Căutare

Share this article

Pe Cristian Viişoreanu, chirurg oncolog, îl recomandă pacienţii. Iar dacă stai de vorbă cu oamenii trataţi de el ies mereu la suprafaţă aceleaşi caracteristici: empatie, atenţie şi explicaţie. Specializat în dianosticarea şi tratarea pacientelor cu afecţiuni ale sânului, este genul de medic care se ţine de capul pacientului până acesta înţelege ce are de făcut şi mai ales, de ce.

La 6 dimineaţa este deja la muncă. Ştie când vine, nu ştie niciodată când pleacă. Consultă, operează, verifică mereu noutăţile în domeniul cancerului la sân pentru că, spune el, nu poate să nu aibă răspuns în faţa unui pacient. Dacă îl întrebi cum rezistă la un asemenea program îţi spune că nu ştie să fie altfel şi că el resurse are.

După aproape 20 de ani în care s-a specializat în diagnosticarea şi tratarea pacientelor cu afecţiuni ale sânului a reuşit să pună bazele Institutului Sânului, un centru integrat cu abordare multidisciplinară în care lupta cu cancerul se dă pe toate fronturile, de la diagnostic şi tratament la sprijin psihologic şi sfaturi legate de nutriţie.

Printre femeile care au avut de-a face cu un nodul suspect sunteţi un personaj cu notorietate. Numele dumneavoastră apare mai mereu pe buzele lor când e vorba de recomandări sau mulţumiri. Cine este, de fapt, Cristian Viişoreanu?

Un om simplu. Eu aş vrea să fiu cât de simplu pentru că vreau să merg pe stradă şi să se uite lumea normal la mine, să merg la magazin, să pot să mă deplasez în societate fără să fiu, aşa cum vorbesc unii acum, o vedetă. Nu sunt nici pe departe aşa ceva. Vedetele nu se trezesc la 4.30 dimineaţa, cred şi nici nu ajung acasă târziu.

Sunteţi un om simplu, dar care face foarte multe lucruri, mai multe decât cei mai mulţi dintre noi.

De multe ori mă gândesc la asta. Chiar şi azi dimineaţă stăteam şi mă gândeam că dacă eram inginer probabil aş fi inventat o mulţime de lucruri. Eu am fost mereu o persoană activă şi dornică să se dezvolte.

Cum aţi ajuns la medicină? Aţi ales-o dumneavoastră pe ea sau ea pe dumneavoastră?

A fost o provocare. Eram prin clasa a 11-a când toţi îşi făceau planuri, care, unde ajunge.

Eu provin dintr-o familie simplă şi părinţii m-au susţinut să fac ce-mi doresc. Mi-au spus că ei fac toate eforturile ca să mă susţină. Suntem 3 copii, am o soră mai mare şi una mai mică, şi pe toţi ne-au ajutat, au făcut sacrificii cum facem cu toţii şi fiecare a ajuns, în principiu, unde a vrut.

Revenind, toţi spuneau ce vor să ajungă, la ce facultate vor să meargă. La mine gândurile din copilărie erau spre aviaţie, dar n-am avut niciun contact cu asta şi am exclus-o. Mă gândeam atunci ce pot să fac: istoria nu-mi plăcea pentru că trebuia să ţin minte toţi anii ăia, deşi acum constat că s-au lipit totuşi în memorie şi îmi aduc aminte o mulţime de lucruri, dar la momentul respectiv mi se părea că eu niciodată n-o să pot să prezint evenimente din istorie şi am zis că nu mă duc niciodată acolo. Chimia îmi plăcea foarte tare. Biologia îmi plăcea foarte tare. Matematica mi-a plăcut. Aveam un punct slab: fizica. La momentul respectiv admiterea la Medicină era cu biologie, fizică şi chimie. M-am gândit că din 2 tari, reuşesc eu să o ridic şi pe a treia.

