fbpx

Căutare

Share this article
Poveste spusă împreună cu

Virgil Stănescu poate fi considerat fără dar și poate unul dintre cei mai buni baschetbaliști ai României. Căpitan al echipei naționale de baschet, căutat și dorit în lumea întreagă, la unele dintre cele mai bune echipe de baschet din Europa, dar nu numai, Virgil reprezintă sportivul ce ne-a trezit de multe ori în suflete mândria de a fi români.

S-a apucat de baschet târziu, dar a avut un progres fulminant și în câțiva ani era ofertat de unele dintre cele mai importante cluburi sportive din lume. Fire analitică, a decis că pentru viitorul lui e mai importantă educația decât banii și a ales să studieze, chiar dacă de multe ori nu avea bani în buzunar. Însă roadele le-a cules cu sacul, nu cu coșul.

Dacă s-ar fi născut în America probabil ar fi ajuns ca LeBron sau oricare alt nume mare din NBA, însă România l-a trimis la drum cu un mic handicap. Tocmai de aceea, când s-a lăsat de baschet a decis să înființeze o companie care să monetizeze imaginea sportivilor de top de la noi și poate că într-o zi, puștiul cu cele mai bune aruncări la coș de azi va ajunge să câștige banii pe care și Virgil i-ar fi câștigat.

Se consideră un om împlinit și spune că s-a îmbogățit din toate punctele de vedere de pe urma sportului, însă, probabil cea mai de preț avere a sa este familia.

Iată un Virgil Stănescu așa cum nu am văzut pe terenul de baschet, sau cum probabil nu cunosc partenerii lui de business. Omul din spatele succesului de la care fiecare dintre noi putem învăța.

Te consideri un om împlinit? Consideri că ai reușit în viață?

Dacă mă consider un om împlinit? Absolut. Din toate punctele de vedere. Pe de-o parte familia, și încep cu familia, am o soție și doi copii fantastici și sunt foarte mândru de ce devin ei, de cum cresc, iar asta este o împlinire majoră. Când mă uit înapoi în viața mea, sunt fericit. Partea de sport a fost un segment extraordinar în viața mea, în care am avut succes. În cariera mea nu știu dacă se putea mai bine, dar cu siguranță se putea mult mai rău. Mi-a plăcut și partea de educație formală și astfel am reușit să îmbin sportul cu partea de educație, ceea ce m-a ajutat ulterior, atât în timpul sportului, cât și în perioada de tranziție. Tranziția este un moment foarte greu în viața unui sportiv. La mine a fost destul de lină.

Îmi place cine sunt azi, acest exercițiu al meu, de analiză, de reflexie, e continuu și da, mă simt un om împlinit și sunt fericit cu mine.

Virgil Stănescu

Cine ești azi?

Pe lângă soț și părinte, astăzi sunt cineva care vede antreprenoriatul în sport, care vrea să rămână în sport, care vrea să dea și sportului înapoi lucruri pe care le-a primit, astăzi sunt manager – și când spun manager, sunt om căruia îi place să deseneze proiecte, să le urmărească și să le crească. Am o companie, se numește Sports Hub, este o companie care s-a născut din sport, din nevoile pe care le aveam eu în sport și, de asemenea, sunt și director executiv la CEO Clubs, o comunitate de lideri, manageri, CEO de companii sau antreprenori, președinți de companii. Acest împreună pe care îl am în ambele situații – una este pe partea de sport și cu sportivi alături și cealaltă este pe partea de business – este pentru mine o lecție zilnică aplicată, un discurs din care eu învăț permanent.

Vreau să vorbim puțin despre compania ta. În America există mii de companii ca a ta, în România nu știu dacă mai e vreuna… cu ce se ocupă exact compania ta? Care e obiectul de activitate?

Compania mea se ocupă cu o atenție pe care o dau business-ului în sport. Consider că sportul este o industrie, iar Sports Hub a plecat de la nevoile mele din sport. Deși eram căpitanul echipei naționale, considerat unul dintre cei mai buni baschetbaliști la momentul respectiv, totuși partea asta comercială nu am bifat-o în timpul carierei. Nu aveam parteneri, nu eram ambasador, eram plecat din țară, în majoritatea carierei mele am stat afară, astfel încât nu am putut aici să leg niște relații de imagine cu branduri. Asta s-a întâmplat abia după ce m-am lăsat de sport. Și e absurd într-un fel pentru că vârful de imagine îl ai când joci, ca sportiv. Am reușit să devin imaginea unor branduri după ce m-am lăsat. Și atunci m-am gândit că avem atâtea valori, avem atâția oameni care inspiră, care reprezintă niște modele adevărate – sau cum le consider eu adevărate, pe valorile pe care le consider eu potrivite – de ce nu am putea să facem lucrul acesta? Ce lipsește? Și atunci am creat o echipă și am creat acest Sports Hub care se uită să colectivizeze eforturi și să le nișeze către business. La început au fost o mână de sportivi. M-am gândit: „Cine ne reprezintă?. Cu cine aș vrea să pornesc și cu cine aș vrea să fiu parte din echipă”. Și așa m-am gândit la Cristina Neagu, la Ana Maria Brânză, la Camelia Potec, la Mihai Leu, la Marian Drăgulescu și m-am dus și am vorbit cu ei. Cum ție ți se pare absurd, și mie mi se pare absurd pentru că nu am avut concurență aici și nu a fost că au ales dintre mine și altcineva. Am avut un avantaj, acela că mă cunoșteau și ei, dar să te duci la cea mai bună handbalistă a lumii și să îi spui: „Aș vrea să colaborăm”, sau la cea mai bună spadasină a lumii și să nu mai fie altcineva la coadă – pentru că ar trebui să fie o coadă acolo – acesta a fost un mare avantaj.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu în postura de speaker

Pe de altă parte, faptul că suntem singuri în piață, sau că am fost primii în piață în genul acesta de exclusivitate – că mai sunt oameni care reprezintă celebrități, modele și așa mai departe – a însemnat o nevoie de a educa piața. A fost nevoie să te duci la un brand și să spui de ce Cristina Neagu, de ce Ana Maria Brânză, sau de ce Mihai Leu, Camelia Potec și așa mai departe, sau de ce numărul de followers de pe social media nu e atât de important într-o piață unde sunt mulți alții care au mult mai mulți, dar care nu pot să-ți reprezinte brandul cu la fel de mult succes. Un sportiv rezonează cu mult mai mulți oameni și în alt fel, într-un fel sincer și într-un fel direct, într-un fel profesionist și performant. Ne-a fost greu aici să educăm continuu o piață și să-i spunem: „Ia-ți inima în dinți și încearcă. Iar apoi vezi rezultatele”. Și toți cei care au încercat, au văzut că e wow. Nu contează numai social media pentru că un mesaj de la Cristina se duce și în media, se duce peste tot și oamenii imediat rezonează cu autenticitatea și credibilitatea.

Ce e un avantaj, este faptul că sportul îți dă un traseu de înaltă performanță pe care poți să pui degetul și poți să spui de ce ai avut succes și în care lumea te crede pentru că știe că nu au existat scurtături și că ai ajuns acolo prin muncă. Chiar dacă tot ce văd ceilalți este meciul de la televizor, știu că e doar un vârf de iceberg. Și atunci partea este mai frumoasă pentru că odată spuse, aceste povești inspiră și vând emoție.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu și Ana Maria Brânză

Cumva îmi spui că dacă ar fi existat o astfel de companie când tu erai sportiv de performanță, azi erai un fel de LeBron local…

Cum aș fi fost dacă aș fi fost implicat într-o astfel de companie? Cu siguranță ar fi crescut brandul meu personal și când spun brandul meu personal, nu este vorba de un logo, ci de o poziționare, de o viziune a ta despre unde vrei să ajungi. Am tot construit la brandul meu personal, atât pe terenul de baschet, cât și în afara terenului, dar cu siguranță ar fi fost o portavoce o astfel de companie.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu pe terenul de baschet, în fața camerelor de luat vederi

Se știe că Jordan are mare parte din veniturile sale din asocieri cu branduri…

Majoritatea veniturilor unor superstaruri precum Jordan sau LeBron, Messi sau Ronaldo, e covârșitor mai mare din partea de brand.

Hai să ne întoarcem la tine. Născut, crescut unde?

Eu sunt născut, crescut în București, aici e acasă. Deși am plecat cam 11 ani din țară, întotdeauna am simțit că aici vreau să rămân. Am tot primit întrebarea: „De ce ai revenit?”. Pentru mine e acasă și jucând 20 de ani pentru Naționala României, s-a tatuat în inima mea acest sentiment de acasă și cumva familia, prietenii, tot ce însemn eu, o parte din cine sunt eu este România și București.

Cum îți amintești cartierul copilăriei?

Parte din acasă este cartierul copilăriei și cred că asta, de fapt, este ceva ce nu ar putea schimba nimic: sunt locurile trăite cu amintiri și cu emoții. Poate nu-ți aduci aminte tot timpul de ce s-a întâmplat în nu știu ce dată, dar când treci pe lângă școala unde ai făcut cursurile gimnaziale, e o căldură – sau poate pentru mine e. Sau locurile unde ne jucam, sau unde ne alergam, sau unde plângeam, asta este acasă. Nu este neapărat Bucureștiul în sine, ci sunt toate sentimentele pe care le avem în locul de unde ne-am tras. Înveți străzi, oriunde te-ar duce – am trăit în alte țări, am locuit acolo și înveți străzile, înveți cartierele, înveți locurile acelea, dar nu le trăiești decât dacă o iei de la 0 în fiecare dintre ele, cu sentimentele acelea pentru fiecare dintre ele.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu la începutul carierei sale

Ce meserie aveau părinții tăi?

Amândoi părinții sunt ingineri, ieșiți la pensie, dar sunt oameni educați și asta probabil a fost și parte din succesul meu. Era o vorbă: „Când stai pe umerii unor giganți, normal că vezi departe”. Și pentru mine asta au fost părinții, cumva o stâncă. Tatălui meu i-a plăcut foarte mult sportul, iar mama mea punea foarte mult accent pe educație. Așa că nu s-a putut una fără alta, deși de multe ori au fost voci care spuneau (dirigintele meu din liceu îmi spunea): „Virgil, o să ai succes în sport, lasă școala, concentrează-te pe sport”. Este total greșită această discuție. Părinții mei au fost acolo să-mi explice de ce și cum să caut răspunsurile corecte.

Ai început să joci baschet sau ai început cu alt sport?

Am fost tot timpul o persoană sportivă, am făcut atletism, am făcut polo, am făcut baschet înainte de a mă apuca de baschet… Am mai cochetat cu baschetul, dar organizat m-am apucat foarte târziu, m-am apucat la 17 ani. La 17 ani mulți își atârnă ghetele în cui pentru că-și dau seama că nu au treabă în sport. Eu având o înălțime – la 17 ani cred că deja aveam înspre 2 metri, am terminat liceul cu 2,04 metri și am crescut până la 2,08 – am avut un avantaj pentru baschet. M-am apucat la 17 ani, dar am avut o ascensiune foarte rapidă și cred că asta m-a motivat, mi-a dat speranțe și mi-a dat plăcerea jocului și plăcerea de a transforma o pasiune în profesie.

Virgil Stănescu
Întreaga familie a lui Virgil Stănescu

Dar cum te-ai apucat? Povestește-mi 😀

Spuneam mai devreme că tatăl meu era pasionat de sport și de baschet în special. Compania la care lucra, SOCED se chema, susținea pe vremea respectivă o echipă de baschet, de seniori, aveau și câteva grupe de juniori. Când m-am apucat, m-a văzut cineva la meciurile școlii, ale liceului, m-am dus la juniori la SS1, am început la SOCED, dar nu aveau competiții, însă la SS1, la 17 ani, am prins jumătate de sezon. Ne-am calificat la turneul final, ceea ce a fost extraordinar pentru echipa pe care o aveam și m-au văzut niște antrenori și mi-au propus mai mulți, unul la Sportul studențesc și la SOCED, unde era cumva ca și acasă pentru că tata mergea la meciuri și mă lua și pe mine și unde spunea că tocmai se schimbă generația, au plecat veteranii și căutau tineri. Așa au făcut o echipă tânără cu niște jucători de la Naționala de tineret sau juniori și așa am ajuns și eu acolo. Și de cum am ajuns acolo, ușor, ușor am început să joc și bine.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu

Am intrat și că eram băiatul lui Stănescu, mă cunoștea lumea, îl cunoșteau pe tata și tatălui meu îi place să povestească chestia asta că am intrat în baschet ca băiatul lui Stănescu, dar după vreo doi ani el devenise tatăl lui Stănescu. Și era foarte mândru că reprezintă ceva numele.

Pe la 19 ani deja mă selectaseră la echipa națională de tineret și la fel am prins o perioadă bună pentru mine pentru că au folosit echipa de tineret și la niște competiții de seniori. Apoi, când au chemat seniorii, m-au luat și pe mine și am fost cel mai tânăr din loc. Cumva toate lucrurile acestea au clădit pasiunea mea și la 21 de ani deja am primit o bursă în SUA, să merg la un colegiu, la University of South Alabama, unde m-am dus să fac școală și sport. De acolo a început un periplu cu adevărat sportiv…

Ai jucat cu cei mai buni…

Da, am jucat în cele mai bune campionate, în cele mai bune cupe, au venit una după alta, dar am rămas totuși ancorat în educație. Mi-a plăcut partea asta de educație formală în timpul carierei sportive. După ce am terminat management în SUA, m-a cucerit domeniul acesta, mi-a plăcut, știam că asta vreau să fac după sport. Deși am făcut școala de antrenori, nu m-am dus spre antrenorat deoarece știam că nu am răbdarea aia să stau pe marginea terenului, dacă sunt în sală vreau pe teren.

Am început toată ideea asta de management sportiv, la toate echipele la care am fost puneam întrebări, mă uitam cum fac, ce fac, de ce fac, m-am înscris la un master în timp ce jucam și am terminat ”Integrarea Economică Europeană, însă nu a fost ce m-am așteptat și astfel, odată ce am terminat, m-am mai dus la un master în Anglia și am făcut management și leadership.

Te-ai retras la ce vârstă?

M-am retras la 37 de ani.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu

Că trebuia?

M-am retras pentru că era timpul. Așa cum spunea Charles Bartley, erau vremuri în care oricât de tare ar alerga adversarul, nu-l ajungea nimeni. Pe urmă și-a dat seama că oricât de tare aleargă el, nu mai ajunge pe nimeni. Și cam așa mi s-a întâmplat și mie 😀. Nu ajunsesem încă acolo, mai ales că mă întorsesem în țară. Băiețelul meu s-a născut în Rusia, jucam în Rusia când s-a născut el, fetița aproape în Italia pentru că jucam în Italia, însă pentru că s-a născut vara am reușit să venim acasă și s-a născut aici. Atunci ne-am gândit că având doi copii, e greu să trăiești în genți, așa că ne-am întors în România, la familie, la prieteni și am mai jucat doi, trei ani aici. Primul an am jucat pentru Steaua, după care echipa a avut o problemă financiară – cel care susținea echipa a dat faliment – și s-a dus în divizia B. Am mai jucat pe aici, pe colo, am plecat de la Steaua, dar m-am gândit că e o oportunitate. Așa că am preluat echipa și am făcut un parteneriat cu clubul sportiv al Armatei și am zis așa: „Eu vin să mă ocup de echipă”. M-am întors și am jucat încă un an pentru Steaua, eram și președinte și jucător, o mare greșeală din care am învățat mult. După aceea mi-am dat seama că trebuie să aleg. Nu aveam probleme medicale, mai puteam să joc, însă m-am gândit că e o oportunitate de a continua acest proiect Steaua care luase amploare, îi trebuia mult mai multă atenție și aveam de ales. Și atunci m-am lăsat de baschetul de pe terenul de primă divizie și am continuat cu partea de management și am rămas acolo vreo șase ani. A fost un proiect foarte drag mie și îl consider de super succes, din care am învățat mult și a reprezentat parte din această tranziție a mea.

Sunt două lucruri care încă îmi lipsesc din sport: e competiția, sentimentul acela de intrat pe teren, de adrenalină și putere, pe care îl simți că faci ceva ce nu mulți pot și juca. Efectiv joaca.

Și îmi lipsește vestiarul. Vestiarul e un loc foarte deschis și liber, te dezbraci de orice și la propriu, și la figurat, pe ideea că te cerți după meciuri pierdute, te pupi, te iei în brațe după meciuri câștigate, e genul acesta de camaraderie când stai mai mult cu oamenii din vestiar decât cu familia. E foarte strânsă legătura acolo. Nu neapărat toată lumea prietenă, dar toată lumea ar trebui să meargă în aceeași direcție.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu a fost dintotdeauna unul dintre cei mai iubiți sportivi

O să pun în discuție ceva ce probabil mulți au subliniat. Tu dacă te nășteai în America probabil erai star internațional cu talentul tău. Te-ai născut în România unde, în continuare fotbalul este sportul național, iar celelalte sporturi sunt neglijate în ceea ce privește atenția…

Da. Întotdeauna a fost…

Frustrare?

Inițial a fost o frustrare în ideea că nu primim atenție de niciun fel, după care am înțeles lucrul acesta și e oarecum normal. Oricum baschetul este un sport privilegiat pentru că este foarte mult practicat la nivel de copii. La nivel de licee cred că este la egalitate cu fotbalul, dar la nivel de atenție, într-adevăr nu este.

Am tot avut – și e ciudat că ai zis-o și tu – aceeași discuție pentru Cristina sau Ana, pentru că și ele dacă se nășteau altundeva erau megastaruri. Și aici sunt, e o luptă pentru ele să iasă, dar sunt.

Cumva nu te gândești tot timpul la asta. Ai așa… „mamă ce oportunități aș fi avut”, dar totuși nu aș vrea în nici un fel să mânii zeii sportului pentru că eu am avut parte de tot bagajul acela al sportului, de toată plăcerea, dragostea și coerența unor proiecte bune. Financiar am fost mult peste medie, am avut contracte foarte bune în cariera mea, comparativ cu locul din care am plecat. Nu am zis niciodată: „Ah ce aș fi vrut să mă fi născut în altă parte”. Înțelegeam și am înțeles diferența, însă cumva a fost un lucru acceptat și de fiecare dată când mi-am pus maieul Naționalei pe mine, mergeam mai înalt decât sunt.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu

Adică cu nasul pe sus? 😀

Nu cu nasul pe sus, ci drept. Îmi place să spun că unul dintre lucrurile care mă definesc este „walking tall”. Să mergi înalt, se traduce ciudat. De fapt oricine poate să meargă înalt, oricâți centimetri ai avea. E vorba de încrederea pe care o ai și este vorba despre mulțumirea de sine. Știi când intră un sportiv în cameră pentru că pășește altfel. E de multe ori privită ca o aroganță chestia asta, dar nu este, este încredere, este fiecare minut, secundă de antrenament, de transpirație, de lucru învățat, de sacrificiu făcut pentru pasiunea pe care o ai. Dacă stau să mă uit, cred că am petrecut trei Crăciunuri acasă și două Revelioane.

Mergi cu ideea că: „Știu că nu pot să intru altfel pe teren”. Dacă intri puțin cocoșat, nu prea ai ce căuta acolo. Și încrederea asta pe care o ai și tot ce înseamnă parcursul, procesul de antrenament, este absolut în rețeta succesului.

Iar la sport e atât de ușor să crezi că e totul o pasiune, că e totul o câmpie de păpădii și flori și alergăm așa prin luminiș, însă plăcerea asta și dorința te fac să poți să muncești serios în realizarea obiectivelor.

Cu cine semeni înalt?

Amândoi părinții sunt înalți. Tata avea cam 1,90 și mama 1,80. Fratele meu are 1,93, însă eu cumva m-am depărtat ușor, ușor de ștachetă.

Virgil Stănescu

Tata a jucat baschet?

Nu. Tatăl meu a jucat handbal, mama nu a făcut sport, fratele meu tot timpul a cochetat cu diverse sporturi, dar la nivel de pasiune și de dorință, nu a făcut nimic de performanță și cumva eu am rămas cel care a dus flacăra mai departe.

Cum ai cunoscut-o pe soția ta? Aici trebuie să ne spui o poveste frumoasă, fără urme de PR 😀

Soția mea a făcut sport, a făcut baschet. Vine dintr-o familie de sportivi, de baschetbaliști. Mama ei a fost în Naționala României de baschet, tatăl ei a făcut polo la un nivel destul de înalt. Tatăl adoptiv a făcut baschet, așa că sportul a fost parte din viața ei.

Eu jucam la Națională cu Bogdan Popescu, vărul ei primar și ea a venit să-l vadă pe el la meci. Ea a făcut baschet până la vreo 20 de ani, dar de mică. Ea s-a născut pe terenul de baschet. Și a venit la meci, eu am văzut-o și l-am întrebat pe văru-su: „Măi, cine e domnișoara?”. ”E verișoara mea”, mi-a zis el. ”E foarte drăguță, poate mă ajuți să vorbesc cu ea”, am spus eu. Am cunoscut-o, dar nu a fost nimic atunci, eu am plecat după aceea, ne-am văzut fiecare de drum și ne-am reîntâlnit după un an sau doi. Atunci i-am zis: „Nu ai vrea să ne cunoaștem mai bine?”. Și a vrut. Și cumva am construit în timp chestia asta. A fost foarte dificil la început pentru că nu a venit cu mine pe unde eram la vremea respectivă, așa că a fost o relație mai la distanță, în care ea venea din când în când, însă cumva pot să spun că a fost steaua nordului pentru mine pentru că e o persoană foarte… aș vrea să spun calmă, dar mi-ai zis să nu fie o chestie de PR…. E foarte pasională și pasionată de baschet și atunci întotdeauna a fost un partener de discuție pentru mine. După care s-a completat în a fi o mamă extraordinară și suntem de…19 ani împreună, de vreo 14 căsătoriți și încă este steaua nordului.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu alături de soția sa și cei doi copii ai lor

Povestește-mi și despre copiii tăi… 😀

Copiii sunt pui de Saint Bernard. Avem poze cu ei pe teren, mai mici decât mingea de baschet. Bineînțeles că era inevitabil să vrea să facă sport, sportul pentru noi e un mod de viață, e parte din cine suntem și din cine vom fi. Și eu fac sport, și soția face sport și normal că fac și ei. Acum, dacă vor alege să facă de performanță sau nu, bineînțeles că este pasiunea lor și direcția lor. În nici un fel nu punem presiune în sens de performanță, cât punem presiune în sens de plăcere de a înțelege și de a face sport. Băiatul meu s-a apucat de vreo trei ani și de baschet, a făcut și înot, face și atletism și jujitzu la un moment dat. La fel, fata mea care are 11 ani, a făcut balet, dansuri, face și ea baschet acum și atletism. Acum dacă fiu-meu sau ea vor continua să facă baschet, depinde de ei și de plăcerea lor. Altfel, poate să fie un contabil la 2,10 metri, sau cel mai înalt contabil din România 😀

Sunt înăltuți amândoi și îmi place pasiunea lor pentru sport. Cea mică poate e mai vocal pasionată, însă lui îi vine natural totul. Eu am jucat cu număr 22 pe tricou și fiu-meu imediat a vrut să ia și el numărul 22. Ce număr crezi că a vrut fata? 44. A spus că vrea să fie cât mine și fiu-meu la un loc 😀

Dacă unul vrea pizza, celălalt vrea paste, dacă unul vrea stânga, celălalt vrea dreapta, eu cred că ea a ieșit fată pentru că s-a uitat că el e băiat. Au genul acesta de relație între ei, dar se iubesc și asta contează cel mai mult.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu la Steaua

Tot fără PR 😀: Care e cel mai mare eșec al vieții tale?

Am avut multe.

Să nu-mi spui că nu ai dat o dată nu știu ce coș…

Nu, nu. Le-aș numi insuccese și aș face diferența asta dintre eșec și insucces. În capul meu insuccesul este atunci când încerci și nu-ți iese și eșecul este atunci când greșești și nu înveți nimic, nu te interesează, treci mai departe. Insucces am avut și pe partea de business în cariera mea, m-am dus în anumite direcții și nu au mers, dar am încercat. În sport nu-ți mai spun… o grămadă de meciuri pierdute, campionate pierdute…

Cumva sunt parte din cine sunt și dacă m-aș uita înapoi fără regret, aș corecta multe din astea, aș da mai mult și în sport… Cred că succesul din sport m-a făcut să mă complac în anumite situații…

Dar un insucces pe plan personal?

Insuccesul meu pe plan personal sunt anumite lucruri despre care gândesc acum, uitându-mă înapoi, că nu mi-au ieșit.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu

Unul dintre lucrurile pe care te învață sportul este să te uiți la proces și să te uiți cum te antrenezi bine și cum înveți lucruri. Meciul este un rezultat care depinde de foarte mulți factori. Întotdeauna mă uit înapoi și mă analizez în ce fac. Un insucces a fost când am preluat echipa de baschet Steaua și am decis să mai joc un an. Și am zis așa: „Cam peste tot pe unde am fost eu, am fost căpitan. Deci partea de lider și de ce înseamnă vestiar, teren am avut-o tot timpul și mi-a plăcut. Și asta pot să unesc cu leadersheep-ul din poziția de președinte și să știu și ce se întâmplă în afară și ce se întâmplă înăuntru. Numai că a fost total greșit. Să semnezi banii pe care îi iau, să-i tragi la răspundere și să vezi de ce nu funcționează lucrurile, după care te întorci, îți pui echipamentul pe tine și vrei să-ți dai cu părerea. Îi spui antrenorului că poate ar trebui să facem asta, că asta ai făcut toată viața ta și știi, numai că antrenorul te privește din poziția de președinte și spune: „da, sigur, facem asta”. ”Păi nu, stai puțin, tu ești antrenorul, tu decizi”. Cumva mi-am dat seama că nu se pupă, că fac mai mult rău, că nu mai am o voce în vestiar dacă o vreau pe cea de afară, sau invers. Nu a funcționat cum trebuie, iar când m-am uitat înapoi e ceva din care am învățat foarte mult. Uitându-mă înapoi, decizia inițială a fost orientată către a face bine, către a ajuta, către a fi acolo la nevoie. Că rezultatul nu a fost unul bun, tragem linie și vedem. A fost un insucces în ceea ce înseamnă rezultat, dar și proces.

Ce mi-a plăcut întotdeauna și cred că m-a definit și este parte din cine sunt astăzi, este că am fost în stare să iau niște decizii, cu un rezultat mult mai târziu. Adică? Am plecat în State. Când am plecat în State aveam oferte din Europa pe bani buni. Și Spania, și Ungaria, și Germania mă voiau. Puteam să mă duc să joc pe bani, dar am ales să mă duc să joc pe educație și pe a crește în continuare. M-am dus în State unde trebuia să muncesc să am bani să-mi spăl rufele, însă m-am gândit că asta îmi va da mult mai mult în viitor, atât partea de educație, cât și partea de carte de vizită legată de formarea baschetbalistică. Și într-adevăr mi-a dat.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu la absolvirea facultății

La fel, când m-am lăsat de baschet. Am avut luxul de a mă gândi ce vreau să devin. Nu trebuia să iau o decizie imediată pentru că mi-am pregătit această tranziție și eram pregătit să-mi iau o oarecare perioadă să devin Virgil Stănescu pe alt teren de joc.

Noi, sportivii, în timpul carierei stăm așa pe un fotoliu foarte confortabil din afară. Ai luminile pe tine, reflectoarele, toți te cunosc, social ești o prezență acceptată oriunde, succesul pe care îl ai – odată ce ai succes, pentru că și acesta vine cu multă muncă și cu multă construcție – odată ce ai succes ești pe acel fotoliu.

