Cristina Hadâmbu, profa de română care în cinci ani a transformat un liceu tehnologic de la țară într-o școală ca în occident. Sau cum elevii din Ditrău au ajuns să facă practică în Portugalia sau Spania și să învețe într-o clădire nouă, în valoare de 800 de mii de euro, dotată cu cea mai nouă tehnologie

Înțeleg că i-ați trimis pe elevi și în străinătate?

Da, au fost în Portugalia în stagiu de practică și ne dorim să-i mai trimitem și pe viitor.

Am înțeles în mare cam ce faceți și nu prea am mai întâlnit un astfel de om în țara asta 😊. Oamenii, de obicei, se duc la serviciu de la 8 la 4 și apoi își văd de viața lor, nu le mai trebuie o bătaie de cap în plus. Dumneavoastră chiar vă trebuia?

Nu știu dacă îmi trebuia, dar mă simt foarte bine la școală. Să știți că în timpul pandemiei – poate că sună acum lacrimogen, telenovelistic – veneam la școală, îmi făceam o cafea și plângeam. Mi se părea atât de groaznic și îmi era atât de dor de locul meu… de cele mai multe ori veneam la școală și lucram de aici. Bine, la momentul acela, Primăria a făcut o echipă de voluntari pentru bătrânii din Ditrău și m-am înscris și eu, doar ca să mai pot socializa. Am avut o bătrânică de care am avut grijă toată pandemia și asta m-a făcut să mai uit.

Dacă nu ești 100% implicat – iar asta e valabil în orice domeniu – nu iese niciodată cum trebuie. Eu chiar spun că nu poți să iubești cu jumătate de măsură, nu poți să lucrezi cu jumătate de măsură pentru că lucrurile vor ieși cu jumătate de măsură. Așa sunt eu.

Locuiți în Ditrău azi?

Nu. Eu fac naveta în Suseni, în localitatea unde sunt titulară și vreau să vă spun că școala unde sunt eu titulară e la 2 minute de mine, chiar aud când se sună.

Și cât faceți până la Ditrău?

În jur de 25 de minute, iarna vreo 30. Sunt 17 kilometri.

Haideți să ne întoarcem puțin mai în urmă. Ce meserie aveau părinții dumneavoastră?

Mama este casnică, iar tatăl meu a lucrat… Părinții mei s-au despărțit când eu eram foarte mică. Tatăl meu natural lucra la SMA-ul de pe vremuri, răspundea de utilajele agricole. El a murit toamna aceasta, Dumnezeu să-l ierte!

Eu am depus candidatura pentru directorul anului la asociația AVE la secțiunea „egalitate de șanse”, pornind de la cazul meu, cumva pentru că și mie mi s-a dat o șansă. Mama l-a cunoscut pe tatăl meu vitreg, un om excepțional, ungur din Suseni, un om extraordinar. Tatăl meu natural nu s-a interesat de mine, nu m-a văzut de când s-a despărțit de mama, niciodată nu m-a căutat. S-a recăsătorit și a avut trei copii și pe una dintre fete a numit-o Cristina, ca pe mine.

Am încercat să iau legătura cu el, dar nu am reușit, nu am avut nicio șansă și nu am mai insistat. Oricum, tatăl meu este cel din Suseni.

Cum de ați ales pedagogia? În ce moment al vieții dumneavoastră?

Eram adult când am ales. Sincer, voiam să devin avocat, am dat examen, am intrat la facultate și între timp l-am cunoscut pe soțul meu, m-am recăsătorit și am renunțat la avocatură, gândindu-mă că pedagogia ar fi o variantă. Am făcut Colegiul de Învățători-Educatori, iar apoi am făcut facultatea.

Cumva catedra ați ales-o ca pe ultima opțiune…

Nu neapărat, pentru că mă gândeam la asta de când am avut o profesoară în liceu pe care am iubit-o foarte tare. Tot timpul dumneaei îmi era în minte și probabil că de acolo mi-a venit următoarea opțiune de carieră.

Dar de ce limba română? Nu vă plăcea să fiți educatoare?

Mi-a plăcut, dar am vrut să fiu mai mult. Și azi sunt la fel, vreau să fiu mai mult, vreau să acumulez cât mai mult, să iau cât mai mult cu mine 😊

Aveți copii?

Da, am doi băieți mari.

Ce spune soțul dumneavoastră, că bănuiesc că stați toată ziua la școală?

Din păcate, acum câțiva ani soțul meu a plecat de acasă, așa ca să fie povestea și mai interesantă.

Deci v-a lăsat mai mult timp liber 😊

Da, mi-a lăsat timp 😊. A fost urâtă și plecarea lui, mi-a spus niște cuvinte care m-au marcat atunci când a plecat, dar totul a fost cumva de partea mea. Cum ați spus, mi-a lăsat timp și timpul a fost foarte generos cu mine, precum și oamenii pe care i-am întâlnit. Trebuie să ne înconjurăm de oameni buni și frumoși, pentru că altfel singuri nu cred că putem răzbi.

Vă gândiți vreodată la pensie?

Îmi este și groază să mă gândesc la pensie 😊. Nu mă gândesc pentru că nu cred că o să mă simt bine. Dar deja m-am gândit ce o să fac la pensie: o să scriu 😊.