Cristian Tudor, stăpânul microplantelor de la noi, omul care a început să muncească în liceu ca manipulant de otravă pentru șoareci și care visează să ducă agricultura verticală pe toate continentele lumii

Cristian Tudor are 30 de ani, este inginer horticultor și a pus la punct prima afacere cu microplante de la noi, Microgreens la Gorgota, în Prahova. Cu alte cuvinte, este primul antreprenor care a acoperit o nevoie a celor mai talentați bucătari, aceea de a primi flori comestibile și microplante produse la noi.

Între timp, Cristian Tudor a dezvoltat și agricultura verticală, iar în magazine precum Metro, Kaufland sau Selgros putem găsi standuri cu plante vii, din care un grădinar urban sortează și ambalează plantele chiar sub ochii noștri.

Despre decizii de antreprenoriat, despre intersecția rurarului cu urbanul și despre agricultura ca plan de afaceri, vorbim cu Cristian Tudor, sufletul și creierul Microgreens.

Când și de ce ai decis să faci sera?

În 2013 am terminat Facultatea de Horticultură și am avut șansa să mă angajez la o companie din Grecia, care vindea semințe și răsaduri. Am muncit acolo un an de zile, timp în care am căpătat foarte multă experiență, mai ales că era primul job în domeniu, chiar dacă în timpul facultății lucram full time, iar la cursuri mergeam la program de zi. Nu a fost chiar așa de ușor pe cât credeam la început.

Aceea a fost o superschimbare pentru mine fiindcă veneam dintr-un domeniu complet diferit: management de proprietate și am ajuns la legumicultură.

Am început acest job, am promis că fac niște lucruri, le-am făcut, dar oamenii din companie nu au răspuns la fel, ceea ce a creat o oarecare frustrare. Deși știam că nu o să-mi schimb jobul, simțeam cumva că urmează o schimbare.

În timp ce mă documentam pentru această companie, fiindcă aveam o boală la o cultură de pepeni din țară, am dat peste un titlu de pe un site din SUA care m-a prins așa de tare încât chiar din acea zi m-am apucat de treabă. „Microplants, future generation”, spunea titlul articolului și m-a făcut curios.

Asta se întâmpla în mai 2014, moment în care am început să caut informații: ce înseamnă microplantele, cum se cresc, care le sunt vulnerabilitățile. Am început să fac niște teste acasă, la părinții mei, iar în tot acest timp am învățat, am testat, am făcut chiar și sampling în rândul oamenilor pe care ajunsesem să îi cunosc între timp și care mi se păreau cei mai interesați, bucătarii.

În septembrie, câteva luni mai târziu, aveam 3 credite de nevoi personale, la 3 bănci, fiindcă știam că nu mi-ar fi dat nimeni bani să încep de la zero o afacere, cu o idee despre care nu mai auzise nimeni.

Cu cei 30.000 de euro am construit prima seră, cu o suprafață de 400 de mp., o suprafață relativ mică, dar acesta este avantajul legumiculturii în general, fiindcă dacă începi o lucrare, chiar de subzistență, startul este relativ ușor, față de alte culturi.

Hai să ne gândim la filosofia lui micro. E interesant cum de vreo 70 de ani încoace toată lumea se străduiește să gândească global, cosmic, dar vii tu, schimbi paradigma și zici că la tine lucrurile se gândesc în termeni de micro. Ce reflectă asta, de fapt?

Să știi că, deși pare că filozofia noastră este pe micro, fiindcă produsul este unul mic, în realitate, acest produs este unul foarte puternic.

Microplantele sunt o categorie nouă de legume și ele sunt crescute din puterea pe care o are sămânța de a duce planta în prima fază de vegetație.

Gândește-te la rapiditatea cu care crește un bebeluș în primul an de viață. Când zici microplante spui legume care pot fi de până la 100 de ori mai concentrate decât părțile comestibile ale plantelor mature. Iată, de pildă, broccoli, care la noi înseamnă o tulpină și două frunze. Cel pe care îl știe toată lumea este, de fapt, o inflorescență.

Dacă vorbim despre beneficii, știm toți cum cruciferele sunt folosite în alimentație, în tratamente adjuvante fiindcă au un conținut mare de sulforafan, o substanță dovedită a opri înmulțirea celulelor cancerigene.

Gândește-te că în broccoli, această plantă mică, o tulpină și cele două frunze, găsești de 50 de ori mai mult sulforafan hidrosolubil decât în orice alt aliment viu. Dacă ne mai gândim la mazăre, pe care noi o știm ca sămânță, la noi în seră este o plantă întreagă. Nu mai așteptăm să crească, iar la 10-15 cm, în 15 zile de viață, o consumăm, adică la vitalitate maximă, în momentul în care toată energia seminței se transferă în plantă.

La fel, varza, busuiocul, fasolea, tot felul de plante pe care noi le știm, dar le știm în altă formă dar care au același gust și ne duc cu gândul la ce știm deja. Dar sunt și ceva diferențe, mai ales cele despre care povesteam mai devreme, a proprietăților nutritive: vitamine, minerale și altele benefice.

Iar dacă eu vreau să plantez la mine în jardinieră microplante, iau alte semințe, ori folosesc exact aceleași produse ca orice alt legumicultor și recoltez planta mai devreme?

Ceea ce folosim noi sunt exact aceleași semințe din soiuri, pe care le lăsăm să germineze și le consumăm foarte devreme. Dacă le-am lăsa în pământ, ar produce aceleași plante exact ca în sera oricărui legumicultor.

Iar în această fază, planta nu are nevoie decât de apă și lumină, deci mai curată decât atât, în sensul de fără pesticide sau îngrășăminte, nu poate exista.

Ce cultivați voi?

Acum avem mai bine de 40 de sortimente. Cele mai importante, pentru consumatorii casnici, sunt cele din zona vărzoaselor: varză, broccoli, gulie, ridiche. Dacă vorbim despre destinația HoReCa, aici avem specialități: busuioc japonez, ceapă, creson, floarea soarelui.

La floarea soarelui, ca și la ridiche, este cel mai ușor să obții efectul wow!, cum îi zicem noi, de la un om care zice că nu a mâncat în viața lui buruieni.

La floarea soarelui, frunza foarte cărnoasă te duce instantaneu la sămânța uleioasă și gustoasă pe care o culegi din pălărie direct de pe câmp. Ea este un aliment complet pentru mulți consumatori fiindcă înmagazinează foarte multe substanțele de care are nevoie organismul uman.

Cum le vindeți: ca răsaduri sau ca salate?

Avem mai multe forme în care le vindem. Pentru HoReCa se vând în ghiveci, sub formă de plante vii, iar pentru consumatorii casnici în caserole, ca salata.

De ce ai vrut tu să faci această facultate?

Cineva m-a îndrumat. Este omul pentru care am lucrat în timpul facultății, dar și înainte, în timpul liceului, în vacanțe, și care mi-a spus ceva ce mi-a rămas în minte: când nu știi ce să faci, uită-te la nevoile din piață, iar una dintre cele mai stringente este hrana. Indiferent de ce se întâmplă, oamenii au nevoie să mănânce, și dacă au bani, și dacă nu au.

Mi-a recomandat atunci, dacă nu aveam alte idei, să mă uit și către Universitatea de Horticultură, iar eu eram hotărît să merg la management.

Dar s-a nimerit să ajung la horticultură, iar domnul decan Coza, care făcea un pre-interviu cu studenți, s-a uitat la mine și a realizat că eram ușor atipic față de ceilalți colegi ai mei; majoritatea veniseră în pantaloni scurți, șlapi, maiou, iar eu mă întrebam ce caut acolo, îmbrăcat în costum.

S-a uitat la mine de sus până jos, m-a analizat un pic și mi-a zis: ești acceptat, dar știu că nu o să rămâi aici. Atunci m-am întors la mașină, unde aveam un dosar cu toate actele și diplomele în original, fără de care nu aveam cum să rămân la facultate, și m-am întors cu ele la domnul decan. I le-am arătat și l-am întrebat: „e bine așa?”.

Povestește-mi mai mult despre acest om care te-a îndrumat spre horticultură. Ce lucrai pentru el?

Primul job pe care l-am avut la el a fost acela de „manipulant otravă de șoareci”. Era o firmă de management de proprietate, iar una dintre direcțiile de business era DDD (deratizare, dezinfecție, dezinsecție).

Mult timp am fost băiatul cu otrava de șoareci. Am făcut kilometri întregi la toate locațiile pe care le aveau ei sub contract: Petrom, Uzina 1 Mai din Ploiești, care nu mai există acum, dar care atunci avea o suprafață de 100 și ceva de hectare. Iar eu mergeam și puneam, din metru în metru, la colțuri, pe lângă pereți, câte o linguriță de otravă de șoareci.

Când ai progresat, până la ce job ai ajuns?

Am rămas în firma lui până la terminarea facultății. Cumva am plecat forțat de acolo, fiindcă ajunsesem să mă plafonez.

Iar acum îi sunt recunoscător că m-a dat afară.

Am plecat de la ei, am terminat facultatea, am fost al 5-lea ca medie, am dat licența și mi-am văzut mai departe de treabă.

Mai e ceva de zis aici: profilul liceanului de la noi exclude din start ideea de a avea un job.  La noi copilul este întreținut de părinți până termină facultatea. Tu de ce te-ai dus să muncești din liceu?

Să știi că nici eu nu am început de bună voie. Am avut noroc că m-a trezit mama pentru că aveam numai avioane în cap pe vremea aia. Eram la Liceul 1 Mai, la o clasă cu profil electric, în Ploiești, și nu prea mai dădeam pe la școală.

Prima dată, mama m-a luat forțat: „dacă nu-ți place școala, hai să-ți arăt cum e la muncă!” Și acolo am văzut cât de greu era. La acel moment cumva a fost și un scenariu pus la punct înainte de a ajunge eu, fiindcă oamenii de acolo și-au bătut joc de mine vreo două săptămâni și m-au pus să fac cele mai nasoale joburi.

Această operațiune, DDD, se poate face și într-un mod mai simplu. Dar eu, în acele două săptămâni cred că am făcut-o în cea mai complicată manieră. Imaginează-ți cum e să speli toaleta cu periuța de dinți. Cam așa am făcut și eu DDD în acele zile de început. (râde)

Și te-ai supus sau te-ai răzvrătit?

M-am supus. De fapt, singura răzvrătire era când le ziceam că fac așa cum spuneau ei dar făceam cum mă ducea pe mine capul. Dar pentru că o respect foarte mult pe mama nu prea am comentat în fața ei.

Mama ta ce muncea?

Ea muncea la această firmă, începuse ca femeie de serviciu și la momentul respectiv avansase și ea destul de mult. Iar acum lucrează cu noi, la seră.

Deci tot un om care crede în progres!

Da, dar mai degrabă intuitiv, nu cu țeluri.

Iar tatăl tău?

Și tata lucrează cu noi, face livrările la magazinele mari.

Bun, să ne întoarcem la momentul când ai dat piept cu munca grea. Ce s-a schimbat atunci la tine? A început să-ți placă școala?

Să zic doar că atunci am conștientizat mai bine importanța acestor etape marcate de examenele importante: bacalaureatul, admiterea la facultate, licența. Cu alte cuvinte, m-am distrat tot liceul, iar în anul IV am pus stop și m-am așezat cu burta pe carte, cum se zice. Și am învățat atât de bine încât toată lumea care mă știa a fost șocată: dacă nu luam nota 7.00 la sport aveam media generală 9.00.

Sportul e salvarea tuturor la bacalaureat și pe tine tocmai el te-a tras în jos?

Da. Am intrat cu pieptul în capra de atletism. A fost ca-n filmele cu proști! Nici măcar una dintre cele 4 probe, deși le repetasem de 50.000 de ori, nu mi-a ieșit corect.

Cu ce te-a ajutat faptul că în fiecare vară munceai?

M-a responsabilizat.

Am început de la DDD, am trecut prin HR, vânzări, apoi am ajuns la departamentul de cost control și gestiune, iar acolo am stat mult timp. La 21 de ani coordonam activitatea a 120 de oameni, iar majoritatea erau femei de vârsta mamei mele sau mai în vârstă.

Și cum ai reușit să faci și jobul full time și să mergi și la școală?

Când eram la liceu am văzut cum e să muncești la „cârcă”, dar mi s-a promis și accesul la joburile adevărate, la birou. După ce am terminat bacalaureatul și am intrat la facultate m-am dus peste ei și le-am cerut să-și țină promisiunea.

Au fost uimiți.

Vreo două luni și jumătate am stat pe lângă ei fără niciun ban: tehnoredactam, copiam și trimiteam hârtii la contabilitate, în oraș, până și-au dat seama că nu scapă de mine și mi-au dat ceva de făcut. Așa că am început cu un program flexibil, în sensul că aveam o normă zilnică de 6 ore, dar aveam libertatea să le fac într-o zi și a doua zi să lipsesc.

Și am continuat așa până în anul III de facultate, când m-am mutat la învățământ la distanță și am muncit mai mult. Dar mi-am dat seama destul de repede că nu se învăța foarte mult acolo și m-am mutat înapoi, iar în anul IV mi-am dat demisia și m-am concentrat pe studiu.

Când am ajuns la horticultură habar n-aveam ce mă așteaptă.

Primii trei ani de facultate am învățat mai mult ca să trec examenele. Dar în anul III, când am început legumicultura și m-am decis că aceasta va fi direcția mea, atunci am simțit că descopăr facultatea aceea și asta voi face mai târziu.

De ce nu ai rămas la firma de semințe de unde ai descoperit microplantele?

Când am ajuns la ei, la interviu, am fost foarte sincer și le-am spus: „nu știu nimic din ce faceți voi, dar știu să fac vânzări, iar cu un instructaj de trei luni în consultanță, voi deveni independent și reluăm discuțiile legate de salariu!”

Îți dai seama că în cei 6 ani, cât am lucrat până atunci, am dat peste tot felul de oameni, din tot felul de funcții și mi-era foarte lejer să port orice discuție ori negociere cu oricine.

Așa s-a întâmplat și aici: în 3 luni am devenit independent, iar în 6 luni am dezvoltat zona de răsaduri, am mărit portofoliul de clienți. Dar aveam 2.500 de lei salariu, iar toți colegii mei aveau peste 5.000 de lei. Am discutat cu șefii, dar până în luna a 12-a, când am demisionat, mi-au mărit salariul lună de lună cu câte 100 de lei. Atunci m-am enervat și am plecat.

Tu ce-ți doreai?

Pentru mine este foarte importantă evoluția. Este în ADN-ul meu să progresez, iar asta nu implică neapărat achiziții materiale. Dar nici nu mă mulțumesc cu puțin.

Vreau să fac lucruri mărețe.

Să începi ceva ce nimeni nu mai făcuse la noi este foarte curajos, cum ai gândit tu acest proiect ca business? Ce șanse i-ai dat?

Eu, ca om de business, la cât știam atunci, i-am dat șanse totale. Dar contextul a făcut că s-a și întâmplat așa. Absolut nimic nu a fost calculat.

Determinarea a fost un avantaj, clar. Faptul că m-am îndrăgostit de microplante și de ce făceam acolo a fost din nou un avantaj.

Dar timing-ul și contextul au fost de fapt cele mai importante detalii din acest succes.

Nu știam ce e cash flow sau nivel de break even, adică o asumare de cash flow pe un număr de luni.

Eu am luat cei 30.000 de euro, am început afacerea în septembrie și aveam cash 12.000 de lei. Dacă în acel moment nu ar fi început emisiuni precum Master Chef, Top Chef, iar toți bucatarii din România nu și-ar fi dorit atunci să evolueze de la bucătari la chefi, în scurt timp aș fi intrat în colaps financiar, fiindcă ce să vezi, iarna este cel mai costisitor sezon pentru un agricultor care cultivă 365 de zile pe an.

Eu am avut noroc că în 3 săptămâni am ajuns la break even, adică în 3 săptămâni am găsit suficient de mulți clienți care erau dornici să consume constant  produsele noastre și să-mi asigure minimum de cheltuieli de care afacerea avea nevoie: semințe, lumină, turbă pentru încălzire. În 3 săptămâni am ajuns să vând cât să susțin business-ul, e drept, de la o lună la alta pentru multă vreme.

Iar tot acest progres nu aș zice că l-am gândit, ci a venit mai mult din instinct.

Apoi m-am dus în marile restaurante, am bătut din ușă în ușă și le-am arătat produsele, iar reacțiile erau de genul ăsta: „Doamne, de când așteptam să apară și în România chestia asta!” Când am ajuns la domnul Hadad care, când am intrat cu o cutie de microplante la el, a zis: „aaah! Sakura!” Iar eu habar nu aveam ce înseamnă asta. Am aflat ulterior că Sakura era denumiea comercială a unui produs pe care îl aduceau din Olanda, o dată pe săptămâna. Și eu i-am răspuns atunci: „Nu! E microplantă de la Gorgota!” (râde)

Te-ai pregătit vreodată pentru planul în care nu-ți ieșeau treburile?

Nu. Am o încredere oarbă în ce fac, fiindcă mă ghidez foarte mult după instinct. Nu încep niciun lucru în care nu am 100% certitudinea că va funcționa.

Este, cred, al nu știu câtelea simț care până acum a funcționat.

Ce a avut mama ta de zis când ai anunțat-o că demisionezi și te apuci de microseră?

Am aflat ulterior că acești oameni se numesc „the nay-sayer”, adică: „aoleu, dar nu face așa ceva!”. Fricile îi stăpânesc.

Frica e și ea bună, fiindcă ne ține prudenți. Dar este și toxică și ne poate paraliza orice inițiativă curajoasă.

E o linie fină aici. La fel de important este cât întârzii până iei decizia. La mine, foarte important a fost că am luat decizia fără nicio întărziere, oricât e inconștientă ar fi părut ea.

Am citit articolul și am decis. În acea seară am luat semințele, am cumpărat o tavă de plastic și o pungă de pământ de 5 litri și am pus prima tavă cu microplante. Apoi l-am sunat pe un foarte bun prieten bucătar, i-am trimis poze și am auzit atât: „wow! Abia aștept așa ceva!”

De ce ai ales să te duci în satul părinților tăi și nu mai aproape de București?

Noi suntem destul de aproape de București, iar la Gorgota aveam toate resursele gratis. Am tăiat roșiile și castraveții alor mei și am instalat prima cultură. Acesta a fost primul lor șoc. Apoi, în septembrie am scos via de 50 de ani a părinților mei și am instalat sera. Acesta a fost al doilea șoc. (râde)

Veți veni mai aproape de București?

Agricultura pe care o facem mai nou, pe verticală, presupune să fim în mijlocul cumpărătorilor. Noi acum avem sere în magazine: în Metro, în Kaufland, în Selgros. Am instalat niște echipamente în care creștem plante aromatice fix în mijlocul magazinului, iar cumpărătorul are acces la plantele pe care grădinarul nostru urban le scoate pe un stand de vânzare.

În cât timp vei fi milionar în euro?

Nu mi-am pus un target și nici nu știu cum s-ar traduce asta: în profit, în cifră de afaceri… Pentru mine este mai puțin important numărul de zero-uri în contul personal, câtă vreme important este altceva.

Mă ghidez după lucruri mărețe, dar nu după miliarde.

Viziunea noastră de business și a mea, ca antreprenor, este să ajungem cu microsere și agricultură verticală pe toate continentele. Dacă se va întâmpla asta sigur că voi avea și câteva milioane bune în cont.

Am înțeles. Măreția ta este dezvoltarea și nu îmbogățirea.

Cred într-un efect și o cauză. Faci, ai, nu faci, nu ai!

Ce vârstă vei avea tu când vei avea micro-sere pe toate continentele?

35 de ani. Adică în 5 ani.