Ei bine, odată ce ai terminat sportul te trezești pe un taburet de bucătărie că se schimbă tot. Se schimbă partea socială, partea financiară, ocupația de zi de zi. Nu te mai duci dimineața și seara la antrenament, te trezești de dimineață și ce faci dacă nu ți-ai pregătit lucrurile astea. Io mi le-am pregătit din timp și m-am gândit la asta. Știu că pare ciudat și nu vreau să mă dau mare, vreau să mă mândresc cu asta mai mult, pe ideea că mulți considerăm că o să ieșim la pensie și dăm la pește. Și, de obicei pe la 35 de ani, eu 37, dacă stai să te gândești, mai ai încă pe atâta de muncă până să ieși la pensie. Și nimeni nu-ți dă o pensie la 35 de ani, poate doar sistemele acestea de afară precum NBA, sau alte campionate puternice dacă ești de acolo și joci mult timp.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu dând autografe copiilor

În România când ieși la pensie, în afară de campionii olimpici, în afară de condițiile de rentă viageră pe care le îndeplinesc o mână de oameni din sporturile care te pot scoate campion olimpic sau mondial, trebuie să devii altcineva. De fapt nu altcineva, ci să faci altceva. Pentru sport și sportivi asta este o provocare pentru că mulți cred că devin altcineva și încearcă să traducă numai succesul: „dacă am fost căpitanul Naționalei și cel mai bun baschetbalist al României, acum voi fi cel mai bun manager al României așa”. Dar am uitat cum am devenit asta, am uitat de toate orele acelea de antrenament, de venit dimineață, plecat seara, transpirație, durere… Procesul acela ar trebui să-l traducem și ce am făcut eu bine a fost să traduc acel proces, să-mi asum un timp pentru acel proces să devin altcineva.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu și Cristina Neagu

Te-ai îmbogățit din sport?

Din toate punctele de vedere.

M-am îmbogățit din sport, sau cel puțin așa consider eu. Uitându-mă înapoi, am făcut o sumă frumoasă care mi-a asigurat și un trai bun în perioada sportului, dar și luxul acesta de o perioadă oarecare de tranziție. Cred că în cei cam 13 ani de profesionism am câștigat undeva între 1,5 – 2 milioane de euro, ceea ce sunt mulți bani. Foarte mulți bani. Nu e o avere dacă ai viziunea aia de yacht și elicopter, dar pentru locul din care am venit eu și ce am făcut eu sunt foarte mulți bani.

Am reușit de asemenea să investesc banii ăștia în lucruri care pot să-mi aducă și un venit apoi, dar și în tranziția din sport. De aceea pentru mine partea aceasta financiară a fost o plasă de siguranță foarte bună și nu pot să-i spun un start pentru că nu a fost chiar un start, a fost mai mult decât atât.

Virgil Stănescu
Virgil Stănescu încercând să ofere motivație persoanele cu dizabilități

Care e amintirea aceea ce se povestește la toate întâlnirile din familie? „Virgil când era mic…”?

Eu și fratele meu la fel, destul de diferiți față de cât de precauți suntem. Fratele meu tot timpul se juca prin casă, dar ocolea toate obstacolele. Eu luam drumul cel mai drept, chiar dacă mă lovesc de birou. Dădeam cu capul, mă ridicam și alergam din nou, în timp ce el parcă naviga.

Apoi, cred că nu lipseam niciodată de la nimic, de la orice joacă afară sau în curtea școlii.

Ce i-ai spune lui Virgil de peste 10 ani?

Să țină minte pașii pe care i-a făcut și oamenii pe care i-a întâlnit. Asta contează cel mai mult. Am trăit în mai multe țări și m-am împrietenit cu oamenii respectivi. De exemplu m-am dus în Rusia și acolo nu prea se vorbea engleză, vorbeam mai mult kung fu. Ne-am împrietenit și am rămas alături.

Să țină minte oamenii și lucrurile pe care le înveți de la oameni și exact plăcerile pe care le-ai avut, să țină minte acel bucket list și să bifăm împreună 😀

Virgil Stănescu
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO