Cu Cătălin Măruță despre copilărie, ambiții, independență, visuri și povești de dragoste. Cum arată omul din spatele ecranului TV?

Lui Cătălin Măruță aș putea să-i fac o introducere kilometrică, însă aleg să mă limitez doar la câteva cuvinte. Este un om atât de cunoscut încât, clișeistic vorbind, nu mai are nevoie de nicio prezentare. Sau poate nici o prezentare nu e suficient de bună pentru a-l descrie. Am să vă spun însă cum l-am văzut eu.

Am cunoscut un Cătălin Măruță natural, firesc, normal, ce nu poartă câtuși de puțin poleiala televiziunii pe el. Poate așa a fost tot timpul, doar îl etichetasem eu drept vedetă – așa cu etichetele pe care le punem după aparențe – cert este că am purtat cu el una dintre discuțiile cele mai plăcute, relaxante și interesante din ultima vreme. Și a fost prima mea ieșire la terasă după trei luni de zile.

A vorbit deschis despre copilăria lui, despre părinți, Târgu Jiu, primele lui job-uri, ambițiile de a se descurca în viață, începuturile în televiziune, dar mai ales despre dragostea pe care i-o poartă Andrei și despre cei doi copii ai lor. Sunt lucruri despre care poate a mai vorbit cu alte ocazii, dar niciodată în același loc și cu atâtea detalii. Și, foarte important, nu a existat subiect despre care să nu vorbească, dimpotrivă, a insistat tot timpul să-l întreb orice. Așa că am ajuns și la eticheta celui „care face emisiuni cu maneliști”, mi-a povestit despre televiziune, audiență și despre cât de greu se scapă de unele categorisiri.

Ce ai făcut de 1 iunie?

Am venit la emisiune, i-am sărbătorit pe copiii de la emisiune și acasă m-am dus cu ouă de ciocolată pentru că aceasta e bucuria copiilor. Mă așteptau cu brațele deschise să mergem la cules de cireșe. Ne-am plimbat cu bicicleta prin cartier, am văzut cireși în curțile oamenilor, am oprit pe lângă curtea cuiva…

Adică ați furat!

Da! De fapt nu știm dacă am furat, asta fiind o dilemă extrem de dezbătută în familia noastră. David îmi spunea: „Hei, noi furăm cireșe!”, iar eu răspundeam: „Ba să știi că nu furăm cireșe pentru că jumătate din crengile copacului acesta se află pe stradă și noi nu intrăm în curtea omului ca să furăm”. Îmi dădeam seama că în situația asta se reflecta perioada aia a mea de când am terminat dreptul și mă vedeam avocat. Am și carnet de avocat, iar atunci mi se părea că era ca și cum aș pleda în fața unei instanțe, numai că instanța era fiu-meu și Andra care avea tendința să-i dea lui dreptate. 😀

Și doar ouă de ciocolată le-ai dus? Sau nu le faci cadouri mari?

Nu cred că așteptăm o zi anume ca să facem cadouri copiilor și dacă sunt lucruri despre care știm că ei și le doresc sau de care au nevoie, nu așteptăm o zi anume. Asta nu înseamnă că le facem cadouri în fiecare zi sau le luăm în fiecare zi ce-și doresc, mai ales că știm cum copiii își doresc în fiecare zi lucruri. Andra s-a ocupat de cadouri pentru 1 iunie pentru că știu că David își dorea ceva pentru Playstation, iar Eva își dorea niște tricouri cu burta goală. E în perioada aceea în care după ce a tăiat vreo 10 tricouri, și-a dat seama că e mai bine să investească și să-și cumpere unele așa cum își dorește.

Care e mirosul care îți aduce aminte de copilăria ta? Că tot vorbeam de cireșe…

Sunt mai multe mirosuri care îmi aduc aminte de copilărie. Cred că majoritatea dintre noi ne amintim de copilărie când simțim mirosul din bucătărie, miros pe care eu îl raportez la Sărbătorile de iarnă când mama făcea cozonac și sarmale. Ea era șefa în bucătărie, noi spuneam ce ne dorim și ea nu făcea altceva decât să execute. Îmi mai aduc aminte de borcanele cu dulceață de trandafiri pe care le așeza mama frumos în cămară.