Iniţial voiam să fac stomatologie şi le-am spus părinţilor. Ei mi-au zis: “Bine, bine, dar trebuie să faci pregătire.” Am căutat profesori, am venit la Bucureşti, am început pregătirea. Mi s-a părut oraşul ăsta enorm. Ajunsesem doar de câteva ori aici, veneam cu bunica la cumpărături că pe vremea comunismului aici mai găseai câte ceva, dar erau excursii din astea rapide, de dimineaţa, cu noaptea-n cap şi fugeam înapoi acasă, nici nu înţelegeam pe unde am umblat. Am încercat să dau timpul înapoi, să recunosc locurile prin care umblam cu bunica, dar n-am recunoscut niciunul.

A fost interesant că la început, când am venit să discutăm cu profesorii pentru pregătire, era uşor. Deschideau drumul părinţii. Însă nu puteau veni la fiecare oră de pregătire cu mine, în Bucureşti şi mă trezeam aşa, în Gara de Nord, să aştept 182. Erau călătoriile astea ceva… erau autobuzele ticsite, mergeam pe scară şi abia mă agăţam de uşă. Era infernal. Ştiam doar un traseu, nu puteam să mă abat, nu ştiam pe unde să circul. Dar acum stau să mă gândesc, parcă a fost predestinat autobuzul ăsta, că el venea şi la Fundeni.

De 3 ori am încercat să intru la Stomatologie. A patra oară am zis că mă duc la Medicină Generală.

Dar de ce voiaţi la Stomatologie? Ce vă atrăgea acolo?

Eu sunt un bun lucrător cu mâna şi la Stomatologie îţi trebuie manualitate. Dar am văzut că e greu, erau mai multe locuri la Generală şi am zis să încerc şi acolo că poate am o şansă. Era aceeaşi materie, nu era nicio diferenţă, doar subiectele erau altele şi s-a întâmplat să iau. Am intrat şi atunci a început distracţia.

Am intrat într-o lume în care nu înţelegeam. Nu înţelegeam de ce ai un loc la cămin şi trebuie să aştepţi vreo 2 zile până intri în cameră. După ce intrai în cameră constatai că pereţii sunt negri, sunt mulţi gândaci, paturi în schimb nu erau, perne nu erau. Pentru fiecare chestie din asta trebuia să faci câte ceva, adică trebuia să plăteşti. Era interesant, dar odată intrat m-am descurcat. Sunt totuşi lucruri care mi-au rămas în minte şi încercam să înţeleg de ce trebuie să stau după pernă, după pătură, după saltea, după pat, după bec, după toate cele când lucrurile astea ar fi trebuit să fie o normalitate.

Apoi în facultate era o altă provocare. Trebuia să te implici că nu te împingea nimeni de la spate. Vrei să stai, stai. Vrei să faci, faci. Mai erau şi locuri în care nu puteai să faci că nu te lăsau, dar cele mai multe depindeau de tine, dacă vrei să faci.

Şi cum aţi ajuns până la urmă la Chirurgia Oncologică?

Primul contact cu Oncologia a fost, din păcate, în familie. Aveam un unchi cu leucemie, care era internat la Ploieşti şi tot în excursiile mele de pregătire am adus biletele de ieşire la doctorul cu care făceam eu pregătirea. I le-am arătat. Nu prea ştiam eu atunci ce-i hemoglobina, ce-s leucocitele şi el mi-a pus o întrebare simplă:

  • Ăsta e un caz oncologic, terminal. Ştii ce-i aia Oncologie?
  • Nu ştiu, dar o să citesc.

Atunci m-am gândit eu că aici e cam greu, îţi trebuie multă tărie să poţi să lucrezi cu o boală, să poţi să lucrezi cu oameni, să poţi să lucrezi cu aparţinători. Că de multe ori pacienţii înţeleg, aparţinătorii nu. Când ajungi într-un punct când eşti depăşit din toate punctele de vedere, aparţinătorii se agaţă de ultima speranţă şi pun presiune, tot încearcă să găsească o soluţie şi, din păcate, la un moment dat nu mai ai ce să faci.

