Comunismul din Rusia vs comunismul din România al lui Ceauşescu

Populismul şi extremismul au câştigat teren în ultimii ani în Europa şi nu numai, iar gândurile multora se îndreaptă automat către perioada în care comunismul a pus stăpânire pe Rusia şi multe dintre ţările europene. Şi chiar dacă pare că peste tot a fost la fel, realitatea este că populaţia din unele state a avut parte de mai multe libertăţi şi acces la mai multe lucruri, în timp ce alţii sufereau de frig şi foame şi trăiau în teroare.

Originile comunismului şi evoluţia lui în Rusia sovietică

Bazele comunismului, ca ideologie, au fost puse în secolul al XIX-lea, de către filosoful Karl Marx. Acesta, împreună cu Friedrich Engels, şi el filosof, a scris Manifestul Partidului Comunist, un document care promova lupta de clasă şi rolul istoric revoluţionar al proletariatului şi ale cărui principii au format baza curentului socialist din Rusia.

Aici Vladimir Ilici Lenin a fost cel care, în urma înlăturării regimului ţarist, a instaurat în 1917 regimul comunist şi a creat URSS. Au urmat exproprieri, naţionalizări şi impunerea autorităţii supreme a partidului. După 4 ani foarte grei muncitorii din Petrograd, actualul Sankt Petersburg, au început protestele. Cereau eliberarea deţinuţilor politici, a muncitorilor şi ţăranilor, precum şi dreptul la opinie. Revolta lor a fost preluată de marinarii de la baza navală din Kronstadt, care au cerut soviete libere şi convocarea unei adunări constituante. Armata a fost trimisă acolo şi au urmat aproape 2 săptămâni de lupte grele, încheiate cu mii de oameni executaţi şi alte câteva mii, trimişi în lagărele din Siberia. A fost ultima mare revoltă din perioada comunistă.

Imediat după acest moment Lenin a lansat Noua Politică Economică, prin care suspenda cotele pretinse ţăranilor şi înlocuirea lor cu un impozit fix. Li s-a dat din nou voie să îşi vândă produsele în pieţe, iar micile afaceri, precum brutăriile sau croitoriile au fost redeschise. Fabricile s-au întors în administrarea vechilor proprietari, iar mare parte din comerţ a revenit în sistem privat.

Lansarea acestor măsuri a venit însă într-o perioadă în care seceta a făcut dezastru în tot URSS-ul, recoltele au fost compromise, iar foametea a pus stăpânire pe întreaga regiune. Peste 5 milioane de oameni au murit atunci de foame, însă liderii au refuzat multă vreme să recunoască oficial situaţia gravă în care se aflau. Până la urmă scriitorul Maxim Gorki a fost cel care a cerut ajutor, iar acesta a venit de la Administraţia Americană pentru Ajutor Umanitar. În timp ce milioane de oameni erau hrăniţi cu ajutorul organizaţiilor umanitare, conducerea URSS exporta grânele primite ca ajutoare, iar cu banii primiţi cumpăra utilaje şi arme din Germania, plătite cu milioane de dolari.

A urmat o perioadă de echilibrare economică pentru ţăranii care profitau de munca lor, însă în zonele urbane sărăcia era la fel de apăsătoare. În plus, persecuţia politică şi cea religioasă erau din ce în ce mai agresive, iar execuţiile erau la ordinea zilei.

La scurt timp după cel de-al Doilea Război Mondial, care a lăsat Europa în foamete, cu milioane de refugiaţi şi o economie dezastruoasă, comuniştii care promiteau egalitate şi o viaţă mai bună pentru muncitori şi ţărani au fost văzuţi de mulţi drept salvatori. Lui Iosif Visarionovici Stalin, cel care a urmat la conducere după moartea lui Lenin, i-a fost la îndemână să îşi impună oamenii în România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Polonia, RDG, Cehoslovacia sau Albania.

Citeşte şi: Cei mai mari tirani din istorie. De la Caligula și Ginghis Han, până la Stalin și Kim John II, oameni care și-au nimicit propriile popoare – LIFE.ro

El a fost cel care a orchestrat un complex proces de epurare pe teritoriul sovietic, distrugând orice idee de opoziţie, mai întâi în cadrul partidului, apoi a armatei şi în cele din urmă, în rândurile populaţiei. Între 6 şi 8 milioane de oameni au căzut victime Holodomorului, genocidului împotriva ţăranilor, iar alte multe victime au fost în rândul deţinuţilor politici. Acuzaţiile de trădare şi sabotaj curgeau în valuri, iar muncitorii primeau norme de lucru din ce în ce mai mari. Cine nu îndeplinea planul era acuzat de sabotaj şi risca să ajungă la închisoare sau în lagăr de muncă.

După moartea lui Stalin, în 1953, între 4 şi 6 milioane de oameni s-au întors acasă, unii şi după 20 de ani de muncă forţată. Numărul morţilor din timpul deportărilor nu a fost niciodată cunoscut. Noua conducere a decretat amnistie pentru anumite categorii de deţinuţi de drept comun, a renunţat la munca forţată din Gulaguri, a scăzut preţurile şi a relaxat unele dintre restricţiile politice. Nikita Hruşciov a denunțat conducerea dictatorială a lui Stalin şi a încurajat producţia şi comercializarea bunurilor de larg consum.

Venirea lui Leonid Brejnev la putere a însemnat o conducere prevăzătoare. Reformele au fost oprite, dar a fost îmbunătăţit nivelul de trai în mediul urban. Produsul industrial a înregistrat o creştere de 75%, iar Uniunea Sovietică era cel mai mare producător de petrol şi oţel. Stagnarea reformelor şi-a spus însă cuvântul, economia sovietică blocându-se până la preluarea conducerii de către Mihail Gorbaciov, cel care a venit la putere decis să schimbe cu totul faţa economiei şi societăţii societice.

Citeşte şi: Viața lui Mihail Gorbaciov, omul ce a destrămat imperiul sovietic. De la munca câmpului, la primul președinte al Uniunii Sovietice și până la premiul Nobel pentru pace – LIFE.ro

Comunismul în România

În România comunismul a fost instalat cu ajutorul lui Stalin, iar ales pentru această misiune a fost Gheorghe Gheorghiu Dej, datorită faptului că era român şi mai uşor de acceptat. Conducerea Partidului Comunist Român era însă acaparată de agenţi sovietici precum Ana Pauker.

Comuniştii au profitat de sărăcia şi confuzia care domnea în România după cel de-al Doilea Război Mondial şi au organizat campanii extinse de recrutare a noi membri de partid. Dej ajunge în 1944 să fie numit Ministrul Transporturilor, Petru Groza devine vice-premier, iar în 1945 Teohari Georgescu, lider PCR, este numit secretar de stat în Ministerul de Interne.

Guvernul Groza nu a fost recunoscut de marile puteri, Petru Groza refuză să îşi dea demisia, aşa că regele Mihai I intră în grevă, refuzând să-i primească pe miniştri sau să semneze vreun act al guvernului. În acelaşi timp sunt organizate mai multe mişcări menite să provoace şi să instige, în timp ce campania de recrutare de membri de partid era tot mai intensă. S-a decis organizarea unor alegeri libere, însă comuniştii au întârziat data acestora până după modificarea legii electorale. Au câştigat majoritatea mandatelor, însă au existat mereu suspiciuni că alegerile ar fi fost fraudate. Procesul de stalinizare a început imediat, partidele de opoziţie Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc fiind dizolvate prin decret. Personalităţi politice importante au luat calea exilului, în timp ce altele, în frunte cu Iulia Maniu, au fost judecate şi condamnate.

Regelui i s-a cerut să abdice şi să părăsească ţara, iar nou aleasa Mare Adunare Naţională a fost definită prin Constituţie drept instituţia supremă a statului, cea care emitea legile, declara război sau încheia pacea. A urmat legea naţionalizării industriei, companiilor de asigurări, miniere şi de transport, precum şi cea a educaţiei, care punea accentul pe învăţământul tehnic şi profesional.

Citeşte şi: Întreruperile de sarcină în România, între minciuni, abuzuri şi ruşinea de a face educaţie sexuală – LIFE.ro

În 1949 a început colectivizarea, iar până în 1962 statul deţinea 96% din terenul arabil. Pentru asta s-au făcut exproprieri, deportări, au fost oameni trimişi în închisoare şi chiar ucişi. Industrializarea ar fi trebuit să crească nivelul de trai cu 80%, să dezvolte industria grea şi să mecanizeze agricultura, urmate de electrificarea ţării şi construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, locul unde au fost ridicate numeroase lagăre de muncă şi unde au fost trimişi toţi cei care nu corespundeau cerinţelor conducerii.

Moartea lui Stalin a adus cu ea o oarecare relaxare şi în România pentru scurtă vreme, până când Revoluţia din Ungaria a determinat conducerea comunistă să înăsprească din nou măsurile de control şi coerciţie. Reţeaua de informatori a crescut tot mai mult, iar arestările se făceau pe bandă rulantă.

A urmat o nouă perioadă de relaxare după venirea la putere a lui Hruşciov, când Dej a încercat să aducă împăcarea între partid şi popor. Au fost eliberaţi deţinuţii politici, iar conducerea căuta deschiderea către Occident.

Moartea lui Dej l-a adus însă la conducere pe Nicolae Ceauşescu, cel care o bucată de vreme a continuat măsurile de liberalizare, după care, începând cu anul 1971, a decis să schimbe cu totul şi cu totul politica. Pe plan intern îşi impusese deja convingerile naţionalist-conservatoare, începând cu celebrul Decret 770 care interzicea avorturile.

A concentrat întreaga putere în mâna sa, a dezvoltat cultul personalităţii şi propaganda şi a reactivat detenţia politică. Condiţiile de muncă au devenit din ce în ce mai grele, iar nivelul de trai, tot mai scăzut. În anii 80 austeritate şi teroare erau cuvintele de ordine în România.

Citeşte şi: Viața lui Nicolae Ceaușescu: de la copilul cu patru clase, fugit de acasă ca să scape de abuzurile părintelui său, la comunistul ilegalist și până la dictatorul asupritor urât până la moarte de propriul popor – LIFE.ro

Imaginile din acest articol ne-au fost furnizate de depositphotos.com.