Ce meserie aveau părinții tăi?

Mama a fost statistician, a lucrat foarte mulți ani la Spitalul Județean din Târgu Jiu, iar tatăl meu a fost judecător. De asta am și făcut eu dreptul, am fost influențat din familie, îmi plăcea când vedeam ce profesie are el și voiam să fiu și eu ca el. A fost judecător pe cazuri penale, o latură foarte grea a meseriei lui. Amândoi sunt la pensie de foarte mult timp.

Erau severi cu tine?

Nu aș spune asta neapărat, dar țin minte că prin liceu, când voiam și eu să mă duc la discotecă, mama îmi spunea: „Bine, dar la 8 vii acasă!”. „Mamă dar știi că discoteca se deschide la 10, cum să vin la 8 acasă că nici nu se deschide până atunci?”, la care ea îmi răspundea: „Bine, bine, atunci la 10.30 ești acasă!”. 😀 Așa că preferam să nu mă mai duc. A fost o perioadă în care îmi doream foarte tare să merg la discotecă, probabil văzându-i pe colegii mei de clasă că fac asta. Mai apoi, în clasa a XII-a se rugau ai mei de mine: „Hei, dar nu vrei să te duci și tu cu colegii tăi să te distrezi, la o discotecă, la un club?”. Dar nu mai voiam. Cred că toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor.

Dar nu trecuseră decât doi ani, nu poți spune că a trecut timpul….

Așa e, dar sunt foarte multe lucruri care îți plac și ești disperat să le faci la un anumit moment, după care apar alte pasiuni. Țin minte că în clasa a XII aveam alte nebunii în cap și îmi doream foarte tare să fac radio. Ascultam, toată ziua Radio România Actualități, în special o emisiune difuzată marțea, ce se numea Clubul Adolescenților MM la pătrat, sau ceva de genul acesta. După ce se termina emisiunea făceam singur radio în casă și așa am ajuns să mă angajez la Radio Târgu Jiu și am uitat de dorința de a fi ca tata, avocat sau judecător. Am dat la Drept, dar am făcut tot ce mi-a plăcut mie.

Dreptul l-ai făcut la București?

Da. La Nicolae Titulescu, o facultate senzațională, dar o dezamăgire foarte mare pentru tatăl meu care își dorea foarte tare ca eu să merg la facultatea de stat. Am mers la particulară pentru că în vara respectivă aveam alte planuri, nu mai aveam chef să stau să învăț ca să dau abia în toamnă examenul la stat. Țin minte că am avut o discuție cu el în care mi-a spus: „Dar măcar puteai să încerci la stat…” la care eu am răspuns că sunt deja student și că vreau să fac altceva.

Dar tu când te-ai angajat prima dată în radio?

Mie îmi plăcea foarte tare zona asta de entertainment și țin minte că în clasa a IX-a prezentam Balul Bobocilor…

Erai MC dar nu știai cum se numește…

Da, da 😀

Și tot în liceu m-am angajat și la radio.

Și în București?

Stăteam la un cămin de nefamiliști, undeva la Bobocica…

Nu ți-au închiriat și ție o garsonieră?

Nu pentru că eram foarte independent și întotdeauna am vrut să mă descurc singur. Voiam să vin într-un oraș mare unde să nu cunosc pe absolut nimeni și să văd dacă pot să fac ceva în orașul respectiv. Era o nebunie a adolescenței.

Când ți-ai luat primul job în București?

Primul job cred că a fost în prima săptămână. Împărțeam pliante electorale pentru Partidul Alianței Civice 😀. Profesorul nostru de istorie de la Târgu Jiu, un foarte bun și renumit profesor în oraș, țin minte că era susținător al Partidului Alianței Civice, iar când am ajuns în București, era an electoral și am văzut anunțuri pentru împărțit pliante și afișe, așa că împreună cu colegul meu de bancă din liceu, tot Cătălin, care acum îmi era coleg și la facultate, ne-am dus să câștigăm un ban. Și, mai mult decât atât, ne-am dat seama că era o modalitate bună să învățăm și Bucureștiul.

