Cristina Simion, femeia care a înlocuit o carieră frumoasă în România cu o iubire în Germania. Și povestea unui manager de succes care s-a îndrăgostit de artă și a făcut din asta o nouă profesie

În lumea jurnaliștilor, Cristina Simion este și acum un nume cu reputație, chiar dacă azi este mai mult cunoscut în lumea artiștilor. A condus ani de zile grupul Edipresse, urcând ierarhic în industria presei scrise, pas cu pas, de la corector, la director general.

Spune că a intrat în presă din întâmplare, în timpul studenției, când avea nevoie de un job. I-a plăcut și a rămas; în peste două decenii, a construit o carieră de invidiat pentru mulți cei care ne-am murdărit mâinile cu tușul ziarelor.

În urmă cu zece ani, a tras linie.

Copilul său urma să intre la școală și ea avea o relație frumoasă cu un român stabilit de mulți ani în Germania. Cariera fusese importantă, însă viața personală a avut câștig de cauză. Așa că s-a stabilit în Germania.

Începutul a fost greu, mai ales că avea un mare handicap: limba germană, pe care nu o stăpânea. Dar probabil că nici nu s-a așteptat să îi fie ușor, așa că a ținut capul sus și, ceea ce mi s-a părut fascinant, pentru prima dată în viață, și-a pus întrebarea: ce i-ar plăcea să facă?

Crescută într-o familie în care cultura și educația au avut un rol important, având prieteni iubitori de artă, Cristina Simion a decis să deschidă o galerie de artă în Nürnberg, imaginându-și că sunt destui oameni care ar aprecia lucrările unor artiști cu rădăcini în România. Nu a fost chiar cum și-a imaginat, dar au trecut ani de zile în care a învățat, a experimentat, s-a școlit și azi e un curator apreciat.

Concepe și organizează expoziții și în afara granițelor Germaniei, iar câteva dintre ele pot fi admirate în această perioadă și în România. Una este colecția sa personală cu lucrările unui artist de origine română, un evreu plecat din Piatra Neamț, Jacques Herold, pentru arta căruia a făcut o pasiune, altele sunt ale unor artiști cu rădăcini gălățene: Roland Pangrati, care stăpânește tehnica picturii japoneze Nihonga (la Muzeul Național al Bucovinei Suceava) și Sorin Purcaru, cunoscut sculptor și grafician (la Muzeul de Artă din Cluj Napoca). Și probabil, mai interesant de atât, urmează noi și noi proiecte, pentru că Cristina Simion are o energie contagioasă.

Prin această introducere, am vrut să explic cumva titlul ales pentru acest interviu. Citiți o poveste care poate fi inspirațională pentru fiecare dintre noi, în special pentru cei care nu ne-am oprit niciodată ca să ne punem întrebarea: „ce mi-ar plăcea să fac?”.

Știu că ați condus multă vreme unul dintre cele mai importante grupuri de presă din România. Dar ați apucat să gustați și din frumusețea vieții de jurnalist de teren?

Chiar dacă am condus un grup de presă, la început am făcut și jurnalism de teren, da. Am fost corector mai întâi, apoi jurnalist de teren și editor de știri. Cred că am fost un jurnalist onest, dar nu unul foarte bun – pentru că nu am talentul de a scrie excepțional, ci mai degrabă pe cel de a recunoaște valoarea. Și poate de aceea m-am îndreptat către management. Jurnalismul nu a fost o vocație și am spus de mai multe ori asta: am ajuns în presă dintr-o întâmplare. M-am uitat la anunțurile de publicitate pentru că-mi pierdusem job-ul  (și așa văzusem eu în filme că îți cauți de lucru)- și singurul post vacant pe care l-am găsit era cel de corector la ziarul respectiv, „24:ore” din Iași. Și tot o întâmplare a fost că am știut de existența unui standard de corectură, din Dicționarul Limbii Române Moderne. Cu ajutorul fostei mele profesoare de română am găsit și am învățat, până la concurs, acest standard, respectiv limbajul sau colecția de coduri care permitea corectorului să comunice cu linotipistul, cel care culegea rândurile, literă cu literă, în plumb, la o mașină numită linotip. Și pentru asta exista o colecție de simboluri standardizate pe care trebuia să le știi, dincolo de limba română.

Având în vedere pasiunea dumneavoastră pentru artă din ziua de azi, mă întrebam din ce familie veniți și ce școală ați făcut… Îmi imaginez că pentru a îmbrățișa pasiunea pentru artă și frumos, trebuie să trăiești într-un mediu propice cultivării acestui frumos…

Prima copilărie a fost în Tulcea și ne-am mutat la Iași când aveam cinci ani și jumătate. Eu nu cred că trebuie să vii dintr-o familie în care arta să fie prețuită că să ajungi la rândul tău să o prețuiești. Se întâmplă că eu vin dintr-o familie în care a existat interes pentru cultură în general. Părinții mei sunt ingineri, însă mama mea a avut întotdeauna o înclinare naturală către artă în general și către artele interpretative în special. Mergeam la operă și la teatru, vizitam muzee – desigur, doar în România. Am călătorit mult cu părinții în interiorul țării – și, de câte ori plecam în vacanță, vizitam toate bisericile din zonă, toate muzeele, rezervațiile naturale, peșterile, tot ceea ce ar fi putut fi de interes. Această curiozitate le-o datorez părinților mei, care aveau o bibliotecă impresionantă pentru acele vremuri – și nu cu rol decorativ. Când eram mici, tata obișnuia să citească cu voce tare ceea ce i se părea interesant, în timp ce mama călca sau făcea altceva manual; într-un fel, cred că el compensa cu aceste lecturi frustrarea mamei de a face treburi casnice. De exemplu, „Șocul viitorului” al lui Alvin Toffler, un futurolog foarte în vogă în anii ’70, l-am auzit mai întâi în lectura tatei și abia apoi am citit și eu cartea. Am ascultat, ca la teatru radiofonic, multe cărți din colecția ”Idei contemporane”.

Citește și: Cătălin Ștefănescu sau portretul ziaristului la 50 de ani, de la copilăria din farmacia din Govora, la actorul din adolescență și realizatorul tv

Dar visul dumneavoastră din copilărie care era? Ce ați fi vrut să deveniți și ce ați ales?

Cred că ideile mele despre ce aș putea să devin s-au schimbat cu o frecvență destul de mare. Am fost o elevă foarte bună la toate materiile, dar nu excepțională la ceva și de aceea mi-am imaginat tot felul de profesii, de la cea de profesoară, până la cea de medic. În orice caz, nu a fost nimic legat de artă sau de o profesie vocațională. Cred că mi-am dat seama de timpuriu că nu aveam un talent extraordinar.

Ce liceu ați terminat?

Am terminat un liceu care era foarte cunoscut în Iași, Liceul Internat, care deja purta numele lui Costache Negruzzi, astăzi Colegiu Național. Erau câteva licee bune în Iași, dar cumva onoarea de a fi elevă la Negruzzi a fost visul meu de atunci.

Un liceu teoretic, având în vedere că veniți din familie de ingineri?

Se numea liceu de matematică-fizică, dar ideea de liceu teoretic era deja dispărută la începutul anilor 80, drept pentru care am și o diplomă profesională. Pe lângă diploma de bacalaureat, am primit si calificarea de lăcătuș mecanic: am lucrat patru ani în atelierul școlii și am avut și o lucrare de absolvire a cursurilor practice, la fel ca toți ceilalți care terminau liceul la profilul de matematică-fizică.

Am urmat Facultatea de Hidrotehnică, îmbrățișând o tradiție de familie: bunicul a fost matematician și profesor universitar de topografie, iar copiii lui, cinci la număr, au fost fie matematicieni, fie ingineri hidrotehnicieni. Tata a fost din lotul de ingineri, dar matematica a rămas în familie, unde sunt încă, peste generații, vreo șapte matematicieni și informaticieni. Am o diplomă de inginer, dar nu am profesat niciodată. Am intrat în presă înainte de a termina facultatea.

Adică erați încă studentă când v-ați pierdut job-ul și v-ați angajat corector?

Da, eram încă studentă, lucram ca tehnician într-un institut de cercetare și proiectare și imediat după Revoluție nu a mai fost nevoie de hidrotehnicieni. Cred ca am fost printre primii care și-au pierdut jobul. Cum văzusem în filme, m-am gândit să caut anunțuri de angajare în ziarul local. Eram extrem de naivă pe vremea aceea, dar nu aveam altă idee, astfel că singurul anunț găsit a fost cel de concurs pentru postul de corector.

Dar v-a părut rău vreodată?

Nu, pentru că după aceea au apărut diverse oportunități și nu pot să spun că nu am avut ocazia de a-mi schimba cariera. Am avut această ocazie, însă am ales să nu o fac. Am început în presă dintr-o întâmplare, dar am rămas pentru că mi-a plăcut.

Cum ați ajuns la București?

Fostul meu soț a avut o ofertă profesională în București și l-am urmat. Tocmai revenisem din SUA, unde fusesem bursier Freedom House câteva luni (pe vremea aceea, în 1996,  eram director de advertising, PR și distribuție al rețelei de ziare „Monitorul”) și mi-am căutat un job în capitală.

Primul job în București a fost unde?

A fost cel de director de marketing la Romanian Publishing Group, companie care tocmai lansase revista Elle, după câțiva ani de succes cu revista Avantaje. La scurtă vreme, firma a fost preluată de către grupul Edipresse din Elveția. Am fost director de proiect pentru lansarea revistei „Viva”, am fost promovată director editorial, apoi director general adjunct și în final director al companiei, din anul 2002.

Cât timp ați petrecut la Edipresse?

Din decembrie 1996 până în februarie 2012.

15 ani. Incredibil!

Poate părea o veșnicie, dar am făcut lucruri diferite și mereu au fost provocări. Am lansat reviste, am intrat în zone diferite ale presei de tip magazin, am făcut produse derivate, prospecțiuni pentru intrarea grupului în țări vecine, consultanță internațională… Era mereu ceva nou de făcut.

Ați prins și criza din 2008-2009 când aproape toată presa părea că moare…

Criza financiară mondială s-a simțit ceva mai târziu în România. În 2008, grupul Edipresse -Axel Springer a avut un an excepțional, cu o cifră de afaceri de peste 10 milioane de euro și un profit net de aproape un milion și jumătate. Cifrele au început să scadă abia în 2009…

Îmi amintesc că se vorbea că acela era de fapt sfârșitul presei scrise și cine nu s-a orientat din timp să aleagă trecerea în online, nu va mai avea scăpare…

Cred că în a doua jumătate din anul 2010 și prima jumătate din anul 2011 am fost foarte preocupată, pentru că am fost implicată în negocierile de vânzare a companiei, și nu am avut răgazul de a mă gândi la dezvoltarea strategică a industriei. A fost decizia Edipresse de a renunța la operațiunile din România. Am finalizat negocierile cu grupul Ringier la jumătatea anului 2011, dar a mai durat ceva până s-a făcut preluarea în mod real.

De ce ați plecat?

Din rațiuni personale. Am vrut să-mi întemeiez o familie, partenerul meu de viață era stabilit de foarte mulți ani în Germania și avea o profesie care nu exista în România – și acum există într-o foarte mică măsură – era (și este) inginer specializat în tehnica medicală de vârf. Deși a fost și va rămâne mereu legat de România, cred că nu și-a pus niciodată problema – și nu mi-am pus-o nici eu – de a renunța la cariera lui, care era excepțională. Mai degrabă eu simțeam nevoia unei schimbări fundamentale. Mulți m-au întrebat: „de ce renunți la ceea ce ai construit aici?”. Dar mie nu mi s-a părut că fac un sacrificiu, ci doar că închid un ciclu. Fusese lung, intens, îmi adusese satisfacții enorme, dar era momentul să închei.

Ați plecat cu un copil…

Da, fiica mea avea șase ani și ea a reprezentat motivul pentru care m-am grăbit cu „implementarea deciziei”. Urma să intre la școală și eu gândesc că atunci când îți pasă de educația propriului copil, e o rațiune importantă pentru care să iei hotărâri strategice. M-am gândit că, dacă este să aibă șanse maxime într-un sistem, trebuie să înceapă în acel sistem, nu să trăiască schimbări majore la o vârstă când reperele sunt fragile.

Bănuiesc că nu v-ați gândit nici o secundă să intrați într-un trust de presă german. Cum v-ați simțit în primele luni de viață acolo, după ce renunțaserăți aici la o carieră solidă, construită în ani de zile?

Nu puteam să mă gândesc la o continuare a carierei, pentru că nu aveam cea mai importantă unealtă de lucru: limba germană. Pe de altă parte, expertiza mea era în presă scrisă, nu în presă online, iar presa scrisă era în cădere și în Germania, ca peste tot de altfel. Nici nu am încercat, ar fi fost curată pierdere de timp.

Și ce ați făcut?

Am încercat să continui de la distanță, făcând consultanță pentru România, însă, din păcate, era o idee înaintea timpului său. Am făcut asta câteva luni și mi-am dat seama că pot să găsesc eventual proiecte disparate, însă asta nu o să însemne o carieră. M-am gândit, cred că pentru prima oară în viață, la ce mi-ar plăcea să fac. Și am hotărât să pun în practică ceea ce fusese doar un vis nebulos: să am o galerie de artă, să promovez artiști. Cunoșteam deja personal câțiva artiști, m-am gândit că sunt foarte mulți români în zonă și că probabil unii dintre ei ar putea fi interesați de artă.

Trebuie să vă spun că acasă, în România, toți prietenii și cunoscuții mei erau iubitori de artă, unii chiar colecționari. M-am gândit că acest apetit pentru artă trebuie să fie replicat și în diaspora, mai cu seamă în rândul oamenilor educați. Nu am avut așa de mare succes în această direcție, cred că am fost prea optimistă, însă, de-a lungul timpului am descoperit alte direcții profesionale care să fie complementare profesiei de galerist. Am făcut cursuri de curatoriat, am început să curatoriez expoziții în afara galeriei, să scriu articole, să cataloghez colecții private, să scriu și să coordonez cărți și albume de artă, să fac parteneriate transfrontaliere, mai ales între Germania și România. Motto-ul galeriei este „Artă pentru iubitori”, deci pentru toți cei care iubesc arta, nu doar pentru colecționari.

Eu am rămas blocată la ce ați spus mai devreme, că pentru prima dată în viață, la 46 de ani v-ați întrebat ce v-ar plăcea să faceți? Mulți dintre noi nu avem ocazia asta și probabil nu ajungem niciodată să ne întrebăm ce ne-ar plăcea să facem…

Am fost încurajată de partenerul meu de viață, devenit între timp soțul meu, care mi-a zis: „Gândește-te la ce ți-ar plăcea să faci”. Job-ul de galerist mi-a oferit o anumită flexibilitate, un program care să-mi permită să mă ocup și de fiica mea. Au fost multe lucruri pe care le-am luat în considerare, inclusiv faptul că aș fi putut începe și cu rudimentarele cunoștințe de germană pe care le aveam la momentul respectiv. A fost un privilegiu acela de a alege ce mi-ar plăcea să fac; am avut acest lux pentru că am fost susținută de soțul meu, dar și pentru că am avut la început niște resurse financiare (le-am epuizat în primii ani), care m-au ajutat să învăț și să susțin un business care a mers în pierdere la început.

Sunt aproape 10 ani de când ați deschis galeria. Ce faceți azi?

Azi fac mai mult curatoriat și asta m-a salvat în timpul pandemiei. Fac catalogări de colecții private de artă, o specializare care a venit în urma școlii pe care am făcut-o și care îmi place foarte mult. Am fost co-curator al Bienalei Internaționale de Arte Vizuale de la Brașov în două ediții, organizez expoziții, din ce în ce mai multe în România, și am avut ocazia toamna trecută să prezint publicului colecția mea privată. În ultimul deceniu am avut un interes mare pentru un artist de origine română, Jacques Herold, care s-a afirmat în Franța ca unul dintre cei mai importanți suprarealiști târzii și apoi ca reprezentant al abstracționismului liric, unul dintre cei mai importanți ilustratori de carte ai secolului XX, foarte puțin cunoscut în România. Nu am avut resursele financiare de a cumpăra picturi sau sculpturi ale lui Herold, însă mi-am hrănit această pasiune pentru opera lui colecționând ediții bibliofile ilustrate cu gravurile sale.

Organizând împreună cu Victoria Țăroi expozițiile Bienalei Internaționale de Arte Vizuale de la Brașov, ediția 2021, m-am gândit că aș putea să expun colecția mea. Realizând opisul colecției, găsind parteneri și expunând la Biblioteca Județeană Brașov, colecția a atras atenția altora și în ziua vernisajului, directorul Muzeului Național al Literaturii Române m-a întrebat dacă vreau să aduc colecția la București. Spațiul de la Muzeul Național al Literaturii Române din București este minunat, am putut să desfășor colecția foarte frumos, am găsit o echipă foarte dedicată și am reușit o expoziție relevantă și foarte frumoasă.

Mai aveți și alte proiecte în România, în prezent?

Expoziția de la Muzeul Național al Literaturii Române va fi prezentată, în alte formate, la Muzeul de Artă din Timișoara în luna mai, apoi la Muzeul de Artă din Cluj, în luna iunie. Sunt onorată că un mare colecționar de avangardă din România m-a contactat și s-a oferit cu generozitate să-mi împrumute și din lucrările sale ca să ne unim forțele pentru promovarea lui Herold. Sunt nespus de bucuroasă că această contribuție a mea a căpătat noi valențe cu fiecare ocazie de a o repune în scenă în altă parte. Și le sunt recunoscătoare tuturor celor care m-au sprijinit.

Mai am un proiect itinerant în România, este o expoziție foarte frumoasă a unui artist originar din Galați, Roland Pangrati, care s-a specializat în Japonia în tehnica picturii japoneze Nihonga cu pigmenți minerali pe hârtie. Expoziția a fost prezentată în decembrie-ianuarie la Muzeul de Artă din Iași, este pe simeze până la finele lui martie la Muzeul Național al Bucovinei din Suceava, apoi, in aprilie-mai, la Brașov, la Centrul Multicultural al Universității Transilvania. E o expoziție foarte poetică, o reinterpretare contemporană a temelor artistice japoneze.

În continuare expuneți artiști de origine română în galeria dumneavoastră?

Da, deși foarte puțin -pandemia a redus acest flux. E o galerie mică și funcționează numai cu programare în prealabil. În 2022, am doar trei expoziții. Prima, în februarie, este a unui tânăr și foarte promițător artist fotograf din Timișoara, Silviu Preda, se numește „Five O’Clock Pandemic Tea”. Fac atât de mult curatoriat în momentul de față, încât profesia de galerist rămâne oarecum în umbră, dar este ceea ce mi-am dorit, deoarece găsesc mult mai multe satisfacții în zona de curatoriat. În plus, pentru că fiica mea are deja 16 ani, devin și eu din ce în ce mai mobilă și pot să fac proiecte pentru terți în alte spații.

Vă mai întoarceți vreodată în România? V-ați pus problema?

Să știți că eu nu am închis nici o ușă în România, dimpotrivă, am foarte multe proiecte legate de România, pendulez între România și Germania și nici nu mă consider neapărat „plecată”. Trăiesc în și între două țări, ca și soțul meu, care în urmă cu zece ani și-a deschis o firmă la Iași și practic pendulează între Germania și România. Sigur că pandemia a încetinit ritmul acesta, dar e o perioadă, o să treacă.

Citește și: Eugen Raportoru, talentul care depășește orice graniță impusă de etnie și clasă socială. Născut cu sânge de rom și provocat de viață la cele mai grele încercări, este azi unul dintre cei mai renumiți pictori ale cărui lucrări vor fi admirate la Bienala de la Veneția

Mă întrebam dacă la un moment dat, la pensie poate, vă gândiți să vă retrageți definitiv în România. Asta pentru că sunteți amândoi români…

Da, suntem români, dar și germani – între timp, și eu și fiica mea avem și cetățenia germană. Revenirea permanentă în România nu e deloc o ipoteză pe care să o exclud, dar pensia este o perspectivă îndepărtată, cel puțin în mintea mea. Sunt plină de proiecte, de energie și nu pot să cred că mama era pensionară la vârsta mea. Văd încă mulți ani în fața mea în care pot să muncesc, vreau să muncesc și încerc să fac cât mai bine ceva ce îmi place. Soțul meu gândește la fel.

Presa vi se pare o formă de artă?

Căutând o comparație, îmi vin în minte versurile lui Păstorel Teodoreanu: „Nu-i loc pentru estet să fie trist/ Căci și bucătăria e o artă/ Atunci când bucătarul e artist”, și mă gândesc la cât de populare și numeroase sunt astăzi show-urile de artă culinară. Cred că orice profesie creativă poate fi ridicată la rangul de artă, dacă e îmbrățișată de oameni foarte pasionați, care au șansa de a deveni excepționali. Iar presa creează produse unice, e o industrie nestandardizată (standardizate sunt doar mijloacele de distribuție) și are multe puncte comune cu arta. Orice produs creativ poate fi ridicat la rang de artă, poate fi unic, poate fi original, poate să producă emoție consumatorului, să deștepte amintiri și senzații, să proiecteze visuri și speranțe, să rezoneze într-un fel care e foarte personal cu fiecare dintre noi. Cred că presa, în ansamblu, nu poate fi o formă de artă, dar unele texte, fotografii, ilustrații -da.