Cosmin Prelipceanu, jurnalist Digi 24: „Dacă aș fi vrut să fiu vedetă, mi-ar fi ieșit mai bine în altă parte, nu la televizunea de știri” - LIFE.ro
Mergi la conținut

Cosmin Prelipceanu este gazda Jurnalului de seară, la Digi24, dar și omul a cărui nume a fost pomenit în contexte radicale, de conflict, dramatice, jignitare ori eroice.

A intrat în presă acum 24 de ani, când a fost vrăjit de vocea unei fete, la o emisiune de noapte, la Radio Contact. Fata este acum soția lui, se numește Magda Prelipceanu, o puteți auzi și acum la RFI, iar momentul a însemnat decizia lui de a vira complet dintre științele economice, pentru care părea destinat, așa cum întreaga familie îl pregătise, către lumea palpitantă a jurnalismului.

În urmă cu câteva luni, Cosmin Prelipceanu a fost victima unui accident rutier, în urma căruia mâna dreaptă i-a fost fracturată, iar întregul proces de relocare a umărului, care a durat cam o oră, s-a petrecut pe viu, după intervenția providențială a unui ortoped talentat care se afla din întâmplare în satul în care se petrecuse accidentul.

Cum vi s-a întâmplat accidentul?

Eram la țară, cu bicicleta pe un drum foarte îngust, unde încape doar o mașină pe un singur sens, iar o doamnă cred că a vrut să îmi demonstreze că automobilul ei este mai tare decât bicicleta mea.

Era și vizibilitate foarte proastă; în plus, doamna mergea cu o viteză foarte mare, iar eu nu mai știu decât că m-am trezit cu asfaltul la nivelul nasului.

E incredibil cât de fragili suntem, de fapt!

Da. Și e incredibil cât de cinică a fost doamna, pe care mi-o amintesc bine fiindcă de acolo, de jos, de la nivelul pământului, în stare de șoc, m-am uitat la ea pentru o  fracțiune de secundă și am văzut-o trecând imperturbabilă, pe lângă mine, cu geamul de la portieră lăsat. I-am văzut figura și nici nu s-a sinchisit să oprească.

M-am uitat practic la o Dacia Logan bleumarin, condus de o doamnă, care m-a lovit și a trecut mai departe.

În urma căzăturii însă eu am rămas cu mâna întinsă în față, fiindcă s-a rupt exact în acea poziție, iar eu nu aveam cum să mă sprijin și să mă ridic din șanț.

Norocul meu a fost că aveam telefonul cu mine și am putut lua legătura cu prietenii care erau acasă și care m-au găsit cu location-ul telefonului.

Vi s-a mai întâmplat un astfel de accident până acum?

Niciodată.

Iar pe doamna care v-a lovit nu ați mai întâlnit-o niciodată, nu v-a căutat?

Nu, deloc. Fratele meu este foarte revoltat fiindcă nu mi-am făcut timp să merg la poliție și să fac plângere. Dar adevărul este că am avut nevoie de toată energia pentru a mă reface, fiindcă după căzătură în sine trebuia să ajung la medic și să îmi repar mâna.

După căzătură a urmat o succesiune foarte interesantă de fapte: prietenii m-au găsit și m-au ridicat, ei îmi tot spuneau să cobor mâna, dar durerea era insuportabilă și nu puteam să o mișc deloc. Așa că am rămas cu ea sus.

Am citit ulterior despre astfel de accidente și am aflat că este o luxație celebră, „în catarg”, în care practic umărul coboară din scoc, din locul lui, iar brațul este imobilizat în acea poziție ridicată, deasupra capului.

Am ajuns acasă și ne întrebam încotro să o apucăm. Există un spital de ortopedie la Azuga și nu știam dacă era cazul să ne aventurăm spre București. Întâmplarea face că unul dintre prietenii noștri știa pe cineva, ortoped, care din fericire era la o petrecere exact la noi în sat.

Cosmin Prelipceanu, realizatorul „Jurnalului de seară”, la Digi24, la puțin timp după accident

După accident, lucrurile s-au legat exact cum trebuie. Medicul a venit imediat, s-a uitat la mine și m-a întrebat când s-a întâmplat. I-am spus că nu trecuseră decât câteva minute. Atunci a zis ferm: „într-o oră trebuie să acționăm!”. Mi-a explicat ce s-ar fi întâmplat dacă mai zăboveam și am înțeles că orice întârziere complica situația și aș fi avut nevoie de intervenție sub anestezie, iar recuperera urma să fie foarte lungă.

„Te repar aici dacă tu vrei!”, mi-a mai zis și m-a convins.

„Vă rog frumos, copiii și femeile trebuie să iasă afară!”, a ordonat scurt. „Mai am nevoie de un bărbat și de un cearșaf!”

Ce a urmat în următoarea oră nu-mi mai amintesc. Sunt câteva frânturi de amintiri difuze. Dar mi s-a spus că am urlat feroce fiindcă o oră au tras de mână să o pună la loc. Însă eu nu-mi aduc aminte durerea, îmi amintesc doar cum ei vorbeau între ei. Apoi am ajuns la spital, am făcut o radiografie și am constatat că era și o fractură acolo.

Deci ați trecut prin toată procedura pe viu?

Da. Dar înțeleg că a fost mai bine așa. Ca la orice traumă, acolo se strînge sânge, iar el contribuie la efortul de vindecare. Dacă se făcea intervenția în timp, sângele nu mai era acolo, iar recuperarea era mai lungă.

Ulterior am intrat în dialog cu specialiști care m-au văzut la televizor cu orteza și care mi-au confirmat că în acea oră mi s-a întâmplat cel mai bun scenariu pentri refacerea cât mai rapidă a mâinii. Iar asta m-a ținut departe de spital și de intervenții mai complicate.

Nu vă era teamă, mai ales că accidentul s-a întâmplat în context COVID-19?

Era un context complicat, este adevărat. Dar nu mi-a fost teamă. Deloc.

E greu să-mi explic de ce, mai ales că m-am lăsat pe mâinile unui om pe care nu-l cunoșteam dinainte. L-am cunoscut exact atunci, am avut deplină încredere în el, iar astăzi sunt foarte mulțumit că Dumnezeu mi l-a scos în cale, fiindcă el m-a salvat.

Din toată această experiență există o lecție care v-a rămas?

Da. Lecția pe care mi-am învățat-o atunci este că totul este foarte fragil și că pur și simplu nu merită să-ți faci griji pentru nimic. Merită să te bucuri, să fii împreună cu ai tăi.

Eu eram pe bicicletă, mă gândeam la tot felul de prostii legate de slujbă, de contextul acesta foarte complicat și nu prea eram acolo. Nu-mi fac o vină din asta dar îmi dau seama cât de inutil să-ți faci griji din nimic. E o prostie.

În plus, vorbind cu medicii, dincolo de ce mi s-a întâmplat mie și chiar în acest context medical nou, am realizat că stresul scade imunitatea, ceea ce te face vulnerabil chiar și în fața COVID19.

Deci nu-ți mai face griji! Fă ce poți face și atât!

Cum se vede Jurnalul de seară din fața televizorului?

Interesant. E altceva.

Cu ați rezistat în acele săptămâni când nu ați putut fi la serviciu?

Au fost niște zile foarte urâte, fiindcă durerile erau insuportabile. Imaginați-vă durerea de reumatism și înmulțiți-o cu zece. Este difuză, nu dispare cu nimic, seacă și în acelați timp intensă.

Deci trebuia să-mi găsesc niște lucruri care să-mi facă plăcere, fiindcă numai așa puteam să-mi scot durerea din cap. Ce-mi face plăcere? Să citesc și să văd filme.

Și vă puteați concentra la citit cu atari dureri?

Da. Pentru că erau cărți pe care le tot amânam de multă vreme, iar acum am găsit răgazul pentru ele.

Dați-mi două exemple de titluri!

Ele se leagă foarte mult și de doctoratul pe care îl fac acum la UNATC, despre fake news. Doctoratul mi-a dat ocazia să întâlnesc niște artiști foarte interesanți de la UNATC, cu care am discutat, iar acum am avut vreme să citesc de pildă despre cum comunici prin imagine. Sigur că pe mine mă preocupă mai mult latura jurnalistică, dar am ajuns acolo cu ajutorul perspectivei artiștilor: comunicarea prin imagine devine un joc al persuasiunii în care autorul încearcă să-și convingă privitorul de tăria unui anumit mesaj. Unii ar numi asta manipulare. Din alt unghi însă nu mai este așa.

Despre asta am citit, despre comunicarea prin imagine, despre văzul creator: ce se întâmplă în mintea și sufletul unui om atunci când privește o operă de artă, un film care îl provoacă să intre în dialog cu sine și produce ceva foarte interesant ce poate fi numit auto-cunoaștere sau transformare.

Ce bine ar fi să îi trimitem pe politicieni la teatru. Eu i-aș obliga să facă asta. Aș zice să meargă la cel puțin 5 piese de teatru pe an, fiindcă astfel se vor întâlni cu oameni sinceri și gândesc că este imposibil să stai într-un loc, atât de apopiat de cineva care trăiește și se exprimă, iar tu să nu simți ceva.

Mă gândeam, ascultându-vă, că sunteți un profesionist în comunicarea prin imagine, așa încât nu mai aveți nevoie de un doctorat pentru a afla cum e să comunici prin imagine.

E nevoie de un doctorat dacă vrei să pui lucrurile cap la cap și să înțelegi. Sigur că citim de capul nostru despre ce ne interesează, dar e frumos și bine  pentru noi înșine, poate și pentru alții, să legăm aceste informații, să le dăm un sens. Asta face doctoratul. Aduce totul într-un cadru organizat: metoda, organizarea, îndrumarea din partea unor oameni care fac ceva ce are legătură cu meseria mea, dar cu care altfel nu m-aș fi întâlnit niciodată. Ce ocazie, alta decât doctoratul, aș fi avut eu să mă întâlnesc cu niște oameni care fac imagine, critică sau regie de film?
Eu fac doctoratul cu profesoara Manuela Cernat, m-am întâlnit cu profesorul Florin Mihăilescu, profesor de imagine, cu regizorul Laurențiu Damian ori cu Alex Sterian. Sunt oameni care mi-au dat din ce știu și fac ei, lucruri pe care nu le-aș fi primit niciodată dacă rămâneam strict pe filiera jurnalistică.

Cosmin Prelipceanu, realizatorul „Jurnalului de seară”, la Digi24

Am luat o decizie atât de bună să fac acest doctorat, cum nu vă puteți închipui.

Sunetul, imaginea au fost vehicule ale artiștilor înainte de a fi folosite și în sfera jurnalistică. Acum am realizat cât folosește să vezi cum le utilizau ei.

Nemaivorbind că și autorii minciunilor, fake-news-urilor folosesc mijloace artistice. Emoția, de exemplu, care nu ar trebui să-și găsească locul în jurnalism, se folosește acum pe scară largă pentru că oamenii vor să fie convingători.

Legat de fake-news, pare că cel mai prielnic mediu pentru disiparea lor este internetul. Fiindcă televiziunea este încă mediul sigur, care implică foarte mulți oameni în producerea unei știri. Dar pe de altă parte, televiziunea pierde teren în fața internetului, unde conținutul este mai ieftin și mai ușor de obținut și de disipat. În această luptă, dumneavoastră, ca om de televiziune, cum vă poziționați?

Sunt mai multe lucruri de spus aici. Întâi de toate aș spune că în România televiziunea nu pierde teren în fața internetului. Putem găsi exemple în alte părți, dar la noi oamenii încă se înformează preponderent de la televizor; adică, din întreaga uniune europeană, românii petrec în fața televizorului cel mai mult timp.

În al doilea rând, imaginea este prezentă și pe internet: filme, fotografii sunt prezentate drept dovezi pentru orice informație.

În al treilea rând, diferența între internet și televiziune este redacția. Pe internet publică oricine, orice cu pretenție de știre sau de adevăr, fără să aibă în spate o redacție, adică exact aceea care face diferența.

Eu cred că oricum s-ar transforma mediile, obiceiurile oamenilor de a consuma informație, de câteva mari redacții va fi nevoie întotdeauna, fiindcă ele conțin filtrele și ele dau informațiile.

Iar dacă în zece ani se vor schimba și la noi obiceiurile de consum, iar lumea va vira spre internet, vă vedeți lucrând în online?

Ba da. Cum să nu? Meseria asta are legătură cu oamenii, iar oriunde mă întâlnesc cu oamenii pot să lucrez și îmi doresc să lucrez. Oamenii au nevoie de informație.

În același timp, mediul online poate fi foarte agresiv. Și mi-amintesc că după o prezență destul de lungă în online v-ați retras de pe Facebook. De ce?

Facebook-ul este un mediu violent. Gratuit violent. Pentru că oamenii au senzația că de la ei, din fața calculatorului, sub protecția anonimatului pot spune orice.

Eu nu aș zice că online-ul este violent, ci Facebook-ul. Iată diferența dintre Instagram și Facebook. În primul mediu, și el online, nu am văzut niciodată comentarii de violența celor de pe Facebook.

Mie, 80-90% dintre cei care îmi scriau, erau persoane inexistente. Aveau nume, prenume, dar nicio fotografie, fără istoric de postări, fără detalii la profil. Apoi am constatat că, în funcție de subiectele postate de mine, veneau și postau oameni care aveau toți cam aceeași formulare. Senzația mea era că, dacă nu erau mașini, fiindcă înțeleg că există și această posibilitate, atunci singur erau niște oameni care se ascundeau. Nu am înțeles de ce trebuie să se întâmple acest lucru.

Atunci am decis să mă retrag.

Cum v-a afectat tot acest atac?

La începuturi, acum mulți ani, sigur că mă afecta emoțional, mă consumam pentru fiecare postare. Dar în ultima vreme am constatat că era o mare pierdere de vreme.

Fiindcă se mai întâmplă ceva: când postează oameni foarte violenți într-un anumit loc, cei civilizați, neutri nu mai au deloc pornirea să scrie. Deci, ca om obișnuit, cu o viață normală, fără să fi primit vreodată „picioare în gură” de pe net, dacă te apuci să spui ceva sincer și civilizat la o postare a lui Prelipceanu, vor veni alți 5-6 inexistenți care te vor ataca violent. Și atunci nu mai vrei să scrii.

Așa încât nu va mai exista echilibru, care în mod natural există.

Știm cu toții: o treime te urăsc, o treime te iubesc și o treime este indiferentă.

Asta ar trebui să fie și pe Facebook, dar acolo nu este așa. Facebook-ul este mediul celor care urăsc și scuipă.

Mă gândesc acum ascultându-vă că este aproape de nesuportat să accepți că niște oameni te urăsc și îți și spun asta.

Dacă munca ta se desfășoară în vitrină accepți că este absolut imposibil ca toți cei care trec prin fața vitrinei tale să te placă.

De acord, dar nu mă aștept ca lumea să-mi spună direct, frust că mă urăște. Ipostaza asta în care vin niște oameni și articulează; „te urăsc” pare tulburătoare.

Aici există o teorie, mai ales când vine vorba despre televiziune: nu e bine să lași oamenii indiferenți. Opiniile polarizate, mai cu seamă acestea, sunt bune. Asta înseamnă că omul care apare în vitrină stârnește ceva, nu-i lasă indiferenți pe telespectatori. Fiindcă indiferența înseamă că ei mută pe alt canal.

Cosmin Prelipceanu, în redacția Realitatea Tv

Când, cum și de ce ați decis să deveniți jurnalist?

Eram student, făceam științe economice, ascultam noaptea Radio Contact și mi-a plăcut foarte tare o emisiune. Prin urmare, am ținut neapărat să îi cunosc pe realizatori.

Erau o fată și un băiat, iar fata este soția mea acum, Magda Prelipceanu. Era un om frumos așa cum este și acum. Este un partener de drum lung.

Iar pentru că am cunoscut-o pe această fată am vrut și eu să fac radio. Ceea ce s-a întâmplat.

Cât de complicate au fost începuturile sau cât de simple?

A fost foarte simplu. Nici nu știu când au trecut primii 15 ani.

Îmi plăcea mult la radio, să fii singur și totuși cu atâția oameni; îmi plăcea mult să mă joc cu vocea. La începuturi am făcut chiar animație, adică puneam muzică și mai vorbeam puțintel între piese. Puneam muzică de playlist, cum se face la radio, fără să pot alege ce-mi doream eu. Dar la scurtă vreme am trecut la știri pentru acolo îmi doream să fiu.

Am fost coleg cu soția mea la începuturile mele, ne-am despărțit o vreme, profesional vorbind, și ne-am reîntâlnit la Radio Total, acum vreo 17 ani. Apoi s-a născut fiul nostru, eu am plecat de la Radio Total; Magda, după concediul de creșterea copilului, s-a întors la RFI, iar eu am intrat în televiziune.

Ați început în 1996, în niște vremuri tulburi, nu?

Nu-mi aduc aminte nimic din tulburarea acelor vremuri. Nu exagerez cu nimic când spun că primii 15 ani nici nu am simțit cum au trecut. Îmi plăcea mult de tot. Și acum la fel. Dacă nu mi-ar plăcea, nu aș putea face meseria asta în fiecare zi.

La ASE cine v-a ghidat?

A fost o decizie din familie, fiindcă în familie toți făceau asta, erau contabili. Multă vreme nici nu mi-a trecut prin cap că aș putea face altceva.

V-a părut rău vreodată că ați renunțat?

Niciodată, de nimic. S-au întâmplat lucruri pe care nu le-am chemat. Cum să regret? Astăzi sunt ce sunt pentru că s-au întâmplat toate, și rele, și bune.

De ce credeți că soția dvs nu a intrat în televiziune?

Nu știu. Poate pentru că îi place foarte mult radioul. Și mie îmi place foarte mult.

Dar totuși l-ați lăsat.

Da, dar când mă voi plictisi de televiziune mă voi întoarce în radio.

Televiziunea are și acest merit, că te face vedetă!

Cred că dacă vrei să te faci vedetă poți reuși și pe internet. Metode există nenumărate. Depinde pentru ce vrei să faci meseria asta.

Cred că dacă aș fi vrut să fiu vedetă mi-ar fi ieșit mai bine în altă parte, nu la televizunea de știri.

E greu să te gândești că vei fi vedetă într-un mediu atât de tubulent, în care lucrurile se schimbă la secundă, în care în orice clipă poți fi prins pe picior greșit, în care ești expus non-stop, totdeauna cuiva nu-i place ceva, vorbești cu politicieni în fiecare zi, se întâmplă evenimente care pe unii îi afectează personal, pot fi deranjați, iar pe alții îi lasă reci. E complicat în televiziune; nu e mediul în care să vrei să fii vedetă.

Și totuși este mirajul atâtor generații!

Televizorul în general este un miraj. Aș vrea să-i vedeți pe oamenii care nu au fost niciodată într-o televiziune, cum arată și cum se poartă când ajung acolo. Parcă intră într-un templu. E ceva magic pentru ei.

Explicația pe care mi-o dau este că niște oameni din acea televiziune le intră în case, iar asta este ceva foarte intim. Pe acei oameni pe care îi lasă în fiecare zi să le intre în case nu îi cunosc, iar când ajung să îi cunoască e magie.

Ați trăit acest sentiment când ați ajuns prima dată la radio sau în televiziune?

Și acum, dacă închid ochii, știu cum miroase studioul de radio. Este senzațional, este cel mai frumos loc de pe Pământ.

Cum v-ați simțit când v-au recunoscut oamenii pe stradă pentru prima dată. Sau casiera de la non-stop? Cum a fost acel moment?

Nu-mi aduc aminte. Nu mai știu.

Chiar nu contează deloc aceste lucruri?

Nu. Îmi place când oamenii mă opresc pentru că vor să-mi spună ceva și atunci stăm de vorbă puțin. Îmi spun ce cred, ce îi doare, ce ar vrea să se schimbe. Întotdeauna vor să știe ce cred eu. Zilele astea mă întreabă întruna, când merg la țară, dacă intrăm din nou în carantină. Ei cred că dacă eu stau de vorbă cu prim-ministri, șefi de partide, știu adevăruri nespunse la televizor, de pildă dacă „ne închid iarăși”

Cosmin Prelipceanu, alături de Laura Chiriac, la Realitatea Tv

.

Ce-au zis părinții dumneavoastră când ați lăsat economicele și ați mers în presă?

M-au încurajat, spre deosebire de părinții altor colegi ai mei. Am auzit tot felul de istorii: „ce faci tu? Ești cameraman? Ia-ți, măi, o meserie!”, îi spunea tatăl unui coleg al nostru. Eu nu am auzit asta. Probabil că ai mei, oameni inteligenți, mă știau bine și au realizat că nu mai e întoarcere de pe acest drum al presei și m-au încurajat.

Nu ar fi avut nicio șansă să-mi schimbe alegerea.

E straniu totuși ca un student, după ce o adolescență întreagă și-a proiectat viitorul similar cu al părinților săi, brusc se schimbă și alege ceva ce pare frivol: „mă duc la radio și pun muzică!”

Eu nu m-am lăsat de studii. Le-am terminat, mi-am dat examenele, la termen, am fost cuminte. Mi-am ținut partea mea de angajament. Dar când am terminat, deja eram angajat de ceva vreme în radio.

S-a întâmplat să ieșiți din televiziune, din presă. De ce?

A fost foarte urât ce s-a întâmplat atunci, la Realitatea. Senzația mea a fost că acolo era capul de linie, sfârșitul. Nu înțelegeam deloc de ce se întâmplă asta, de ce mi se întâmplă mie, am avut senzația că am fost prins într-o capcană care nu avea nicio legătură cu meseria, cu mine, așa că am ieșit.

Dacă nu se mai întâmplă așa cum credeam eu că trebuie să se întâmple, nu se mai întâmplă deloc.

Și m-am reîntors când s-a lansat Digi24. Băieții care pregăteau deschiderea aceastei televiziuni m-au căutat, au vorbit cu mine, m-au convins, nu foarte ușor, și am revenit.

Bancherii nu au fost dezamăgiți?

Nu. Mai în glumă, mai în serios, oamenii mi-au zis: „noi știm că poți scoate omul din televizor, dar nu poți scoate televizorul din om! Dacă tu asta vrei să faci, du-te!”

Am avut o mare baftă că am întâlnit un mediu foarte sănătos, în care oamenii erau foarte sinceri, în care oamenii lucrau după reguli, în care totul era foarte „pătrat” (corect, fără să se depășească limitele). Mi-a plăcut mult acolo și am învățat multe lucruri, cum îi mobilizezi pe oameni, de pildă.

După un mediu foarte fluid, din presă, de multe ori incorect, unde lucrurile nu erau niciodată sigure, nu respectau regulille, am ajuns la disciplina dintr-o corporație. Și mi-a plăcut.

Eu m-aș gândi, dimpotrivă, că un mediu riguros, bancar ar putea fi claustrofobic pentru un jurnalist. Dar poate s-a potrivit pe un fel de-a fi al dumneavoastră!

Mie mi-a plăcut. Mie mi-a prins foarte bine. Poate am avut marea șansă să ajung într-un loc în care strictețea și rigoarea nu însemnau prostie și superficialitate.

Am făcut o grămadă de lucruri, de proiecte speciale la bancă. A fost exact ce trebuia.

Închipuiți-vă că la interviul de angajare, cred că la al doilea sau la al treilea, mi s-a pus întrebarea cât de mare este rezistența mea la frustrare.

„Uuups!”, am gândit eu. „Oare de ce?” (râde) Dar întrebarea era foarte corectă fiindcă, într-un mediu organizat, ierarhizat, se poate întâmpla ca o idee ce ție ți se pare genială să nu ajungă niciodată realitate fiindcă ea trebuie să treacă prin foarte multe filtre.

Și ce le-ați răspuns?

Că nu am apucat să-mi testez frustrarea. Iar dacă nu-mi place…

… plecați. Ce poate fi frustrant în jurnalism este că, deși lucrați cu niște principii nobile: informarea, educarea, formarea, mediul nu este nicicum cel mai corect, nobil. Și cred că este istovitor să faci tot timpul această corecție între momentul în care se aprinde becul roșu de live și trebuie să fii sobru, echilibrat, documentat, și cel în care în spatele tău lucrurile nu sunt deloc corecte.

Eu nu aș zice că e frustrant. Mai ales dacă faci asta de suficient de mult timp; de la un moment dat încolo nu mai trebuie să-ți amintești în fiecare zi de ce o faci.

Mie acum mi se pot întâmpla toate porcăriile. De pildă să dea o femeie peste mine și să-mi rup mâna. Dacă eu știu că-mi trag energia din acel moment în care se aprinde becul roșu, eu mă duc la birou și, chiar dacă mă cert cu colegii, cu șefii, știu că trebuie să ajung la momentul în care se aprinde becul roșu.

Pare un compromis. Pare că abdici de la ceva pentru a obține altceva!

Dacă eu pentru asta trăiesc! Dacă asta-mi place!

De câte ori vi s-a întâmplat să faceți ceva împotriva convingerilor dumneavoastră?

Nu de multe ori. Au fost momente, dar nu multe.

Și cum ați făcut să scăpați de capcane?

Câteodată prin confruntare directă sau pur și simplu am plecat. Mi-am luat concediu.

Dacă nu mai poți face ceva într-un loc, pleci în altă parte, dacă nu mai poți face nicăieri pleci din meserie. Eu le-am făcut pe toate (râde).

Tocmai vorbeam mai devreme despre progresul fulminat al tehnologiei și opțiunea de a lucra în online. Copiii noștri își vor schimba domeniul de activitate de câteva ori în viață, iar eu să stau blocat în ideea că o să fiu în televiziune pentru totdeauna? Cât va fi, va fi, când nu va mai fi, vom vedea!

Cum v-a schimbat copilul?

M-a ajutat să fiu mai calm, să-mi dau seama că, dacă nu-i explic, nu am nicio șansă.

Și ce vrea să fie?

Vrea să fie pilot. Și noi îl încurajăm, face tot ce trebuie în acest sens.

Unde vă vedeți peste 25 de ani?

La mine la țară. Sunt locuri minunate în țara asta, nu merită să ne înghesuim unii pe alții prin orașe.

Ne doream să avem un loc unde să evadăm și după ce am căutat multă vreme, aproape că ne-a chemat acest loc. Suntem pe un platou, înconjurați de dealuri. 360 de grade în jur sunt dealuri pline de păduri. Plouă în fiecare zi. Acum, când în București este foarte cald, la noi la țară plouă în fiecare zi pentru că procesul de evaporare este foarte intens datorită pădurilor, iar apa se strânge și cade din nou pe pământ rapid.

Așa încât la fiecare sfârșiti de săptămână mergem acolo. Acolo îmi place să mănânc, tot felul de produse cumpărate direct de la țărani, acolo citesc foarte bine și acolo vedem filme proiectate direct pe zidul casei noastre. Acela este micul nostru univers de evadare.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora