Cristina Dăneasă, profa cool de sculptură ce predă meșteșugurile copiilor din era tehnologiei. Care e distanța dintre pasiune și mentorat și ce se poate obține cu o daltă și un ciocan?

Cristina Dăneasă este lector la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, lucrează în atelierul de sculptură al mitropoliei ortodoxe din Sibiu și omul care a văzut pentru prima dată că Filip Malearov are potențial de a deveni sculptor.

Copilul avea 3 ani. Tot atâția ani mai târziu, Filip avea să ajungă, împreună cu mama lui, la olimpiadele meșteșugurilor organizate de Muzeul Astra din Sibiu, unde avea să se integreze minunat în grupul de cioplitori în lemn ai unui profesor renumit din Hunedoara, Mircea Lac.

Cristina Dăneasă, și ea eleva profesorului Lac, dar și una dintre primele premiante ale olimpiadelor meșteșugurilor, este acum unul dintre mentorii lui Filip.

Descoperă povestea lui Filip Malearov, copilul sculptor și motociclist enduro la doar 12 ani:

Când, cum l-ai cunoscut pe Filip și ce impresie ți-a făcut?

Cristina Dăneasă, restaurator, lector la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu: L-am cunoscut pe Filip când avea 3 ani. Am venit la Simona să restaurez niște scaune și o masă. Și m-a impresionat cum bătea el niște piuneze și cuie într-o tapiserie, pe un taburet.

Și-am zis atunci: „uite ce bine ține ciocanul în mână!” Și mult timp după aceea mi-a rămas imaginea lui în minte. Și numele lui.

După câțiva ani, Simona mi-a spus că fiul ei ar dori să încerce să lucreze ceva diferit, nu doar desen, care nu-l mai satisfăcea foarte mult. Și voia să încerce să sculpteze. A venit la vreo 7 ani la mine acasă și așa am început sculptura.

A fost destul de dificil începutul pentru că mânuța și mușchii mici ai mâinii nu erau dezvoltați îndeajuns. Dar cu timpul forța lui a crescut și am trecut de la exerciții simple la unele mai complicate, pentru ca acum să fie la un nivel destul de performant pentru vârsta lui.

Când a mai crescut, Filip a primit un nou profesor, care era mai puțin ocupat decât mine, Andrei, mai tânăr, băiat, cu care se potrivea foarte bine. Noi colaborăm toți, dar eu nu am mai avut așa de mult timp, așa încât Filip acum trece și pe la unul, și pe la celălalt, după cum reușește.

De ce ți-a atras atenția modul în care mânuiește ciocanul? Forța, îndemânarea, siguranța de sine?

Cristina Dăneasă, restaurator, lector la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu: Răbdarea, în primul rând. Că a umplut tot scaunul de capse și de cuie. Și cum ținea ciocanul, ca și cum ar fi făcut asta foarte des. Se vedea clar că răbdarea și îndemânarea de a mânui acele obiecte exista acolo. Dar nu ne-am gândit la acel moment să fructificăm îndemânarea, însă mai târziu au apărut și rezultatul, și dorința, și munca.

În sculptură, dacă nu ai foarte multă răbdare și nu aștepți, rezultatul nu vine imediat. Nu e ca la pictură, când după primele tușe se vede ceva. Aici, Filip pentru fiecare piesă a trebuit să muncească foarte mult.

El este olimpic deja și până să ajungă aici a consumat toate celelalte locuri de pe podium. Cum se vede acest progres și cum îl cântăriți voi în lucrările lor?

Cristina Dăneasă, restaurator, lector la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu: Sunt mai multe bareme care trebuie  punctate. Avem o fișă după care ne ghidăm: motivele tradiționale, tehnicile tradiționale, uneltele care trebuie folosite, cunoștințele copilului despre obiect și ceea ce face, utilitatea lui în trecut pentru că multe dintre obiecte nu se mai folosesc acum, dar unele încă se mai folosesc în zilele noastre.

În funcție de aceste bareme copilul poate lua un punctaj mai mare sau mai mic.

La fel, vârsta copilului contează foarte mult.

Pare un meșteșug desuet pentru un copil. Ce părere ai tu despre asta?

Cristina Dăneasă, restaurator, lector la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu: Cred că fiecare copil în zilele noastre ar trebui să încerce. E dificil pentru ei să înțeleagă meșteșugurile fiindcă sunt ceva din trecut, iar ei trăiesc în zilele noastre.

Deci, fie adaptăm predatul, fie avem norocul că mai au bunici la țară și văd obiectele, se atașează de ele, iar când văd cum se face e mai ușoară interacțiunea cu ei.

Un povestitor foarte bun ar fi la îndemână, să le povestească despre obiect cum se face și la ce folosește, apoi este bucuria de a face ceva cu mânuțele. Ei simt nevoia să facă ceva, iar dacă nu li se satisface această dorință, găsesc oricum altceva de făcut: tabletă, telefon și rezolvă altfel.

De ce are nevoie un copil pentru a se apuca de sculptură și de ce are nevoie un profesor ca să-l poată ghida?

Cristina Dăneasă, restaurator, lector la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu: Să se apuce de sculptură nu are nevoie de ceva anume. Dar e recomandat să încerce, iar părinții să nu se sperie de dălți și obiecte ascuțite. Un profesor care a mai lucrat cu copiii știe ce are de făcut și clar nu se pot întâmpla accidente mari, așa încât ar trebui să încerce, fiindcă doar încercând pot afla dacă ei au o înclinație spre sculptură sau nu. Și apoi pot face mai mult.