V-ați umplut de bani, nu? 😀

Ne-am umplut de foarte multe pliante pentru că eram cei mai muncitori, luam tone de pliante și plecam cu ele prin oraș. Spuneam că noi suntem liberi toată ziua și ne alegeam cel mai extins program, deși, de fapt noi începuserăm facultatea. Așa că de la 6 dimineața la 10 seara împărțeam pliante. Când ajungeam la sediu, ni se dădea un cartier și după vreo două zile am fost verificați că prea ceream multe pliante.

Dar eram omul sandviș de fapt pentru că pe lângă faptul că împărțeam pliante aveam și un carton agățat pe față și pe spate ce promova niște oameni politici.

Am strâns atât de mulți bani încât la finalul acestei campanii am putut să-mi iau o geacă impermeabilă roșie, de firmă – conta mult asta, era prima mea geacă de firmă. În plus, mi s-a părut foarte interesant ca din primii mei bani să-i cumpăr maică-mii o eșarfă, iar lui taică-meu o umbrelă sau o pereche de mănuși. Când le-am dus cadourile, ei nu înțelegeau cum adică am câștigat primii mei bani, când ar fi trebuit să fiu la facultate.

După aceea, în prima lună de stat în București, am început să lucrez și la radio. Aveam un radio cu ceas în cămin și țin minte că singurul post de radio pe care îl prindea era Europa Nova. Țin minte că am auzit un anunț că angajează oameni, am împrumutat un sacou mov de la niște colegi, sacou ale cărui mâneci era puțin mai lungi, dar cu el m-am dus la radio, la interviul de angajare. Când m-au văzut oamenii ăia îmbrăcat așa, au spus: „Perfect!”. Ei de fapt căutau agenți comerciali, dar eu nu auzisem tot spotul, eu voiam doar să lucrez la radio.

Când m-au întrebat dacă am mai vândut, eu am zis: „Cum? Nu e omul ăla care vorbește la radio, care face dedicații?”. Eu tot spuneam că am mai lucrat la Radio Târgu Jiu, că aveam o emisiune dedicată adolescenților și așa i-am convins să dau o probă la microfon. Dar nici așa nu i-am convins, mi-au spus că ei au nevoie de agenți comerciali și că dacă vor avea nevoie de Dj, mă vor căuta…

„Te sunăm noi!”

Da! Culmea e că m-au sunat ei când unul dintre oamenii de radio se îmbolnăvise și m-au pus pe mine să fac programul de linie, de la 12.00 la 15.00 în fiecare zi. După șase luni am fost redactor șef și ajunsesem să dorm la radio.

La școală chiar că nu te mai duceai, nu?

Nu mă mai duceam. Mă ocupam de tot în radio, făceam ședințe și cred că, învățat de la Târgu Jiu, prima mea inițiativă a fost să-i chem pe toți în weekend să facem curat la radio. Am zugrăvit tot acolo, am făcut curat, am aranjat toate lucrurile pe acolo.

În perioada aceea aveam cinci job-uri în același timp: la radio, la televiziune, puneam muzică la o discotecă la kilometrul 0, făceam marketing pentru o clinică medicală și mai făceam ceva, dar nu mai știu ce.

Adică nu mai luai deloc bani de acasă?

Nu am mai luat bani de acasă de când am plecat. Țin minte că eram foarte orgolios, dar nu știu de ce, iar lucrul acesta cred că m-ar enerva teribil la fiu-meu, să nu vrea să-mi ceară ajutorul. Și îmi amintesc că ai mei îmi spuneau tot timpul acasă: „Măi băiete, cât ești la facultate noi trebuie să avem grijă de tine. Apoi te descurci tu cu viața ta. Asta e responsabilitatea noastră de părinți, să te ajutăm”. Dar nu acceptam nici un ban.

Țin minte că luam de la discotecă, mai multe bancnote mototolite pe care le primeam pentru dedicații, le puneam într-o carte și calculam: „Cu banii ăștia, dacă nu o să mai lucrez nici la radio, nici la televiziune, pot să trăiesc încă șase-șapte luni în București, până îmi găsesc alt job”.

Dar erai econom sau cheltuitor?

Eram foarte econom.

Nu te duceai în Regie?

Nu, în Regie erau ăia șmecheri. 😀Cred că am fost o singură dată în Dumars și mi-am dat seama că nu e de mine. Eram destul de concentrat că voiam să mă descurc singur și așa am făcut.

Tu ai devenit cunoscut la TVR 2…

Da. Radioul acesta avea și o televiziune, se numea TV Super Nova. Era în Rahova și acoperirea noastră în zona aceea, plus Ferentari, era de 60-70%. Era o emisiune de weekend în care eu prezentam, eu puneam luminile și mai era un coleg care dădea drumul la cameră.

Și vorbeai cu cine?

Cu telespectatorii, nu ți-am zis? Pe Rahova aveam acoperire maximă. Ce crezi că se urmărea la Florărie la sectorul 5? Și vorbeam și singur de foarte multe ori, lucru care nu s-a schimbat nici azi 😀

Apoi a fost un concurs la TVR 2. Aveam părul lung, eram cu nasul pe sus că eram redactor șef la radio, aveam emisiunea mea și m-am dus mai mult așa ca să mă aflu în treabă pentru că eram convins că toate concursurile sunt aranjate. După o săptămână m-au sunat și mi-au spus că am câștigat concursul.

Și ce probe ai dat la concurs?

Țin minte că erau vreo 600 de adolescenți care voiau să vină să facă un proiect ce se numea ”Trupa DP2”. Au fost probe de dicție, video, de spontaneitate…Erau comisii formate din oameni numai unul și unul care căutau să găsească tânăra generație.

Ai dat lovitura atunci pentru că era o super emisiune…

Da, am făcut vreo 2-3 ani Trupa DP2, după care am rămas singur la Tonomatul DP2. Și mă duceam și la radio.

Țin minte că atunci când am apărut prima dată în PRO TV Magazin, am fost extrem de emoționat. PRO TV Magazin avea vreo 90 de pagini și știi pozele alea mici de la Horoscop?

Da, da!

Cam atât era articolul despre Tonomatul DP2. Cred că am cumpărat vreo 20 de exemplare, doar apărusem în ziar. I-am spus și mamei să cumpere. S-a uitat mama și mi-a zis: „Sigur în numărul ăsta?”.

Și în PRO?

Am continuat povestea asta cu TVR 2, m-a prins foarte tare, dar eram un om care se uita foarte atent la tot ce se întâmpla în televiziune, așa că îmi plăcea foarte mult PRO TV. De fapt acesta era visul meu, să ajung la PRO TV.

Numai că era Teo…

Da, dar nu mă gândeam niciodată că aș putea să fiu la PRO TV și să am o emisiune în fiecare zi, nu aveam astfel de aspirații.

Dar ce te gândeai? Ce voiai să fii?

Nu știu, eu voiam să fiu la PRO TV 😀

Am continuat cu emisiunea la TVR 2, numai că acasă aveam catastife de studiu, îi știam pe toți oamenii după generic, vedeam cum fac ei, că nu bagă publicitate între emisiuni, că le leagă și mă duceam apoi la mine la birou și spuneam că vreau și eu să fac așa. Fiind televiziune națională erau altfel de reguli și nu puteam eu să fac schimbări.

Într-o zi trebuia să plec la Antena 1, primisem după mulți ani o propunere să lucrez acolo, să fac matinalul. Țin minte că se apropia vara, trebuia să plec cu Tonomatul DP2 la mare, unde aveam Plaja lui Măruță. Când am primit propunerea de la Antena 1 am refuzat, că nu voiam să dau marea și plaja pe nimic. După emisiunea de vară, unul dintre oamenii care lucraseră la PRO TV s-a dus la Realitatea TV în postul de director și a venit la mine și mi-a spus: „Știu că visul tău e să fii la PRO TV, dar noi la Realitatea construim noul PRO TV. Nu vrei să vii?”. Și m-am dus. Doar că a fost o dramă. De unde până atunci mă oprea lumea pe stradă, mă recunoșteau toate gospodinele, toți tinerii, după câteva luni mă întâlneam cu fel de fel de oameni care mă întrebau dacă nu mai sunt la televizor. Era noul PRO TV pentru că lucram cu oameni care făcuseră parte din PRO TV, dar nu avea nici o treabă cu ce visam eu. Am stat vreo șase luni, câștigam o căruță de bani – și când spun chestia asta, am noțiunea banilor – dar nu eram fericit.

Și unde ai plecat?

Am plecat din Realitatea și aflând cei de la TVR mi-au spus că au un proiect și m-au întrebat dacă vreau să fiu colaborator. Făcuse TVR 50 de ani și făceau tot felul de transmisii din diferite orașe, așa că m-am dus reporter colaborator. Și am luat-o iar ușor-ușor până am ajuns din nou la Tonomatul DP2. Mi-am luat copilul înapoi. Am mai făcut vreo doi ani emisiunea și apoi, în final, am primit o propunere de la PRO TV.

Dacă îmi amintesc eu bine, ai intrat la PRO TV după emisiunea lui Teo…

Nu, la un an de la plecarea lui Teo. După ce Teo a plecat, în intervalul orar respectiv a fost un serial, „Om bogat, om sărac”. La finalul serialului încercau să facă un show de divertisment care să ridice programul de știri.

Și ai luat tu asta în spate.

Imaginează-ți că era într-o vară, pe plaja lui Măruță, făceam poze, la soare, la mare și m-a sunat Mona Segal care mi-a spus: „Am vrea să dai o probă la PRO TV”. „Super! Visul meu. Când?”. Vineri la ora 3 m-a chemat ea, însă eu nu aveam cum să ajung pentru că terminam emisiunea abia la 12. Am plecat cu microbuzul cu toată echipa de la mare, m-am dus am dat probă și așa am început emisiunea.

Când am plecat de la TVR, a doua oară când îi părăseam pe oamenii aceia, ei mi-au spus: „Iarăși pleci?”. „Știți că visul meu a fost întotdeauna să ajung la PROTV și chiar dacă o să fac emisiunea asta o zi, măcar mi-am îndeplinit visul. Iar dacă nu o să funcționeze, o să mă duc să-mi exersez meseria de avocat”, am răspuns eu. Dar toți oamenii cu care am lucrat mi-au spus: „Oricând o să fii bine venit și oricând te vom primi aici cu brațele deschise. Dar te lăsăm să te duci să-ți faci nebunia ta”. Și de fiecare dată m-am bucurat când i-am revăzut și când m-au invitat la diferite ocazii.

Dar nu ți-era teamă de imaginea pe care o lăsase Teo? Că ai fi putut să nu faci față așteptărilor?

Nu cred că știam ce înseamnă să-ți fie teamă. Nu conștientizam lucrurile acestea. Știi copiii mici cărora nu le e niciodată teamă că o să cadă în apă atunci când merg pe un pod? Copiilor nu le e teamă pentru că ei vor să experimenteze și nu se lasă până nu obțin ce vor. Cred că așa eram și eu. Atât de mult îmi doream să fac treaba asta încât nu conștientizam ce înseamnă audiența, publicul, o emisiune live ce ar fi trebuit să ridice programul de știri…

Tu ai început o emisiune foarte mișto, dar care la un moment dat s-a dus pe o pantă ușor low…

Hai să-ți spun: când am început emisiunea la PRO TV a fost un program de divertisment cu lucruri pe care le făceam la TVR 2, dar upgradate pentru PRO TV. La un moment dat lucrurile în televiziune s-au schimbat, Antena 1 apăruse cu Acces Direct unde apărea copilul cu șarpe în burtă, tot felul de cazuri de genul acesta pe care le prezenta Mădălin Ionescu. Mădălin Ionescu fusese colegul meu la Trupa DP2. Toți oamenii spun: „Faceți televiziune pentru audiență!”. Televiziunea înseamnă audiență și atunci automat când observi că publicul își dorește anumite subiecte, eu nu o să pot să spun: „Noi nu o să facem niciodată asta!”. De cele mai multe ori publicul hotărăște ce e la televizor pentru că publicul are o telecomandă și poate să te valideze sau să te desconsidere. Atunci tu ești într-o competiție și automat formatul și piața se schimbă. Toate lucrurile acestea ne-au dus de la o emisiune de divertisment la una de cancan.

Îmi aduc aminte că am prins niște subiecte care făceau niște audiențe fabuloase….

Divorțul lui Pepe de Oana Zăvoranu?

Până acolo a fost scandalul pe moștenirea familiei Dolănescu, apoi au fost Pepe și Oana și tot felul de cazuri. A fost o vreme când am mers pe latura cazurilor sociale. Atunci pentru noi a fost foarte frustrant pentru că noi chiar îi ajutam pe oamenii aceia, însă unii chiar nu vedeau adevărata realitate. E ușor să te uiți la televizor să cataloghezi, fără să știi ce stă în spate.

Iar acum am revenit la formatul de divertisment de la care am pornit acum 12 ani.

Eu cred că pentru a rezista în televiziune trebuie să te adaptezi.

Da, dar pe parcurs mai primești niște etichete…

Da, îți iei și niște etichete de care scapi foarte greu, dar e suficient să crezi tu că lucrurile pe care le faci sunt bune. Mie nu mi-e rușine de absolut nici o emisiune pe care am făcut-o.

Ai scăpat de eticheta „ăla care face emisiuni cu maneliști”?

Chestia asta cu „emisiuni cu maneliști”… e foarte interesant fenomenul. Dacă iei istoria emisiunilor pe care le-am făcut eu cu maneliști la PRO TV cu istoria altor oameni care au făcut aceeași emisiune la PRO TV, cu istoria altor oameni care au făcut emisiuni similare la alte posturi, o să vezi că procentul de oameni care veneau din zona asta, la mine în emisiune era sub 10%. Dar era foarte ușor să ai un singur invitat de genul acesta și toți să spună: „Da, sigur, faceți emisiuni numai cu maneliști”. Nimic mai fals și nimic mai ipocrit pentru că oamenii aceia care veneau la emisiune aveau niște povești extraordinare unii dintre ei și făceau niște rating-uri uriașe.

Hai să vorbim de tine și de Andra. Știu că aveți o relație absolut minunată… Când ai cunoscut-o?

Am cunoscut-o în perioada în care eram la Tonomatul DP2, era una dintre invitatele preferate pe care le aveam deoarece în perioada aia îmi plăcea să-i provoc pe toți artiștii care veneau în platou. Andra era omul cel mai deschis la toate provocările mele și ieșeau niște emisiuni senzaționale. Dar atunci ne-am cunoscut pur și simplu profesional.

Dar ea nu atinsese popularitatea de acum…

Ea era lansată, era la radio, era pe un trend ascendent, o tânără speranță, foarte, foarte iubită de oameni.

După cunoașterea asta profesională, când ți-ai făcut curaj să o scoți în oraș? 😀

După cunoașterea asta profesională aveam emisiune la mare, ea filma un videoclip și avea nevoie de cineva în videoclip. M-a chemat, eu m-am dus numai că eram cu o fată pe care o cunoscusem la mare și fata aia trebuia să mă aștepte pentru că eu aveam treabă. După videoclip am păstrat legătura, am mai vorbit, a fost ceva extrem, de firesc și natural.

În toate interviurile voastre susții cu tărie dragostea voastră și spui că nu vezi viața fără ea. Când ți-ai dat tu seama că Andra îți este sortită ție?

Cred că asta ni se întâmplă multora, sau așa cred: la un moment dat simți când o persoană este cea sortită ție. Și eu și ea avuseserăm alte relații înainte, dar la un moment dat ne-am dat seama că lucrurile se potrivesc ca niște bucăți de puzzle.

Și așa ai cerut-o de nevastă?

Da. Am cerut-o de nevastă de Crăciun, la Câmpia Turzii, la ea acasă.

Atunci i-ai cunoscut și pe ai ei?

Nu. Pe tatăl ei îl cunoșteam pentru că era în permanență cu Andra la emisiuni, între timp o cunoscusem și pe mama ei și restul familiei. Nu a fost chiar așa, la prima întâlnire ceream fata de soție. 😀. A fost foarte firesc și normal totul, nu a fost ceva premeditat.

Și aveți câți ani de căsnicie?

Facem 12 ani în august.

Ce faci tu într-o zi normală? Ești om de televiziune, tată, soțul Andrei, managerul Andrei, o grămadă de treabă….

Hai să-ți explic cum e asta cu managerul Andrei. Atunci când lucrezi cu omul de lângă tine, cred că nimeni nu-ți dorește binele mai mult decât ți-l doresc părinții tăi sau oamenii din familia ta. Și nimeni nu face treaba mai bine pentru că o faci pentru tine, nu vrei să greșești. Îmi place să fac treaba asta, să mă implic în proiectele mari care țin de show-urile Andrei, sunt omul care încearcă să o ajute să-și pună ideile în practică. 90% din tot ce iese sunt ideile ei, doar că e nevoie de cineva care să muncească pentru ca ele să se întâmple.

Cumva ea e artista și tu ești omul cu munca din spate…

Da. Dar ea e un artist care muncește enorm de mult.

Și acasă cine muncește?

Eu nu cred că există familie în care treburile sunt împărțite în funcție de sex. Eu fac lucruri care trebuie în ziua aia, ea face lucruri care trebuie în ziua aia, fiecare contribuie cu ce poate și când poate, ca niște oameni normali.

Ce planuri aveți de vacanță? Aveți ceva rezervat de dinainte de pandemie?

Nu, nu rezervaserăm nimic, era doar niște idei la care ne gândeam. Nu am mai apucat să le definitivăm, dar de cele mai multe ori, în ultimii ani, absolut toate vacanțele au fost alese în ultima săptămână.

Care dintre copiii tăi seamănă cu tine?

Eva seamănă cu mine în ceea ce privește independența. E extrem de independentă, lucru care mie îmi place foarte tare, chiar dacă Andrei nu-i place: „Nici măcar nu are cinci ani și deja se desprinde foarte ușor de noi, vrea să stea prin vecini”, spune ea. David seamănă mai mult cu Andra în ceea ce privește sensibilitatea și mămoșenia, el e foarte atent la detalii și dacă s-ar putea să stăm toată ziua numai cu el, ar fi perfect. Ceea ce pe Eva nu o mișcă foarte tare. Eva seamănă cu Andra pentru că-i place să cânte și își dorește foarte tare să o copieze pe Andra în tot ceea ce face.

David vrea să se facă vlogger – cred că aici seamănă cu mine – vloggul fiind ce făceam eu la televiziune acum 20 de ani 😀

Cred că în anumite perioade ale vieții fiecare seamănă ba cu unul, ba cu altul. Sunt niște copii foarte buni și foarte sensibili.

Aveți bonă?

Am avut la început, când s-a născut David, după care am mai avut pe cineva, dar de vreun an de zile nu mai avem pe nimeni. În perioada asta de pandemie Andra a fost colega de bancă a lui David, a făcut toate temele cu el, au făcut împreună activități și ne place foarte tare să stăm doar noi cu ei și să ne implicăm cât mai mult în viața lor. Mai avem pe cineva care e ca un fel de bunică pentru copii care ne mai ajută când apar urgențe.

Dacă nu era în televiziune, ce ți s-ar fi potrivit?

Avocatura, clar. Am și pledat în instanță. Atunci când am făcut dreptul și mă pregăteam pentru definitivat, trebuia să fac practică, să am, ca la echipele de fotbal, câteva meciuri în picioare. Așa că am stat pe lângă un avocat mai în vârstă care mă trimitea în instanță să cer niște amânări, niște proceduri pe la tribunal și îmi plăcea treaba asta. Sigur mi s-ar fi potrivit avocatura.