Apoi se apropia sfârşitul facultăţii, când trebuia să ne facem lucrarea de diplomă şi, unde să ne ducem, fix la Institutul Oncologic că acolo ne-a plăcut nouă cum a fost stagiul. Ne-a luat dom` profesor Blidaru, am făcut lucrarea şi după anul de stagiu am rămas tot acolo. Aşa a început aventura mea cu chirurgia oncologică.

Nu e simplu, numai că la un etaj mai sus de noi erau lucruri şi mai grele, ca să nu zic triste: Oncopediatria. Un copil nu poate să-ţi spună exact ce îl doare, e mult mai sensibil, plânge mai uşor. Mie mi se pare foarte dur. Pentru cine lucrează acolo, tot respectul meu.

Am colaborat la un moment dat cu cei de la Grigore Alexandrescu pentru montarea camerelor de chimioterapie la copii. Prima dată am avut un şoc pentru că noi, obişnuiţi cu o masă mare unde stă un adult, ajunşi acolo ne-am dat seama că masa nu e la fel de mare, şi totuşi pacientul este cât un sfert de masă. Am zis că poate fiind primul, e mai greu. N-a fost mai uşor nici la al doilea.

Cum a fost perioada petrecută în Fundeni? Ce a adus ea în evoluţia dumneavoastră profesională?

Programul era la fel ca acum: deschideam spitalul, închideam spitalul. Îmi aduc aminte nişte nopţi de iarnă când bătea vântul foarte tare şi Institutul, pe vremea aia avea geamuri din acelea cu fier, cu garniturile roase, vâjâia, era un zgomot destul de sinistru la Terapie Intensivă: întuneric, zăpadă şi vântul ăla care şuiera printre geamuri. Dar asta era altceva, sunt amintiri.

Ca evoluţie, ca dezvoltare acolo am învăţat şi am învăţat necondiţionat. Făceam tot. Nu strâmbam din nas că trebuie să mă duc la 12 noaptea, că trebuie să mă duc la 2 dimineaţa, că de-abia am plecat şi trebuie să mă întorc, n-aveam nicio problemă de genul ăsta.

De unde această dorinţă de implicare totală?

Poate dintr-o teamă de viitor? Poate că într-o zi o să fiu în locul pacientului şi aş vrea să fie cineva ca mine care să vină să aibă grijă de mine.

Ţin minte că acum ceva vreme mi-aţi spus ceva legat de Fundeni, mi-aţi spus că medicii care lucrează acolo…

Da… le-aş da liber 6 luni pe an. Eu dacă aş fi într-o poziţie asta aş face, pentru a se deconecta de încărcătura emoţională, de suferinţa de acolo. Eu aş prefera să lucrez o lună şi o lună.

Cum manageriaţi toate sentimentele astea? Că vrei, nu vrei, te încarci, nu?

Acum e altceva. Am adunat o echipă şi am reuşit să mai împart din responsabilităţi. Avem psiholog, avem oncolog, avem radioterapeut, avem nutriţionist astfel încât acum e mai simplu şi un pic mai uşor pentru mine, şi poate e şi mai bine pentru pacient, că nu îi mai spun eu ce să mănânce, care e tratamentul oncologic, dozele de radioterapie, efecte secundare, să încerc să îl conving să păstreze o relaţie în familie, să păstreze un echilibru.

E trist când la începutul tratamentului vin 2 şi la sfârşit rămâne unul singur. Unul singur pentru că celălalt pleacă. Nu pentru că a murit, ci pentru că nu vrea să participe la suferinţa asta. Multe familii se despart din cauza unui diagnostic. De multe ori am spus însă că e mai bine aşa decât un stres suplimentar, mai bine să scape de stresul ăsta şi să-şi găsească liniştea şi echilibrul pentru că e mare nevoie în toată suferinţa asta.

Mai sunt şi persoanele care îţi sug energia total. O consultaţie care în mod normal trebuie să dureze 20 de minute poate să dureze şi o oră jumate, deci următoarele consultaţii de după depăşirea asta de program, toate au ceva de comentat şi le înţeleg. Dar nici persoana respectivă nu pot să o dau afară până nu şi-a făcut o imagine de ce se întâmplă cu ea. Cei care sunt în aceeaşi suferinţă înţeleg de ce se întâmplă asta şi acceptă întârzierea de program. Ştiu şi că nu plec şi nu las pe nimeni la uşă fără să fie văzut. Ceilalţi nu sunt la fel de înţelegători.

Foto: Institutul Sânului

Munciţi extraordinar de mult. De unde aveţi atâta energie, dorinţă, pasiune?

Şi în copilărie eram la fel, eram copilul bun la toate. Eu muncesc de când mă ştiu. În vacanţele mele nu erau tabere, vacanţele mele erau la bunici, cu trezit tot foarte de dimineaţă şi mers în vârful muntelui, la treabă. Acolo am văzut cât muncesc oamenii, cât se chinuie pentru traiul de zi cu zi.

Aici este o problemă în mare parte a sistemului privat, o problemă de mentalitate. Eu mă gândesc tot timpul cât costă, ce cheltuieli sunt, ce posibilităţi are pacientul. Eu nu ştiu ce posibilităţi au cei care vin la mine, dar ştiu ce cheltuieli sunt. Mi-a fost greu şi e o cumpănă destul de mare să construieşti o conduită medicală corectă fără să fii influenţat de preţ. Nu mai zic, dacă apar complicaţii, ce cheltuieli apar. Şi atunci tu încerci să-ţi faci treaba cât de bine poţi astfel încât complicaţiile să nu apară sau să fie cele mai mici astfel încât pacientul să fie nevoit să plătească mai puţin.

La un moment dat aţi părăsit Institutul Fundeni.

Când am plecat din Fundeni m-am întors la Stomatologie. Mi-am echivalat studiile, am ajuns apoi până în anul 4. Şi lucram şi mă duceam şi la facultate. Am ajuns în anul 4, m-am dus la un examen şi nu m-a primit pentru că n-am fost la cursuri. Nu mai aveam când să mă duc şi la cursuri. Mă duceam la lucrările practice, la toate, dar la cursuri nu ajungeam. Cum nu m-au primit la examen, am renunţat. Era destul de frumos şi acolo şi interesant, mai ales în relaţia cu ceilalţi studenţi, că ei erau toţi tineri. Eu eram un fel de tatăl lor. Mi-a părut rău, am înghiţit în sec şi m-am întors la treabă. Cred că eu aveam alt rost până la urmă.

V-aţi gândit vreodată să plecaţi din ţară?

M-am gândit, dar mi-am spus: unde să mă duc când e atâta treabă aici? De ce să mă duc în altă parte când aici e de lucru de nu-ţi ajunge ziua?

Pentru bani?

Eu m-am angajat prima dată pe un salariu de 900 de lei şi erau asistente care aveau 2000 şi ceva de lei. Şi mă întrebam ce fac ele de reuşesc să ia atâţia bani şi eu nu reuşesc decât 900 de lei. N-am înţeles şi cred că n-o să înţeleg niciodată de ce nu există o salarizare după performanţe. E simplu să te trezeşti, să te duci la serviciu şi să iei 30.000 de lei, de exemplu. Dar pentru ce îi iei? Pentru că scrii 2 reţete şi pleci? Nu cred că e corect.

Aşa că am început să lucrez. Şi am crescut. Şi am crescut. Apoi am văzut că lucrând de la răsăritul soarelui până la apus, când magazinele sunt închise, nu pot să cheltui. Şi au început să se strângă banii. Apoi mai aveam câte o duminică liberă o dată la 2-3 săptămâni şi vedeam cum dispar toţi. Am zis că nu e bine, că mai bine stau la serviciu.

Am început să dezvolt tot felul de chestii. M-am luptat cu serviciile la domiciliu, m-am luptat cu implementarea de servicii noi. Pentru fiecare lucru era o luptă permanentă, nu te susţinea nimeni, toate eforturile erau ale tale. Trist era că asta se întâmpla în sistemul privat, eu asta chiar n-am putut să înţeleg. Când toate lucrurile erau puse pe hârtie şi totul dădea cu plus, tu nu aveai nicio susţinere.

Acum, vă spun sincer că mie un asemenea program şi regim de muncă mi se pare greu de dus de mulţi. Cum acceptă familia asta?

Copilului i-am explicat că eu mă duc la serviciu să muncesc, el se duce la şcoală să înveţe. Trebuie să înţeleagă că unele lucruri implică sacrificii. Am rămas uimit pentru că a trecut o dată prin faţa sălii de operaţie şi seara mi-a făcut un desen. Nu mi-a venit să cred câte lucruri a reţinut: unde erau lampa, aparatul de anestezie, tot. Mă gândesc să fac un program gen şcoala altfel, pentru copii, să vadă cum arată un bloc operator, un spital. E important să înţeleagă importanţa muncii noastre. Băiatul meu a înţeles şi atunci nici nu mai întreabă mereu de ce trebuie să plec. Ştie de ce.

Soţia lucrează tot în acest domeniu şi atunci înţelege foarte bine totul. Şi ea face o mulţime de lucruri, ea ne coordonează pe toţi, nici ei nu-i ajunge timpul.

Foto: Institutul Sânului

Mai complicat e când ducem discuţiile şi acasă, iar copilul ne aude şi ne spune că vorbim prea mult despre serviciu. “Mai încetaţi şi voi!” Mai încetăm, ce să facem? Că aici (n.r.: la clinică), de când ajung, nu mai ai treabă cu mine. Nici mamei nu-i răspund dacă mă sună. Nu vorbesc la telefon în cabinet, nu vorbesc în sală. Mai folosesc timpul de la serviciu până acasă să mai vorbesc şi eu la telefon cu cineva. Doar atunci pot.

Părinţii îmi mai trimit câte un mesaj să îmi mai spună una, alta. Mai vorbim la telefon, dar deşi nu sunt foarte departe, ajung rar la ei.

E mai greu să te ocupi de propria familie, medical vorbind, decât de ceilalţi pacienţi?

Din păcate în `99 a trebuit să o operez pe mama de cancer de sân. Eram încă la Fundeni şi domnul profesor mi-a spus: „Operez cu oricine, numai nu cu tine.” I-am spus că nu are cum să opereze cu oricine, că cel mai bine tot cu mine operează. N-am avut niciun stres legat de asta. Până la urmă eu ştiu exact ce fac şi cum fac. N-o să sângereze mai mult mama decât sângerează un om normal.

Să vorbim puţin despre Institutul Sânului. Este primul centru integrat dedicat prevenţiei şi diagnosticării, dispune de bloc operator, dar oferă şi îngrijire postoperatorie, oncopsihologie şi consiliere medicală.

M-am zbătut mulţi ani şi în multe părţi să creez un astfel de centru, dar nu înţelegea nimeni importanţa lui. Îl aveam închegat, aveam totul la dispoziţie, numai că funcţionau toţi ca entităţi separate. Mie nu-mi trebuie entitate separată. Dacă eu nu am legătura directă la CT, la Mamografie, la Terapie, la Anatomie Patologică, dacă unul din astea nu merge, nimic nu merge. Şi am împins până s-a umplut paharul din cauza dezinteresului faţă de pacient.

Că medicii păţesc ceva, nu-i o problemă, că duc. Dar eu vreau ca pacientul să nu aibă o problemă. Când plec de la spital vreau să ştiu că l-am lăsat în siguranţă şi să dorm liniştit.

Când începe să te conducă banul este o problemă. Când medicina devine business nu mai e în regulă. De-aia mie nu-mi place să discut despre bani. Nu mă interesează grafice, nu mă interesează cât de sus sau cât de jos suntem. Când pacientul trece pe locul 2 ceva e foarte greşit.

Dar este nevoie şi de marketing şi de PR. Asta este societatea în care trăim.

Eu nu vreau să fac parte din jocul ăsta. Eu nu vreau să-mi prezint aparatele, că ale mele sunt cele mai mari şi cele mai tari. Eu prefer să vorbească pacienţii despre mine, să spună ei: „Du-te acolo, că e bine.”

Eu nu vreau să tratez un corp, eu vreau să tratez un suflet. Sunt multe paciente care sunt aduse aici împotriva voinţei lor, sunt împinse pe uşă. N-o mai împinge că nu rezolvi nimic, mai rău îi facem. Se îmbolnăveşte mult mai tare dacă vine forţat. Când cineva se pune pe picioarele din spate e degeaba, nu mai trage cu noi pe acelaşi drum şi l-ai pierdut.

Mi s-a reproşat că nu vreau să merg pe la televiziuni, să dau interviuri. Eu văd altfel lucrurile: decât să stau o oră în trafic, o oră în emisiune, o oră înapoi, în 3 ore eu rezolv 12-13 pacienţi. Care-i mai mulţumit?

Înainte de Institut am zis că mai bine mă duc, îmi fac cabinetul într-un garaj şi consult acolo. Atâta pot, atâta fac, dar e mai cinstit pentru toată lumea. Atunci mi-a venit ideea să fac o pagină pe internet unde să scriem indicaţii legate de palpare, de controale, de tot ce ţine de boală. Şi dintr-o dată m-am trezit că veneau pacientele la mine şi mă întrebau unde e Institutul.

  • Păi, e în calculator, n-a ieşit de acolo!

Atunci am zis că dacă tot îl caută lumea, trebuie să-l facem şi fizic, nu mai e de lăsat.

Cum v-aţi ales oamenii cu care colaboraţi?

Cu cei mai mulţi eu lucrez demult. Am nevoie de oameni care să îşi dorească să muncească, să fie empatici, săritori, modeşti, oameni care nu pun banii pe primul plan. Ştiu că e greu, dar trebuie să înţeleagă că dacă munceşti, primeşti. La noi nu merge să stai şi să fii plătit.

Foto: Institutul Sânului

În România şi nu numai statisticile referitoare la cancerul de sân sunt teribile. Cele mai multe românce ajung la medic foarte târziu.

Mie nu-mi plac statisticile. Toată lumea vine şi mă întreabă cât mai are de trăit. Eu nu vreau să transform pacienţii în cifre.

Uitaţi, am o pacientă pe care am operat-o de curând, dar pe care o urmăresc de 10 ani. M-a întrebat oare de ce a venit atâta timp la control şi i-am descoperit formaţiunea acum? Da, dar avea 5 mm când am descoperit-o. Pentru asta am făcut controale timp de 10 ani, ca să o găsim acum, când are doar 5 mm. La un moment dat a apărut. Dacă ştiam că apare după 10 ani, sigur o chemam atunci, dar asta chiar n-ai cum să ştii. Pentru asta e importantă prevenţia.

Unde vedeţi Institutul Sânului peste 10 ani?

Dacă păstrăm colaborarea cu echipa de aici, lucrurile vor merge foarte repede în direcţia bună. În acest moment se construieşte o unitate separată care să se ocupe doar de Oncologie, aşa că se va duce foarte departe. O să fie o unitate cu Radioterapie, cu Oncologie separată, cu Chirurgia, care se va ocupa doar de cancer. Atunci o să mă consider eu împlinit pentru că n-o să mai fie probleme. Odată intrat pacientul pe uşă poţi să-l rezolvi într-un singur loc, nu-l mai trimiţi nicăieri.

Care-i cea mai mare mulţumire a dumneavoastră?

Când mă văd după 10-15 ani cu pacienţi operaţi de mine. Eu nu am cum să mă bucur de o operaţie de cancer atunci când o fac.

Ce nu se spune suficient despre cancerul la sân?

Faptul că nu este doar problema femeilor. Voiam să fac un spectacol pentru pacientele mele, în care să promovez ideea că soţul, bărbatul are un rol important: o dată să o susţină şi a doua, dacă îi palpează un nodul, să o aducă de mână.

Foto: Shutterstock

E nevoie de implicare mai mare a bărbatului în boala asta. Sigur, mamograful e bun, ecograful e bun, doctorul e bun şi el cât poate, dar dacă găseşti ceva spune-i, că poate nu e capăt de ţară acolo. Sau poate acela e momentul în care tu poţi să salvezi situaţia.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO