Cristina Bălan, artistă, mama lui Toma și a lui Matei: „Mi s-a părut de o ipocrizie ieșită din comun să mă fi bucurat atât de mult de sarcină și brusc toate astea să dispară fiindcă gemenii nu aveau 46 de cromozomi, ci 47”

Te-ai întrebat ce ai fi făcut dacă Gabi, soțul tău, nu ar fi fost de acord cu decizia ta de a păstra sarcina?

Cristina Bălan: Nu aveam nevoie de acordul nimănui pentru a face copiii, pentru a crea viață. Nu mi-am pus aceste întrebări dar am simțit. Nu m-am gândit nicio secundă, nu mi-am pus problema de a renunța pentru nimic în lume.

Dacă soțul meu nu și-ar fi asumat răspunderea mi-aș fi asumat-o eu, fără să-i cer nimic. Așa încât nu văd unde ar fi problema. Sunt mulți părinți care părăsesc cuibul și-și văd de treaba lor.

Tu ai început cu o carieră de artist care presupune o mare măsură de existență în exterior, în estetic, într-o zonă care ține mai mult de aparențe decât de profunzimi.

Cristina Bălan: Asta am spus, Cristina de dinainte de a fi mamă era într-o bulă în care 80% era muzică și mai era câte ceva.

Cristina de acum sigur că a existat acolo, într-o formă latentă, și s-a dezvoltat pe măsură ce a apărut maturizarea.

De ce a fost pentru tine o opțiune această carieră artistică și de ce nu mai este acum?

Cristina Bălan: A fost o opțiune pentru că nu mi-am dorit o carieră și s-a terminat tot din acest motiv.

Am iubit muzica cu toată fibra ființei mele, nu mi-a pus nimeni muzica în brațe, ci am descoperit-o de la o vârstă foarte, foarte mică. De când aveam 3 sau 4 ani cânta muzica în orice obiect sau împrejurare.

Am iubit, iubesc în continuare muzica, o păstrez alături de mine, nu există o zi în care să nu cânt la pian sau vocal.

Nu mi-a plăcut, recunosc, această latură a industriei muzicale, pe care trebuie să o îndeplinești ca artist, trebuie să livrezi niște lucruri și nu am mai simțit nevoia, legătura. Mi-a ajuns, cu alte cuvinte.

Când mergeam la cântări, îmi făceam treaba, după care mergeam în hotel, unde preferam să stau cu cățelul meu. Nu prea mi-a plăcut să rămân să mă zbănțui în cluburi, nu mi-a plăcut să rămân să inhalez fumul de țigară de acolo.

Mai degrabă mi-a plăcut să stau și să citesc, să scriu. Am scris de când mă știu în jurnal, am caiete cu poezii, schițe, gânduri. Asta mi-a plăcut dintotdeauna.

Îmi place pe scenă și dacă am 1000 de ochi asupra mea și un reflector, totul e perfect. Dar în aceeași măsură îmi place solitudinea, când pot să mă adun, să fiu cu mine.