Tanyella Evans, CEO NABU: „Când ne gândim la sărăcie, nu ne gândim că telefonul e parte firească din acea realitate. Dar este și poate fi folosit în educație” - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Tanyella Evans are 35 de ani, este CEO și una dintre cei 30 under 30 antreprenori Forbes și a creat o aplicație mobilă ce oferă acces gratuit către povești, cărți, ilustrații spectaculoase, NABU. De aproape jumătate de an, NABU este accesibil și copiilor din România, în urma unui parteneriat cu UiPath Foundation.

Tanyella vine din Scoția, dintr-o familie mixtă, cu bunici jamaicani, la 16 ani a primit o bursă de studii la United World College, în Vancouver (Canada), iar un an mai târziu a primit finanțare pentru a voluntaria ca profesoară într-o comunitate mică din Uganda. Acolo a început să înțeleagă modul în care un alb poate să se implice sustenabil într-o comunitate în dezvoltare. Câțiva ani mai târziu, în Haiti, după cutremurul care a nimicit zone întregi ale țării, în fața celor mai cumplite perspective ale sărăciei, Tanyella a făcut legătura dintre cifrele accesibile din statisticile UN: în timp ce 5 din 6 milioane de nou abonați la telefonie mobilă vin din țările în curs de dezvoltare, 250 de milioane de copii nu au acces la scris și citit. Așa s-a născut NABU, aplicația descărcabilă gratuit, care dă acces oricui are un telefon și care vrea să citească.

Tanyella Evans: Am crescut în Scoția, într-un sătuc din Highlands, iar Londra este o necunoscută pentru mine. (râde) Mă pierd în orașul ăsta. Am copilărit între Lybster și Cromarty, locul în care trăiește acum familia mea, la vreo 480 de kilometri de Edinburgh, un oraș foarte mic de vreo o mie de locuitori, dar un ținut superb.

Aș zice însă că întotdeauna mi-am lărgit orizonturile și perspectiva, voiam să descopăr mai mult. Vin dintr-o familie mixtă, în sensul că bunicul meu vine din Jamaica, iar eu mă simt foarte apropiată de acești bunici. Am petrecut mult timp în Jamaica, iar aceste perioade m-au influențat fără îndoială. Mă văd ca pe un tot completat de aceste două culturi.

Mergeam la ei în fiecare vacanță de vară, am făcut un an de școală acolo, la 12 ani, ceea ce părea o pedeapsă dacă ai fi ascultat-o pe mama cum zicea asta (râde).

Bunicii mei fuseseră amândoi profesori, iar ceea ce au făcut în acel loc al lor a fost să creeze un mediu extraordinar de învățare. Acolo am învățat să iubesc învățarea. Acolo am descoperit bucuria de a căuta, de a afla, de a citi, de a descoperi lumi. Acolo am învățat despre diferențe, despre culturi și oameni pe care îi definește diversitatea. Și am început să pun întrebări, să încerc să aflu ce mă preocupa.

Iată cum au intrat în viața ta cărțile!

Tanyella Evans: Da. E clar că asta s-a întâmplat grație acelor experiențe. Acele perioade petrecute cu bunicii, iubirea lor pentru învățare, formarea lor de profesori, împărtășirea acelei bucurii de a învăța, de a citi, de a descoperi m-au hrănit și au crescut în mine dorința de a împărtăși la rându-mi cu restul lumii. Mi-am dorit ca fiecare copil să aibă așa ceva.

În plus, mi-am dorit ca fiecare copil să descopere și să aprecieze valoarea din cultura sa. Cred că toți suntem complicați, iar culturile nu sunt simple. Nu există un singur narativ, o singură poveste. Nu ești doar român, scoțian sau jamaican. Toți avem mai multe piese ce ne compun identitatea, iar viața noastră este despre a descoperi aceste elemente, de a afla despre alți oameni, alte culturi, despre cum trăiesc și cum asta se repercutează asupra ta și asupra felului în care te vezi pe tine.

Cred că este un dar extraordinar să poți oferi copiilor un mod prin care pot să înțeleagă cine sunt, despre toleranță și cum îi pot percepe pe ceilalți.

Cititul este magia prin care îți poți lărgi orizonturile, prin care poți înțelege mai bine cine ești.

Tanyella Evans, împreună cu bunicul ei din Jamaica

Pare extrem de complicat a păstra respectul pentru identități diferite în țările în curs de dezvoltare. Ce crezi?

Tanyella Evans: Din păcate, moștenirea colonială este foarte reală. Iar eu am început să mă lupt cu aceste idei în timpul facultății.

Înainte de a merge la universitate, am avut ocazia extraordinară de a face voluntariat pentru un an de zile în Uganda, unde am ajuns cu o serie de presupuneri despre ce urma să fac în Africa, gânduri care țin, aveam să aflu mai târziu, de complexul albului salvator. Venim dintr-un loc bun, vrem să ajutăm, dar adevărul este că avem atât de multe de învățat, fiindcă lucrurile sunt mult mai complicate decât atât.

La ce te referi?

Tanyella Evans: Cred că este foarte important ca, în timp ce ne implicăm și participăm la demersurile de dezvoltare internațională, să o facem ca pe un parteneriat. Dar nu poți avea un parteneriat când una dintre părți se simte mai bună, simte că este în puterea de a ajuta cealaltă parte.

Tanyella Evans, profesor voluntar, la 17 ani, în Uganda

Tot ce au nevoie oamenii din Rwanda să iasă din sărăcie, să se dezvolte este deja acolo, la îndemâna lor. Ce este de făcut mai departe, dincolo de resurse și fonduri, este să înțelegem nevoile comunității și să construim de acolo, în spiritul cooperării și parteneriatului.

Eu, o adolescentă de 17 ani, am mers în Uganda cu entuziasmul salvatorului; sunt aici, am venit să educ acești copii! Aveam pornirea profesorului care vrea să repare. Am strâns bani, am adunat resurse, am dus la bun sfârșit niște proiecte foarte bune, dar foarte repede am învățat că, dacă vreau ca ceea ce fac să fie sustenabil, va trebui să fac un pas în spate și să ascult.

Tanyella Evans, voluntar la 17 ani în Uganda

Unul dintre proiectele cu cel mai mare impact, pe care l-am creat ca voluntar, a venit din observarea unei realități: fetele nu aveau ce face în pauzele de la școală. În timp ce băieții jucau fotbal, cu o minge făcută din frunze de banană (și apropo de asta, am avut pornirea de a le cumpăra o minge adevărată, fără să realizez că acea minge era perfectă pentru ei), fetele nu voiau să joace fotbal cu băieții (bine, unele o făceau, dar majoritatea refuza). Așa că am cerut o bucată de teren, pe care am curățat-o, iar pentru că mama era antrenor și mă învățase și pe mine, am început să jucăm cu fetele în pauze.

Cred că este un exemplu simplu despre a vedea o nevoie a comunității și, împreună cu fetele care împărtășeau această nevoie, cu școala, cu comunitatea să creezi oportunitatea, soluția. A fost transformatoare experiența pentru aceste fete: aveau cu ce să umple timpul, făceau ceva ce le plăcea și făceau bine, iar asta le aducea apreciere din partea profesorilor, părinților și restului comunității.

Dacă mă întorc la întrebarea ta despre identitate, aș zice că mindset-ul colonial presupune să vii, să repari, iar asta se numește dezvoltare. Ce cred eu că trebuie făcut pentru a avea o dezvoltare sustenabilă este a găsi soluții în parteneriat cu comunitățile, a le da voie să găsească și să implementeze modalități de a scoate comunitatea din sărăcie.

Cum a apărut NABU?

Tanyella Evans: Ideea a venit natural aș zice în grupul celor care se aflau în Haiti. Părea o soluție evidentă la acel moment, pentru comunități cum era cea în care ne aflam atunci. Ne aflam în Haiti, în perioada care a urmat cutremurului și ne-am gândit la o soluție sustenabilă de a oferi acces copiilor și familiilor lor la cărți. Am înțeles atunci că a oferi un laptop, o tabletă copiilor nu rezolva problema. Primeai un device, dar nu aveai conținut, care era de fapt esențial.

Tanyella Evans, voluntar în Haiti

Apoi am realizat că în acel an 2010 familiile, oricât de sărace erau, aveau un telefon mobil. Cumva găseau soluția de a-l încărca, de a avea o conexiune, era esențial în viețile oamenilor. Iar acest lucru este într-adevăr ceva greu de conceput pentru noi: când ne gândim la sărăcie, nu ne gândim că telefonul e parte firească din acea realitate, fiindcă ne gândim că este apanajul bunăstării.

Adevărul este însă că oamenii care trăiesc cu 1,25 de dolari într-o zi cheltuiesc 100 de dolari anual pentru a comunica, pentru mobilitatea socială, pentru acces. Sunt cifrele UN. Telefoanele mobile sunt esențiale în viețile oamenilor, oricare ar fi statutul lor social, fiindcă sunt și modalități de a ieși din sărăcie, de a fi contactați de un angajator, de a ajunge la o platformă cu anunțuri de muncă. Sigur că în ultimă instanță sunt și instrumente de distracție, cu Facebook sau Instagram.

Ce am realizat atunci însă a fost că nimeni nu s-a gândit la o aplicație descărcabilă pe aceste device-uri accesibile la care copiii să aibă acces.

Ideea NABU a plecat dintr-un grup mic de voluntari din Haiti, unde ne-am pus această întrebare: de ce să nu construim un software care să ofere acces copiilor la cărți?

Trebuie să schimbăm ceva, ne-am spus, fiindcă vorbim despre milioane de copii care învață bazele cititului și scrisului, iar telefonia mobilă este un mijloc foarte puternic de a ajunge la acești copii.

Cum ați ajuns în România?

Tanyella Evans: De fapt, am fost abordați de UiPath Foundation. Sincer, nu m-am gândit că România este o țară ce ar putea sta pe harta noastră de dezvoltare. Când te gândești la accesul dificil la scris și citit nu te gândești la Europa. Dar când am ajuns în România și am discutat cu facilitatorii locali, când am aflat mai multe lucruri despre dificultățile cu care se confruntă comunități întregi în a avea acces la citit și scris, am decis să ne implicăm și în România. Și mă bucur că am reușit.

Cum vezi aplicația dezvoltându-se mai departe, în lume?

Tanyella Evans: În acest moment vorbim despre cărți ilustrate, scrise în mai multe limbi, accesibile gratuit. Ne gândim însă să folosim și mai mult opțiunile tehnologice și să adăugăm opțiuni audio. În plus, ne dorim să construim și mai multe parteneriate, pe modelul celui pe care l-am creat alături de UiPath Foundation.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO