fbpx

Căutare

Share this article

Cristian Presură este un fizician care trăiește în Olanda, îndrăgostit de matematică, inventatorul senzorului optic ce măsoară pulsul sangvin, pe care producătorii ceasurilor smart l-au folosit în designul produselor lor.

În urmă cu opt ani a creat lucrarea Fizica povestită, iar fizicianul a intrat în rândul povestitorilor și al autorilor care fac știința înțeleasă și accesibilă.

Dacă ar fi să alegeți între matematică și fizică, ce vă e mai drag?

Cristian Presură: Cred că matematica.

De ce? Mă surprinde răspunsul.

Cristian Presură: Pentru că matematica are o frumusețe intrinsecă, cumva ideală. Este frumusețea pură. Fizica adeseori poate fi privită ca o aplicație a matematicii într-o lume impură, în care găsești tot felul de defecte, tot felul de lucruri care nu merg, o aproximare adeseori.

Cristian Presură

Nu arde să te apropii de această perfecțiune a matematicii? Nu frige această frumusețe perfectă?

Cristian Presură: Trebuie să mă gândesc acum, pentru că nu știu dacă raportarea corectă față de o frumusețe perfectă este că arde. Te face să te simți într-un fel în care nu te-ai simțit înainte. O frumusețe perfectă este ceva care-ți deschide niște orizonturi, nu ceva care-ți face rău.

Când ați descoperit matematica?  Aș vrea să-mi povestiți un pic despre acel mentor de început al dumneavoastră.

Cristian Presură: În clasa a cincea l-am avut profesor de matematică pe domnul Dragoș Constantinescu, în Râmnicu Vâlcea. Acum este foarte cunoscut, a scris și multe culegeri, a mentorat nenumărați elevi, iar noi am fost prima lui generație.

Am zis că îmi place matematica în clipa în care el a început să se joace cu noi la tablă. Fiecare exercițiu de matematică era o joacă. Adeseori ne scotea afară, pentru că a spus „matematica nu se face numai în clasă. Uite, hai să folosim teorema asemănării, pe care tocmai am învățat-o, ca să măsurăm cea mai înaltă clădire de la noi din cartier, fără să ne urcăm pe clădire.”

Ați căutat acest profesor, părinții dumneavoastră au făcut-o sau a fost o întâmplare să nimeriți în acea clasă?

Cristian Presură: Nu, erau alte vremuri atunci. Noi eram o familie de muncitori, părinții tocmai primiseră un apartament în Vâlcea, într-un cartier muncitoresc, iar eu am fost înscris la această școală, nr 9, cea mai nouă din cartierul muncitoresc, la care nimeni nu se aștepta să predea profesori buni, fiindcă, nu-i așa?, profesorii buni merg la liceele mari. Numai că domnul Constantinescu tocmai terminase facultatea și, chiar dacă a avut rezultate remarcabile, a trebuit să se lupte pentru a ajunge profesor la oraș. Atunci nu era așa de ușor să prinzi o poziție de profesor în mediul urban, cu atât mai puțin în orașul natal. Așa că domnul Constantinescu, din Vâlcea, a primit bucuros postul de profesor la școala mică, de cartier.

Povestește câteodată ce fericit era  în momentul în care a realizat ce i se întâmpla: „da, o să fiu profesor, o să fiu profesor aici, în oraș”. Nu conta că era o școală de copii de muncitori, nu. Tot ce voia era să fie profesor și să-i învețe pe copii matematică.

Cristian Presură

E foarte interesant cum pare că fiecare dintre actorii acestei povești, adică și părinții dumneavoastră, și profesorul, au ales așa în lipsă de altceva mai bun, dar până la urmă această întâlnire s-a dovedit a fi providențială.

Cristian Presură: Da, așa este. Există această tendință a părinților de a căuta cei mai buni profesori, cele mai bune școli, cei mai buni doctori. Nu există părinte care să caute „al doilea profesor de matematică din acest oraș”. Ce spun aici e o remarcă pe care am auzit-o la Simona Tache, nu e de la mine, dar îmi place foarte mult cum este spus.

În esență, mulți profesori au o vocație în a le preda elevilor, așa încât, nu există un loc anume unde se poate întâmpla această legătură specială între elev și profesor, ci se poate face oriunde.

Credeți în providență? Îmi imaginez că e o întrebare care vi s-a mai pus.

Cristian Presură: În principiu, nu cred. E drept, tocmai l-am citit pe Epicur, care a fost un filosof antic, iar el spunea, spre deosebire de stoici, că nu există providență. Dar eu, în general, nu cred în providență, cred în capacitatea omului (dacă-și folosește mintea) de a face niște alegeri bune.

Cred că universului nu-i pasă de om, nu așază niște covoare roșii în fața vieții lui. Ba, la un moment dat, mai lovește și cu un asteroid, că nu-l interesează cine este pe planeta Pământ. Eu cred doar în capacitatea omului de a lua deciziile corecte atunci când este nevoie. Deci omul trebuie să-și folosească mintea.

Ascultându-vă, am impresia că sunt într-un film american, în care tot universul e implacabil și rece, iar omenirea, cu iubirea și cu aceste emoții care o guvernează, pare ultima redută a umanității, a salvării umanității din univers. Dar, în realitate suntem așa de mici, neînsemnați?

Cristian Presură: Da, e o imagine foarte frumoasă, sincer să fiu, deși bunăstarea pe care o avem noi acum aici, pe Pământ, și bucuria pe care o simțim câteodată, se datorează unor milioane, dacă nu miliarde de ani de suferință prin care au trebuit să treacă toate generațiile și toate speciile de dinaintea noastră, în așa fel încât să iasă o specie care, iată, are un creier pe care și-l poate folosi să trăiască mai bine și să se ascundă de suferință atunci când este cazul sau să o evite.

Cristian Presură

Cel puțin așa zice legea evoluției naturale a lui Darwin. Alte generații au trebuit să moară pentru ca noi să fim aici, simplu spus.

Corect. Probabil că se va întâmpla la fel și cu noi, pentru ca lumea să evolueze, pentru ca acest Univers să evolueze. Dar există o lege a fizicii care să explice aceste emoții care ne guvernează pe noi, această bunăstare la care am ajuns?

Cristian Presură: Eu nu cred că mai suntem sub impactul legii evoluției lui Darwin, de selecție. Deja suntem o societate civilizată și gândim după alte valori.

Mai cred că există legi ale fizicii care să explice construcția mecanicistă a unor semnale electrice ce pot fi asociate emoțiilor. Nu cred că există o lege fizică pentru a explica emoția în sine, faptul că o emoție se simte dureros sau că se simte plăcut, în felul ei special în care se simte.

Emoțiile, în general, așa cum sunt ele definite de către neurologi sau psihologi, pot fi privite ca niște mecanisme de control ale creierului, prin care el poate să ia decizii. Sau, hai să spunem mai simplu, emoțiile pot fi privite ca niște mecanisme decizionale pentru creier. Știm că trebuie să mergem către o fată frumoasă pentru că avem emoția dragostei și emoția dragostei e cea care ne îndreaptă pașii către ea, atunci când suntem tineri și ne îndrăgostim de ea. De asemenea, atunci când vedem ceva periculos în fața noastră, vrem să fugim. Este emoția fricii – trebuie să fugim de acolo. Deci emoțiile sunt construite de trup în mod mecanicist, în primă instanță, pentru ca mintea să ia deciziile corecte. Pe de altă parte, emoțiile se simt adânc într-un fel anume, pe care numai noi, fiecare dintre noi, personal, îl putem simți. Pentru că și o simplă durere se poate simți diferit de la o persoană la cealaltă. Această simțire personală, pe care filosofii o numesc qualia, nu este explicată de legile fizicii. Nici nu știu dacă ea ar putea fi vreodată explicată de legile fizicii. Pentru că legile fizicii se bazează pe matematică. Matematica este limbajul fizicii. Pentru ca trăirile să fie explicate de legile fizicii, trebuie să fie descrise în niște ecuații. Numai că mă întreb cum ar putea explica ecuațiile faptul că durerea se simte? O ecuație spune „x² – 2x + 1 = 0”. Și dacă la soluția x = 1, se întâmplă ceva, cum ar putea soluția ecuației să expliciteze forma unui sentiment subiectiv?

Nu poate, pentru ea, matematica, își este suficientă sieși, cum se zice.

Cristian Presură: Da, nu are decât o descriere mecanicistă a unor numere și atât.

Am făcut această digresiune, dar vreau să ne întoarcem la creșterea dumneavoastră profesională și vă întreb cum, de la o joacă în complicitatea profesorului de mate, ați transformat totul în carieră? Cum s-a petrecut această schimbare în mintea dumneavoastră și în ceea ce vă doreați?

Cristian Presură: Eu am avut un obstacol: în liceu am întâlnit un profesor de fizică ce intenționat m-a lăsat corijent de două ori. Iar asta nu pentru că eram prost la fizică, ci pentru că el nu accepta faptul că eu veneam cu soluții care nu erau în manual. Și el a fost încăpățânat, dar nici eu nu am fost mai prejos.

Am avut un hop, cu acest profesor și din cauza asta prima facultate pe care am terminat-o a fost cea de electrotehnică. Tatăl meu era electrician și știa că pe vremea comunismului inginerul avea o meserie căutată și apreciată.

La facultatea de electrotehnică am întâlnit însă un profesor, Alexandru Nicolae, care a văzut că mă pricep la matematică, iar dânsul mi-a pus în brațe „Fizica modernă” a lui Feynman.

Pentru necunoscători, ca mine, aceasta este… ?

Cristian Presură: Este o carte groasă, de fizică, cu foarte, foarte multe formule matematice. Din cauza aceasta, nu e o carte cunoscută publicului larg. Dar pe mine tocmai de aceea m-a atras, pentru că matematica pe care o învățasem de la profesorul meu de matematică și-a găsit dintr-o dată o utilitate extraordinar de practică: puteam să fac calcule despre lucrurile din jur și puteam să le explic. Iar această utilitate până la urmă s-a îmbinat cu matematica, iar decizia a fost să merg către fizică. Iar fizica a devenit pentru mine un mod de a fi. Nu m-am dus la facultatea de fizică să fiu fizician, să iau un salariu, să vin acasă să-l cheltuiesc și să mă uit la filme seara. Eu m-am dus la facultatea de fizică așa cum un filosof se duce la facultatea de filosofie sau cum un călugăr se duce la mănăstire. Era calea mea de a înțelege lumea prin intermediul matematicii. Eh, odată ce mi-a intrat lucrul ăsta în suflet, mai degrabă decât în minte, dezvoltarea și cariera au venit în mod natural, am făcut un doctorat în fizică și după aceea am rămas în cercetare.

De ce ați ales drumul spre cercetare? Sentimentul meu este că în România, când ți se deschide în față cercetarea, ți se arată un birou, de cele mai multe ori coșcovit, într-un institut uitat de lume, unde nu ai prea multe opțiuni valide de a cerceta solid, de a folosi tehnologie? S-ar putea să rămâi doar în fața unor foi și a unui creion. Sau poate e doar o percepție a mea.

Cristian Presură: Cred că e o percepție a dumneavoastră. Am lucrat ca inginer la Institutul de fizică atomică timp de trei ani de zile și a trebuit să repar instalații. Am făcut și puțină cercetare și am putut să cunosc acele laboratoare ale anilor ’90, imediat după anii ‘90.

Astea despre care vorbesc eu?

Cristian Presură: Exact, da. Cu acele toalete insalubre.  

Și cu toate astea, n-ați fugit mâncând pământul. De ce nu?

Cristian Presură: Atâta timp cât am fost în acel laborator din România, m-am bucurat deplin de fizica pe care am descoperit-o, pentru că îl aveam șef de cercetare pe domnul Voicu Lupei, care acum este academician și care ne ținea niște seminare extraordinare despre cum interacționează lumina cu materia, despre nivelurile de energie ale diferiților atomi de pământuri rare. După aceea am plecat în străinătate pentru ca să urmăresc marile laboratoare de cercetare ale lumii.  

Ce vreau eu să spun: cariera în cercetare este o parte din viața ta, dar în același timp, cercetarea înseamnă și bucuria faptului de a descoperi ceva nou, de a aduce o contribuție, de a citi ce au scris cei mai mari fizicieni din lume. Pentru că una este să te uiți la televizor și să vorbească, știu și eu, un politician despre niște lucruri mondene, triviale, și alta este să iei o lucrare a unui cercetător din Statele Unite, care îți explică o descoperire unică în sine și pe care o înțeleg și o citesc doar câțiva zeci de oameni în toată lumea asta.  Relația cu cercetarea nu este numai de carieră, dar este și personală. Nu înseamnă că trebuie neapărat să pleci într-un laborator mai bun dacă laboratorul tău nu-ți oferă cel mai mare nivel de performanță, atâta timp cât îți oferă suficient, în așa fel încât tu să-ți găsești bucuria sufletească în ceea ce faci.

De pildă, dintre colegii dumneavoastră, câți au plecat în străinătate?

Cristian Presură: Atunci, dintre colegii mei de grupă de la facultatea de fizică (eram în anii ‘90), cam jumătate au plecat la doctorate în străinătate.

Și au rămas acolo.

Cristian Presură: Cei mai mulți au rămas acolo, da. Dar nu au rămas neapărat în joburi legate de fizică, iar mulți dintre ei și-au construit cariere în alte direcții.

Există și aici o tânguială, care sună cam așa: „vai, ne pierdem creierele!”. Există și cealaltă parte, în care spunem „wow, ce ne lăudăm cu românii plecați în străinătate care descoperă și modernizează civilizația modernă”.

Cristian Presură: Ambele abordări au probleme. Într-o cercetare performantă, este firesc pentru cercetători să caute laboratoarele cele mai performante. Dacă Einstein este șef de laborator la Princeton, e normal să vrei să te duci să lucrezi cu Einstein, pentru că acolo se creează efectiv cercetarea de vârf, eventual să vii și tu cu niște cercetări care vor rămâne în istorie. Deci problema nu este despre faptul că ne pierdem creierele. Și japonezii își pierd creierele, și alte naționalități: spaniolii, francezii, pentru că și ei vor merge la acele laboratoare care sunt cele mai performante. În momentul în care laboratoarele cele mai performante vor fi în România, da, atunci toate creierele din lume, din America, din Japonia vor veni în România, pentru că aici ar fi laboratoarele cele mai performante. Din acest punct de vedere, cercetarea nu cunoaște granițe, nu există o fizică românească, ci una făcută în România. Nu există o fizică americană, ci una care se face în laboratoarele de cercetare din America. Fizica este, în esență, o comuniune de fizicieni din toată lumea. E adevărat că, în momentul când spunem că ne pierdem creierele, există o altă dimensiune aici. Nu vorbim atunci de oamenii de vârf care se duc în laboratoarele de vârf, ci vorbim de oameni care pleacă în locuri nu neapărat legate de cercetare mai ales pentru salarii și condiții de viață mai bune. Asta este mai dureros, că omul a plecat din țară într-un loc în care poate are dificultăți – e și departe de țară, poate este și altă cultură – dar el rămâne acolo pentru că are un salariu mai mare și primește de la societate ceea ce nu primește in țară. Și atunci, da, asta cred că se poate numi o pierdere pentru țară. Iar în direcția cealaltă, când spunem că, vai, ne lăudăm cu olimpicii noștri – vârfuri, există vârfuri bune în toate țările. Și bulgarii se laudă cu olimpicii lor, și rușii sau japonezii se laudă cu olimpicii lor. Învățământul și educația nu trebuie privite numai prin prisma vârfurilor. Ea trebuie privită, în general, la nivelul mediu. Iar cum stăm la testele PISA, aici e o cu totul altă poveste.

De ce ați ales să mergeți în Olanda?

Cristian Presură: Prima bursă pe care am avut-o a venit prin Olanda, am fost student aici, în Olanda, student în timpul facultății de fizică – exchange student, cum se spune – și în ultimul an am făcut aplicațiile pentru Statele Unite și nu numai. Fusesem acceptat în Statele Unite, doar că șeful laboratorului în care făceam lucrarea mea de licență a venit la mine și mi-a spus: „Cristi, am văzut cum lucrezi, aș vrea să rămâi aici, la doctorat. Eu îți ofer și te ajut cu tot ce vrei tu.” Atunci am ales să rămân în Olanda, în primul rând pentru că eram căsătorit și aveam un copil și am simțit cumva că o plecare în America ar fi o ruptură prea mare, cu oceanul între mine și Romania copilăriei mele. Așa că am preferat să rămân totuși în Europa de Vest.

Și ați avut dreptate.

Cristian Presură: Nu știu dacă am avut dreptate, că nu pot ști dacă eram în America ce viitor aș fi avut acolo.

Ce frumos ar fi acest univers, în care am putea trăi simultan mai multe timpuri, nu?

Cristian Presură: Nu știu dacă ar fi frumos, am putea să fim frustrați, pentru că în mod sigur cele mai multe alegeri pe care le facem noi nu sunt cele mai bune și am vedea câte alegeri, de fapt, au fost proaste.

Facem alegerea și, după ce am făcut alegerea cu mintea noastră de la momentul respectiv, o lăsăm în spate și o îngropăm în istorie. Nu trebuie să ne mai întoarcem la de ce am făcut alegerea respectivă.

Am înțeles de ce ați ales Olanda, dar de ce ați rămas? De ce ați ales să rămâneți acolo?

Cristian Presură: După doctorat, am fost angajat la compania Philips și mi-a plăcut aici, la companie, faptul că pot să am mai multe cercetări într-un timp mai scurt. Se potrivește mai bine cu personalitatea mea. La Universitate, în general ai două-trei proiecte pe care le duci câțiva ani de zile. Ei bine, la un moment dat, în cadrul companiei de cercetare, aveam câte un proiect la două săptămâni. Eu învățam foarte multe lucruri în domeniul meu de specialitate, care este cel al senzorilor medicali. Și îmi plăcea foarte mult să mă mut de la un proiect la celălalt, să fie divers, să încerc o chestie, să încerc cealaltă, iar asta a durat câțiva ani, vreo cinci ani de zile, până când una dintre invențiile la care lucram și pe care am pornit-o eu aici, în companie, a avut un succes foarte mare.

Aceea fiind?

Cristian Presură: Senzorul optic care măsoară pulsul într-un ceas inteligent.

Asta vă face inventator. Și, înainte să aflăm povestea invenției, aș vrea să vă întreb: ce-l face pe un cercetător să iasă din sfera ideilor și să intre în sfera asta a aplicabilității?

Cristian Presură: Cred că locul în care lucrează. Pentru că, dacă ești într-un turn înalt și faci doar cercetări teoretice, este foarte puțin probabil că vei ajunge într-o zonă de aplicabilitate. Pe de altă parte, dacă ești într-o companie, în divizia de cercetare, ești împins automat către zona de aplicabilitate. Poate că întrebarea dumneavoastră aș putea să o formulez puțin diferit: ce-l face pe un cercetător să aleagă o zonă de aplicabilitate, în loc de una teoretică?

Asta voiam să întreb, vă mulțumesc pentru completare. Deci, în momentul în care v-ați dus la Philips, știați încotro o să o luați. Dar ce anume v-a dus într-acolo?

Cristian Presură: În momentul în care am terminat doctoratul, am avut, în esență, două opțiuni: a lucra la post-doctorat într-un laborator de cercetare pe teleportare cuantică, ceea ce era extrem de atrăgător, dar, pe de altă parte, venea la pachet cu nesiguranța unei cariere universitare care este foarte greu de obținut, eu fiind la momentul respectiv căsătorit și având doi copii. Iar, pe de altă parte, cei de la Philips mi-au oferit o poziție permanentă la cercetare, cu o remunerație pe măsură și o stabilitate mult mai mare, pe lângă ideea aceasta de a lucra în domeniu aplicativ și de a lucra mult mai divers. Și am cântărit și una și alta: situația familială și stabilitatea, dar și capacitatea de a lucra în mai multe proiecte, de a lucra aplicativ. Nici acum nu sunt sigur dacă am făcut alegerea cea mai bună (râde), pentru că mai visez câteodată la optica cuantică, cea care are o atractivitate foarte, foarte puternică, dar, pe de altă parte, așa am făcut eu atunci alegerea. Am cântărit ambele lucruri și am zis că e mai bine așa.

Cât de complicat a fost să izbutiți această invenție, care, iată, ne-a schimbat viețile: un ceas smart cu posibilitatea de a măsura pulsul sangvin. Cum ați făcut?

Cristian Presură: A fost o întâmplare. Lumea își imaginează că inventatorii stau și se gândesc la mașini zburătoare, iar după aceea proiectează o mașină zburătoare.

Foarte multe invenții se fac dintr-o întâmplare și o potrivire în timp. În cazul meu au fost amândouă.

Lucram cu un senzor diferit, pentru a încerca să măsor viteza sângelui din piele. Ăsta este un semnal medical și, pentru că eram într-o companie medicală, mă interesa cât de repede circulă sângele în corpul uman. Făcând niște măsurători pe deget, am observat că, de fapt, viteza sângelui e mai greu de măsurat, dar pulsul se măsoară foarte bine. Și am făcut o mică demonstrație cu un ceas ce avea un astfel de senzor optic pe care am prezentat-o aici, colegilor. Șeful diviziei de cercetare a venit la mine, a fost foarte încântat, și m-a trimis la divizia care producea echipamente medicale, ca să prezint vicepreședintelui de acolo invenția mea. Vicepreședintele a ascultat, a văzut demonstrația și a zis: „Bine-bine, dar cu cât se va vinde acest ceas?”. Zic: „nu știu, poate cu o sută de euro, poate cu două sute de euro…” La care el răspunde: „Îmi pare rău, noi suntem aici o divizie mare de tot, care produce aparate de milioane de euro, de rezonanță magnetică, lucruri mai complicate, nu producem ceasuri”.

Am plecat cu bicicleta înapoi, cu senzorul meu, și am pus aparatul de demonstrație într-un dulap. Un an de zile nu s-a întâmplat nimic, până când unul dintre managerii din companie mi-a  cerut niște prezentări cu invențiile în care eu cred. Prezentarea a fost văzută de un alt șef de la Philips, care a venit la mine și m-a întrebat dacă eu pot să fac acel senzor optic de puls din ceas. Și am zis: „da, cum să nu? Uite, asta este demonstrația.”. Și mi-a zis atunci: „uite, Cristi, care este treaba: „eu am găsit o altă companie, din afara companiei Philips, care ar vrea să facă așa ceva. Ești dispus să ajuți?”. Și am zis: „da, cum să nu?”. Și așa a început totul, pentru că după aceea am primit finanțare, am construit un senzor care a fost puțin diferit față de ceea ce construisem înainte, dar care măsura foarte bine pulsul într-un ceas și așa a ajuns un produs pe piață, prin intermediul altei companii.

Pe numele ei?

Pe numele ei MIO, din Canada.

Și cât a costat ca timp, ca să zic așa, tot procesul ăsta?

Cristian Presură: În afară de anul pierdut, cred că încă vreo patru sau cinci ani, până a apărut produsul pe piață.

V-ați îmbogățit?

Cristian Presură: Nu. În Europa de Vest, cel puțin, și cred că în cele mai multe companii din lume, cercetătorii semnează un contract cu compania, cum că ei primesc doar salariu, care este consistent, dar doar salariul, și nu au dreptul să ceară bani din eventualitatea unor invenții care au succes. Pentru că nu se întâmplă totdeauna să faci un lucru foarte mare.  

Deci doar dacă ați fi fost în America, v-ați fi îmbogățit?

Cristian Presură: Nu neapărat, pentru că regula asta o au și multe companii din America.

Acum să venim la subiectul Fizicii povestite. De ce ați creat această carte?

Cristian Presură: În primul rând pentru a da înapoi României ceva ce eu am primit. Pentru că am adeseori senzația asta, ca am plecat în Vest cu niște lucruri pe care eu le-am primit de la profesorii mei, de la părinții mei, de la societate, în general. N-aș fi acum ceea ce sunt dacă nu aș fi primit lucrurile respective. În mod cert. Și acesta este felul meu de a recompensa, de a da înapoi României ceea ce eu am primit de la România.

Între timp, viața mi-a mai arătat încă un lucru și ce mi se pare la fel de important: ca să facem ceva cu adevărat, care rămâne, trebuie să-l facem împreună. E și mai plăcut. Am din ce în ce mai mulți prieteni care mă ajută, colaborez cu alți popularizatori de știință din România, și asta îmi place foarte mult, că fac parte dintr-o echipă de oameni, dintr-un grup de oameni care împărtășesc această pasiune de a populariza știința în limba română. Îmi place și mă ajută această apartenență la un grup  .

Și ce v-a adus înapoi această experiență?

Cristian Presură: Este o chestie care se numește piramida lui Maslow, care are acolo, la vârf, bucuria de a-i ajuta pe ceilalți. Adică avem nevoie de a mânca, avem nevoie de un acoperiș, astea sunt necesitățile de bază, dar una dintre necesități și, când se vorbește despre necesități eu chiar așa o simt, ca pe o necesitate – necesitatea de a-i ajuta pe ceilalți, pentru că asta te face să te simți bine. Da, cred că asta este: satisfacția de a-i ajuta pe ceilalți și a simți că astfel trăiești mai mult decât doar prin tine.


read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO