbpx

Căutare

Share this article

S-a spus despre el că este unul dintre cei mai talentați actori ai generaţiei sale. S-a spus despre el şi că este unul dintre cei mai sexi actori români. S-a spus că este neobosit, ani de zile alergând în fiecare zi de la un teatru la altul, ieşind dintr-un rol doar ca să intre în altul, de multe ori în aceeaşi zi. Marius Manole este actorul care a visat să facă asta încă din primii ani de şcoală şi a dat totul ca să poată fi pe scenă. Acum, de când cu pandemia, este prima dată în ultimii 20 de ani în care a rupt ritmul infernal. Şi dacă tot a ieşit din ritm, se gândeşte inclusiv să lase teatrul şi ţara pentru o bucată de vreme, să se vadă pe el şi în alte ipostaze decât până acum.

Dar până atunci continuă să se implice în proiecte de suflet, aşa cum este filmul Care dintre noi?, o peliculă realizată de Chris Simion Mercurian cu scopul de a conştientiza faptul că diagnosticul oncologic nu este o condamnare.

O să încep cu filmul în care ați jucat recent. Ce v-a motivat să fiți parte din acel proiect?

Știam că povestea lui Chris e reală, nu era o ficțiune, o invenție și faptul că ea dorea să-și spună povestea și avea nevoie de noi ca să facă asta. În perioada în care a făcut tratamentul s-a legat de tot felul de oameni, s-au legat niște prietenii acolo, la chimioterapie, ea a învățat niște lecții, a cunoscut niște medici extraordinari, niște pacienți extraordinari. Și am zis că dacă ea își dorește să facă lucrul ăsta, trebuie să o ajutăm să facă asta pentru că e important să-și ducă lecția mai departe, mai ales în perioada asta în care bolnavii de cancer sunt și mai ostracizați decât erau înainte. Nu mai au dreptul să intre în spitale, pericolul planează asupra lor mai mereu și mai puternic. Acum nu mai e doar cancerul, mai e și COVID-ul, mai e și sistemul sanitar. Sunt atât de multe încât nici nu vrei să-ți imaginezi prin ce trece un astfel de bolnav. Și atunci am zis că e un moment bun să-i ajutăm în felul ăsta, că atâta putem face și noi.

Delia Grigoroiu, Maia Morgenstern şi Marius Manole la filmările pentru Care dintre noi?

Ce ați simțit când ați auzit toate mărturiile acelea?

Sigur că nu sunt primii bolnavi de cancer cu care ne-am întâlnit în viața noastră și chiar cunoaștem personal oameni apropiați. De fiecare dată când vorbești despre asta, mai ales în contextul în care faci un film și trebuie să conștientizezi puțin situația, să te identifici cu situația și trebuie să fii empatic cu personajul pe care îl joci și cu personajele din jurul tău e un pic mai greu. Intri mai adânc în poveste și de cele mai multe ori noi ne ferim să intrăm. Ascultăm povestea și apoi dăm delete pentru că dacă ar fi să stai în povestea unui om care are cancer și prin ce a trecut, te îmbolnăvești și tu de nervi. Nu e o situație ușoară.

Nu e ușor, doar că noi avem umor cu toții, și Chris, și Crina Semciuc, și doamna Maia, și Ilona Brezoianu are, și eu cred că am și atunci am trecut ușor. Îți dai seama că au venit tot felul de glume, că eu când o să fiu, să mă lăsați să fumez, să mănânc ciocolată. Aveam și 2 exemple pozitive, o aveam pe Chris și pe Delia, 2 cazuri fericite. Când te uiți și vezi prin ce au trecut ai speranța că toată lumea trece. Nici nu-ți mai pui problema că unii chiar s-ar putea să dispară dintre noi atunci când le vezi pe ele. Avându-le aproape pe ele a fost mai ușor.

Cred că e tare important umorul în viață, mai ales în astfel de situații.

Așa e, doar că e ușor de spus, e mai greu de făcut. E ușor să ai umor când nu ești în situația aia și ești doar actor. Nu știu cum e și nici nu-mi doresc să știu cum e să fii acolo și să ai umor. Sper ca Dumnezeu, dacă va fi vreodată nevoie, să mă întărească și să trec cu umor printr-o situație de genul ăsta, dar nu bag mâna-n foc c-aș fi în stare. Nu mă suspectez că aș fi atât de puternic.

Maia Morgenstern, Marius Manole şi Ilona Brezoianu la filmările pentru Care dintre noi?

Dacă e să vorbim de putere, dacă ne uităm la tot ce ați făcut, nu pare să vă lipsească asta.

Pe fond de sănătate și de tot ce-ți trebuie e ușor să fii optimist și să ai umor.

Este o perioadă complicată pentru toată lumea și parcă pentru artiști e mai complicată decât pentru alții. Faceți, totuși, parte din categoria actorilor care nu s-au plâns că nu mai joacă. Ba dimpotrivă, ați încurajat respectarea regulilor. Cum de nu vă gândiți doar la dumneavoastră, ci la impactul global?

E bine să fim cinstiți până la capăt. Poate aș fi făcut-o și în alte condiții, dar când ești angajat la stat, când ai un salariu care-ți merge, când ai o casă, ai tot ce-ți trebuie e ușor să spui: ”Oameni buni, haideți să nu jucăm, să ne protejăm o perioadă.” Dacă aveam datorii și n-aveam salariu, nu știu cum aș fi fost. Mulți dintre colegii mei nu sunt angajați, trăiesc din spectacolele pe care le joacă și dacă lor li s-a oprit totul… eu nu vreau să mă gândesc în ce situație sunt ei.

Sigur, asta cu masca, cu purtatul ei și cu toate regulile pe care trebuie să le păstrăm, asta nu ține nici de sărăcie, nici de bogăție. Ține, dacă ai minte-n cap sau nu. sunt niște reguli pe care nu le-am inventat noi, s-a dovedit că ne protejează, că sunt utile. Eu nu cred că am botniță, nu sunt nici atât de nebun încât să cred că este o conspirație mondială, că vrea să câștige Donald Trump. Am colegi care cred treaba asta, dar e treaba lor.

Eu m-am bucurat că n-am jucat pentru că venisem după 20 de ani de jucat în continuu și neavând pauză în viața mea mai mult de 2 săptămâni. Acum, când am avut 8 luni, mi se pare că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Dar vorbesc din prisma unui om care are tot ce-i trebuie și în niciun caz nu-mi doresc să continue starea asta mai mult de atât. Cred că ar trebui să punem punct și să ne reluăm viețile pentru că ne-am întins un pic cam mult cu povestea asta.

Ați pomenit de cei 20 de ani în care n-ați avut stare, să zic. Poate greșesc, dar eu n-am văzut printre actori pe cineva care să muncească în ritmul în care ați făcut-o dumneavoastră.

Nici eu… Nu, mai sunt. Maia Morgenstern e o actriță care muncește enorm. Rodica Mandache, la fel. Sigur, poate nu e la fel de vizibil. Horațiu Mălăele e la fel, avea spectacole în fiecare seară. Sunt câțiva actori care joacă foarte mult.

De ce? De ce atât de mult?

Fiecare, din rațiuni diferite. Eu eram în perioada în care am mizat toată viața pe meserie și cam asta știam eu că trebuie să fac. Nici nu mi-am pus problema de trăit prea mult pentru că… era o vorbă: până la 40 de ani munceşti să-ţi faci un nume şi după 40 trăieşti de pe numele pe care ţi l-ai făcut. Asta o dată. Apoi n-aveam răbdare să stau acasă pentru că nu-mi plăcea până acum să stau foarte mult cu mine, să stau să-mi aud gândurile, să mă cunosc, să mă descopăr. Nu aveam teoriile astea şi nici acum nu le am că mi se pare că exagerăm puţin şi în zona asta.

Marius Manole

Mie chiar mi-a plăcut să muncesc şi mă bucuram de spectacole, chiar dacă uneori, de oboseală, intram plângând în spectacole. Dar până la urmă făceam ce mi-a plăcut şi cred că faptul că am conştientizat că am avut noroc în viaţă şi că am nimerit pe drumul pe care mi l-am dorit, eram cumva dator să fac tot ce ţinea de mine ca să fac meseria asta bine.

Aţi descoperit de mic copil că asta vreţi să faceţi?

Da, cred că eram prin clasa I sau a II-a. Nici nu mi-a trecut prin cap să fac altceva în viaţă.

Marius Manole în copilărie

Eu am ştiut că vreau să fiu actor şi asta am fost şi asta şi sunt, până acum. Sigur că iubesc teatrul în continuare şi o să iubesc toată viaţa meseria asta, doar că în România, în lume arta e într-un moment foarte… nefast, într-un fel, în ţara noastră pentru că trăim într-un sistem foarte îmbătrânit, înţepenit, retrograd şi nu mai ai nicio bucurie să faci bucuria asta. Pe mine mă mai reprezintă deocamdată, dar o să mă reinventez, o să găsesc o formă de a exista. Mi se pare că e un teatru fără aşteptări, în care nu se caută nimic, nu se vrea nimic, nu se cercetează nimic, nu se doreşte nimic, un teatru care pe mine, la 42 de ani, nu mă mai interesează. Dar om trăi şi-om mai vedea.

Ce lipseşte? Ce ar trebui făcut?

Lipseşte felul ăsta de a lăsa tinerii să intre peste noi, să aducă idei noi şi să ne scoată din zona de confort, să ne pună în experiment. Nu mai au miză spectacolele. Pe timpul comunismului veneai şi vedeai Revizorul, iar spectacolul ăla avea o poveste, un gând. Spectacolul ăla a fost oprit pentru că voia să spună nişte lucruri dincolo de text.

Acum se montează nişte texte care ies mai mult sau mai puţin bine şi cam asta e. Eu nu zic că trebuie să existe numai teatru politic sau experimental. Trebuie să existe de toate, şi teatru de bulevard bun, şi comedii bune, şi comedii romantice, şi Shakespeare şi Cehov, dar trebuie puţină curăţenie. Parcă prea facem meseria asta aşa, mergem ca la serviciu. Şi cred că asta simte şi publicul. Mă rog, dacă o mai simţi, că şi publicul ăsta, calitatea lui a scăzut pe măsură ce am scăzut şi noi calitatea.

Cum aţi resimţit lucrurile astea din partea publicului?

Îţi dai seama când oamenii au aşteptările foarte jos. Dacă tu faci o prostie, iar publicul te aplaudă în picioare, ce să le zici: „Măi, copii, de ce vă ridicaţi în picioare?” Bine, şi ei pot să mă întrebe: „Dacă ştii că e o porcărie, de ce o faci?”

Apoi vezi la spectacolele grele, pe care oamenii nu le mai înţeleg pentru că nu mai au repere, nu mai au cultura necesară să înţeleagă mai departe de o hăhăială şi de nişte comedii uşoare. La Pădurea spânzuraţilor am întâlnit tineri care nu au înţeles povestea.

Marius Manole în timpul repetiţiilor pentru Pădurea spânzuraţilor

Pare că trăiţi o dezamăgire.

Nu vreau să pic în extrema aia, să zic cum a zis un mare actor că după generaţia lor e o prăpastie. Nu e adevărat. Sunt o mulţime de tineri actori foarte buni, minunaţi, extrem de talentaţi. Teatrul e într-un moment… Noi am păstrat acelaşi sistem timp de 30 de ani, cu aceiaşi manageri cu care nu am nimic, cu unii sunt chiar prieten, dar nu poţi să ai 70 de ani şi să fii manager în continuare la o instituţie de cultură când tu nu ştii să deschizi un mail, nu ştii limba engleză, nu ştii să trimiţi o invitaţie la un festival, să ai o conversaţie cu un om din străinătate care-ţi vine în teatru, nu ştii ce texte să pui. Dar ei vor în continuare să fie tot ei, critica noastră a aceeaşi pe care o avem de 20, 30, 40 de ani, iar ei sunt prieteni, e normal să se susţină unii pe alţii. Îi lăsăm să se susţină până când o să vrea ei să plece şi atunci o să venim noi, care o să fim deja bătrâni şi nu se va schimba iar nimic. Nu ne place schimbarea deloc.

Aş vrea să ne întoarcem puţin la partea frumoasă, când aţi descoperit actoria. Ce anume v-a trezit pasiunea?

Mie mi-a plăcut foarte tare că teatrul te ţine viu, că e un loc în care te joci tot timpul. Mie-mi plăcea să mă joc şi eram curios şi mi s-a părut că aici pot să fii curios tot timpul, să te joci, să fii interesat de ce faci. Asta s-a pierdut acum: curiozitatea, bucuria de a te juca şi de a risca. Oamenii nu mai riscă nici în viaţă, nici pe scenă, nicăieri. Dar când am descoperit eu meseria asta îmi plăcea că actorii erau nişte oameni fabuloşi, nebuni şi misterioşi. Nu-nţelegeai cum trăiesc, ce fac. Acum avem internetul, Instagramul, tu vezi toată ziua ce fac eu că şi eu sunt destul de prost să arăt, dar fără asta nu se mai poate. Pe vremurile alea doar îţi imaginai. Când un actor cobora de pe scenă tu nu mai ştiai ce face el şi puteai doar să-ţi imaginezi cum trăieşte băiatul ăla de l-a jucat pe Hamlet, ce mănâncă, ce muzică ascultă, cum îşi organizează viaţa de poate să fie pe scenă. Acum îl vezi live pe Instagram cum intră în teatru, apoi îl vezi pe scenă. Trecerea nu mai e atât de misterioasă.

Marius Manole în Richard al III-lea

Spuneţi mereu lucrurilor pe nume.

Nu pot să trăiesc altfel şi nu ştiu. M-am certat şi cu colegii mei din teatru. Pe mine nu mă deranjează că oamenii au credinţe, mă deranjează când un om e oportunist. Pe mine nu mă deranjează că tu crezi în PSD, că e dreptul tău, dar eu nu cred în USR PLUS, să zicem, ca să capăt o funcţie de director de teatru undeva sau un post de consilier la Primăria Municipiului Bucureşti. Eu cred şi atât, nu-mi doresc nimic mai mult. Eu urăsc oamenii linguşitori şi oportunişti. Eu nu mă cert cu oamenii pentru credinţele lor.

Aţi fost mereu aşa?

Da, de mic.

Se trage din familie?

Nu. Familia mea n-a ridicat capul din pământ niciodată. Ai mei sunt 2 oameni foarte fricoşi care au crescut cu chestia asta, capul plecat sabia nu-l taie şi m-au sfătuit toată viaţa să nu vorbesc, să nu vorbesc în general, să tac cât mai mult.

Când conştientizezi că nimeni n-are ce să-ţi ia, că dacă ţi-ai făcut treaba cum trebuie în viaţă, şi meseria, ai ajuns unde ai ajuns fără pile, fără tertipuri, n-au ce să-ţi facă. Sigur, pot să nu te mai distribuie, să nu mai joci, dar asta e cel mai mic lucru. Ce să-mi ia? Boii de la bicicletă?

Marius Manole la Adăpostul Speranţa

Ce vă place pe scenă?

Îmi place că uneori mi se pare mai adevărat decât în viaţă. Îmi place că poţi să intri în viaţa unui alt om şi pentru 2 ore să te prefaci că eşti alt om. Îmi place munca în echipă, când suntem toţi acolo, înainte de spectacol şi ne bate inima la fel. Îmi place energia asta dintre public şi actori şi uneori chiar se întâmplă momente magice, chiar coboară îngerul, cum spunea Olga Tudorache şi sunt momente de miracol. Îmi place că seamănă cumva cu o slujbă la biserică, e ceva dincolo de noi. Îmi place că lucrează cu energie, că poţi să te îndrăgosteşti în fiecare seară, poţi să te desparţi în fiecare seară şi că nu trebuie să-ţi asumi divorţul ăsta, că nu trebuie să-ţi asumi până la capăt iubirea. Îmi place neprevăzutul din meseria asta, că se întâmplă 1000 de accidente şi trebuie să ştii să le rezolvi. Îmi place să joc comedie. Îmi place că mă întâlnesc cu oameni deştepţi de cele mai multe ori. Îmi place!

Marius Manole în Oscar şi Tanti Roz

Aveţi vreun rol care v-a rămas în suflet? Sunt convinsă că sunt foarte multe…

Chiar sunt foarte multe şi ar fi nedrept, într-un fel, să spun numai unul. Am avut noroc, de la Oscar şi tanti Roz până la Richard, Ion din Năpasta, Revizorul, multe. Dar eu am tratat meseria asta ca pe o meserie. N-am putut niciodată să fiu un actor din ăla sfânt. Când sunt pe scenă e una, dar când cobor de pe ea sunt destul de normal încât să spun că mă cheamă Marius Manole, nu Hamlet şi nici nu mă autoemoţionez la gândul că sunt actor. Din cauza asta, sigur că îmi sunt dragi toate rolurile, dar n-am făcut o pasiune pentru nimic. Poate la începutul carierei să mă fi îndrăgostit de un rol atât de mult, Treplev din Pescăruşul, încât să mi se pară că mergeam pe stradă şi eram el. După care mi-am dat că e o prostie, că o iei razna aşa şi că e şi o mare făcătură la mijloc. Din cauza asta eu am ţinut la distanţă toate personajele, nu mi-am dat voie ca acasă să mă comport altfel. Eu nu repet acasă, ci numai la teatru. Acasă sunt acasă, la teatru sunt la teatru.

Marius Manole în Revizorul

Cum sunteţi acasă?

Foarte normal. Acasă nu fac nimic practic. Stau cu animalele, dorm, mănânc, gătesc din când în când. Nu prea mă descurc în viaţa de zi cu zi. Nu sunt un trăitor foarte bun, nu prea ştiu ce să fac cu mine aşa, pe acasă.

Spuneaţi şi mai devreme asta. Aşa aţi fost mereu, în agitaţie continuă?

Pare că vorbim de o carieră, de 20, 25 de ani, dar să ştiţi că la mine în cap sunt 3 ani. Atâta parcă ar fi trecut. Eu nu simt anii ăştia. Şi acum cred că sunt un student cu rucsacul în spate, gata oricând să plec oriunde, cu trenul. Eu n-am conştiinţa asta a faptului că au trecut 25 de ani de când m-am apucat de meseria asta şi ar trebui să mă comport ca cineva care a făcut nişte lucruri, să cer de la oameni un anumit respect. Eu încă sunt adolescent, a trecut totul ca o secundă. Acum m-am oprit prima dată într-o staţie pentru mai mult timp, până acum nu am stat în nicio staţie.

Şi cum a fost perioada asta?

A fost şi este o perioadă grea, nu din cauză că n-am jucat neapărat, ci pentru faptul că m-a obligat să stau cu mine, ceea ce este extrem de neplăcut.

De ce?

Pentru că nu sunt un om atât de fascinant şi de drăguţ şi de bun şi făcusem oricum destule compromisuri în viaţă şi n-aş fi dorit să mă întâlnesc cu mine, să le văd. În perioada asta a trebuit să le văd, drept urmare m-am şi despărţit de nişte oameni, m-am ataşat de alţii, am început să fac nişte schimbări pe care poate nu mi le-aş fi dorit. Poate ăsta era şi motivul pentru care munceam atât de mult, ca să nu văd lucrurile astea. Din păcare a trebuit să mă opresc, le-am văzut, le-am rezolvat, cred eu. Oricum am o senzaţie aşa, de provizorat, parcă sunt împrumutat. N-am nicio senzaţie de stabilitate, că sunt acasă. Parcă sunt mereu pe picior de plecare. Acum nu ştiu dacă din casă, din oraş, din lume, din viaţă.

Marius Manole

Pare că vă sperie ideea asta de a aparţine unui loc.

Cred că sunt oameni şi oameni, suntem construiţi diferit. Dacă 30 de ani ai mâncat numai pâine, când îţi dă cineva carne nu ştii cum e s-o mesteci, cum se digeră. Nu ştiu deocamdată să trăiesc altfel. Probabil că dacă aş trăi următorii 30 de ani acasă, m-aş obişnui şi n-aş mai înţelege ce caut pe scenă. Pur şi simplu n-am trăit acasă. Am şi plecat pe drumul ăsta foarte devreme, n-am avut timp să mă formez, n-am aşteptat 5 ani să mi se întâmple nişte lucruri. Mie mi s-au întâmplat din prima şi aşa am dus-o. Atunci n-am mai stat să fiu atent la ce-i cu mine, să văd în ce punct al vieţii sunt, am nevoie sau nu de ceva, îmi trebuie – nu-mi trebuie, sunt singur – nu sunt singur, mă iubesc – nu mă iubesc, mă înţeleg – nu mă înţeleg. N-am avut nici timp, nici răbdare.

Aţi simţit că obosiţi sau că nu mai vreţi?

Sigur că da, de multe ori. Dar cine nu a simţit asta? Cred că asta e în toate meseriile şi cu cât o faci mai mult şi cu mai multă pasiune, cu atât ţi se întâmplă mai des lucrul ăsta. Am avut momente în care plecam direct la Urgenţă, dar nu pentru că aveam vreo boală ci din cauză că psihic nu mai eram bine. Am simţit de multe ori că nu mai pot şi că nu mai vreau, dar nu era adevărat, era legat de momentul ăla. Dormeai 2 nopţi şi după a doua noapte te trezeai şi spuneai că a fost doar un moment. Era epuizare, burn out. Nici nu ştiam atunci că se cheamă astfel, ştiam doar că nu mai putem.

Vă lipseşte ceva în perioada asta?

Liniştea. N-am linişte să stau. În rest chiar nu-mi lipseşte nimic.

Când şi cum aţi decis să vă implicaţi în campanii sociale, politice, umanitare? Am văzut că sunteţi parte din foarte multe.

Când n-ai o viaţă a ta e uşor să o dai altora. E complicat când ai o viaţă. Eu nu consider că fac aşa mare lucru pentru că e complicat când ai copii, soţie, nişte responsabilităţi să te împarţi cu ceilalţi. Aşa, când n-ai nimic, e o formă egoistă de a exista. Ca să ai ceva te implici în toate lucrurile astea, ca să aparţii şi tu de ceva, de un grup.

Trecând peste asta, cred că e foarte multă nedreptate în România. Mie mi-a plecat, de exemplu, de la băiatul acela care a murit acum 2 ani – avea banii şi trebuia să facă un transplant de plămâni şi din cauza sistemului prost din România nu a putut face asta. A murit cu banii în mână, bani strânşi de el. M-a revoltat foarte tare. Ştiam de campania Fără penali în funcţii publice şi am zis că e un moment în care ar trebui să fac ceva concret pentru ţara mea. I-am rugat să mă lase să-i ajut. A fost o campanie de succes, dar nici până în ziua de azi nu s-a concretizat nimic, doar trăim în România. Apoi, tot ce fac, unde încerc să ajut, e un egoism al meu de a-mi alimenta mie faptul că sunt util la ceva. Aşa ştiu că folosesc cuiva. Altfel, dacă stai în casă, nimeni nu are nevoie de tine.

Ce greu sună asta!

Nu sună greu, sună realist. Dacă stau în casă o săptămână nu ştiu dacă sună 3 oameni. Bine, nici nu-mi doresc să sune, să ne înţelegem. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă în viaţă să nu mă sune mai mult de 3 oameni pe săptămână. Am fix rezultatul pe care l-am vrut. Nu e nici autoflagelare şi nici nu mă plâng.

Marius Manole

Aţi pomenit de lipsa soţiei şi a copiilor. Vă doriţi?

Nu cred că sunt în stare, chiar dacă-mi doresc.

De ce?

Nu sunt în stare să am grijă de mine. Am ratat eu viaţa, nu cred că e cazul să o mai ratez şi pe a altora. N-aş fi în stare să am grijă de un copil deloc. La mine starea de adolescenţă încă nu a plecat, nu m-a părăsit. De mine trebuie să aibă cineva grijă, nu pot eu să am grijă de cineva.

Dar lăsaţi pe cineva să aibă grijă de dumneavoastră?

Nu. Nu, mă descurc. Într-un fel sau altul mă descurc.

Sunteţi o persoană cunoscută. Aţi visat la asta?

Nu-mi dau seama. Sigur că exemplele mele erau actorii ăştia pe care eu i-am iubit foarte tare – Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Maia Morgenstern, Rodica Mandache – oameni care erau cunoscuţi în România şi probabil că aşa voiam să ajung şi eu, că asta a fost imaginea pe care o dezvoltasem în cap.

Dar nu sunt cunoscut ca Adelina Pestriţu sau ca Jorge. Astea-s vedetele pe care le ştie toată lumea, Cătălin Botezatu sau… Eu nu vorbesc în sens rău, eu zic doar că ei sunt cunoscuţi de toţi oamenii. Dacă ieşi pe stradă acum, în piaţă la Obor şi întrebi pe cineva dacă ştie cine e Bianca Drăguşanu sau pe Gâdea o să vedeţi că mult mai multă lume ştie cine e Gâdea decât cine e Rodica Negrea, Cornel Scripcaru, eu sau Rodica Lazăr sau cine vreţi dumneavoastră, Vlad Ivanov sau orice actor de teatru. Noi nu suntem vedete, suntem nişte oameni cunoscuţi în meseria lor.

Sunteţi unde aţi fi vrut să fiţi acum 20 de ani?

Da, cu siguranţă. Dar nu sunt unde aş fi vrut să fiu acum.

Unde aţi fi vrut să fiţi acum?

Aş fi vrut să fiu în altă ţară, cu o altă meserie, cu o altă viaţă.

V-aţi gândit să plecaţi?

Nu definitiv, dar mă bate gândul să petrec mai mult timp mai departe de ţară.

Tot din cauza societăţii?

Cred că problema e la mine, nu la oamenii din jurul meu. Probabil că îmi trebuie un timp să mă regăsesc şi să mă cunosc şi în alte condiţii. În condiţii în care nu am totul la botul calului, în care nu mă cunoaşte nimeni, n-am tot confortul. Poate că atunci o să am nişte surprize, plăcute sau mai puţin plăcute. Cine ştie ce o să descopăr despre mine!

Marius Manole

Cred că mai e puţin timp. Am 42 de ani, merg pe 43. Cred că de acum încolo timpul ăsta trebuie folosit în favoarea mea şi pentru lucruri poate un pic mai profunde. Trebuie să urmeze un pic o împăcare pentru că dacă urmează o dispariţie ar trebui să plecăm împăcaţi de aici. Trebuie să urmeze o perioadă în care ar trebui să mai reglăm din lucruri, să ne mai liniştim cu unele, să ne mai cerem iertare faţă de altele, să mai spunem nişte adevăruri, să mai închidem nişte relaţii, să mai deschidem poate altele.

V-aţi gândit la ce aţi vrea să faceţi?

Niciodată n-am ştiu ce vreau să fac săptămâna viitoare sau mâine, dar simt că trebuie să fac. Cred că trebuie să călătoresc, să nu mă mai iau atâta în serios, să-mi dau voie să fac lucruri. Dacă am chef să plec până la Sinaia, să urc în maşină şi să plec fără să mă mai gândesc dacă merită să mă duc până acolo. Merită orice! Orice vrei să faci, merită. Şi mai trebuie ieşit un pic din zona asta de confort în care ne-am obişnuit. Sigur că e mai plăcut să stai pe canapea, la televizor sau cu o carte în mână decât să te duci până la Sinaia ca să vezi un munte. Dar odată ajuns acolo s-ar putea ca ce câştigi să fie mai mult decât ce-ai fi câştigat acasă.

N-aţi fi dat foarte bine la un interviu de angajare în care trebuia să spuneţi unde vă vedeţi peste 5 ani.

Nici nu vreau să mă văd undeva peste 5 ani. Cred că singurul lucru important din toată povestea asta e să mai fim sănătoşi ca să poţi să te vezi peste 5 ani. Dar şi sănătatea asta, dacă o protejezi prea mult, rişti să mori un om sănătos odihnit. Mai e şi de riscat un pic!

promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO