Cum adopți un copil cu întârzieri de dezvoltare? Și cum ajungi să schimbi radical viața unui micuț „avid de îmbrățișări”

Cum adopți un copil cu întârzieri de dezvoltare? Povestea Cătălinei este un parcurs emoționant și plin de provocări al procesului de adopție al lui Cristian, un băiețel de trei ani, venit în viața familiei ei după o lungă serie de descurajări. Toată lumea le-a spus să renunțe. Copilul avea trei ani și nu mergea, nu vorbea, iar medicul său le-a spus că nu va da niciodată cu piciorul într-o minge. Dar pentru Cătălina și soțul ei nu există altă variantă decât să-și asculte inima care le spunea că el este copilul lor. 

Cristian era un băiețel drăgălaș, plin de bucurie, dar cu întârzieri psihomotorii și diverse provocări de dezvoltare. Avea nevoie să fie îngrijit și iubit. În niciun caz să fie văzut drept o cauză pierdută, un copil care nu va vorbi și nu se va juca niciodată. Așa a ajuns Cristian acasă.

Determinarea și iubirea lor necondiționată l-au ajutat pe Cristian să evolueze, transformându-se treptat într-un copil fericit și zâmbitor, aducând bucurie în viața noilor săi părinți. Astăzi merge la grădiniță, la înot, iar doamnele care nu i-au dat nicio șansă la început, și-au cerut scuze că nu au crezut în el. Cum arată viața lui Cristian, „un copil avid de îmbrățișări”? Care au fost provocările Cătălinei? Și ce ne răspunde la întrebare „cum adopți un copil cu întârzieri de dezvoltare”?

Cum adopți un copil cu întârzieri de dezvoltare? Și cum ajungi să schimbi radical viața unui micuț „avid de îmbrățișări”

Cătălina, povestește-ne, te rog, cum a ajuns Cristian în viața voastră…

Cristian avea trei ani când a venit la noi, trei anișori împliniți acum în iulie. Noi ne-am gândit de mai mult timp cu ideea de a adopta un copil, dar cumva tot amânam momentul. 

Amânați în ce sens?

Nu eram puși la punctul legislației. Știam că trebuie să avem casa noastră, cu actele în regulă și la noi nu erau definitivate. Apoi, tot aveam alte motive – că ne mai trebuie o cameră, că ne mai trebuie ceva. Și, până la urmă, ne-am hotărât și am mers la DGSPC, la noi, aici, în județ. 

Dar, cam cu câțiva ani înainte, am început să urmărim fenomenul. Am intrat pe mai multe grupuri, am început să ne interesăm la Tzuby’s Kids și să mergem la tot felul de conferințe și tabere. Ne-am interesat de cum este legislația. Cred că în acești doi ani am început să știm fiecare copil adoptat de pe acel grup. Și de fiecare dată stăteam și mă întrebam de ce mi se pare că toți seamănă perfect cu părinții (râde). 

Și cum a fost acest proces pentru dvs.?

Am fost la DGRTPC. Am pregătit dosarul cu documentele. Nu ne-a luat foarte mult, cred că în maxim trei zile am avut toate documentele – de la psihiatru, de la psiholog, de la locul de muncă etc. Apoi am început și cursul pentru părinți adoptatori care durează trei luni cu toată procedura lor – cursul, vizitele la domiciliu, vizita psihologului, a asistentului social. Și apoi am obținut atestatul. În tot acest timp, eu am știut că vreau să adopt de pe lista copiilor greu adoptabili și că nu vreau să aștept la potrivire. Mai mult, știam că în județul nostru se așteaptă foarte mult, mai ales pentru un copil mai mic. Și noi voiam să optăm pentru copil până în 3-4 ani. 

Cum a fost primită cererea dvs.?

Doamnele au rămas puțin uimite. Ne tot spuneau că nu cred că vrem asta, ne explicau că acolo sunt doar copii cu probleme și, cu siguranță, nu o să găsim. Dar eu tot le-am zis că o să merg sigur la listă, mai ales că văzusem pe grupuri că erau foarte mulți părinți care adoptaseră în acest fel. Bineînțeles că văzusem că cei mici aveau anumite probleme, anumite întârzieri și că trebuia lucrat cu ei. Eu eram pregătită din punctul ăsta de vedere, dar ele nu înțelegeau și credeau că eu nu vreau să văd realitatea. Ba mai mult, nici nu voiau să mă lase să bifez ce întârzieri sau ce boli poate avea copilul. Ele îmi spuneau să nu bifez nimic, să pun doar să fie clinic sănătos.

Deci nu v-au încurajat deloc? 

Probabil se temeau că noi nu înțelegem ce înseamnă un copil cu probleme. Le înțeleg și pe ele pentru că se temeau că îl luăm, începem procesul de adopției și apoi ne răzgândim. Și nu voiau să facem acest rău copilului. Dar le-am zis că sunt informată și că sunt dispusă să văd și copii cu anumite probleme. Ele cumva ne încurajau să așteptăm la potrivirea aceea din sistem. Iar asta durează foarte mult, poate să fie și cinci ani.

Și cum ați ajuns să-l cunoașteți pe Cristian?

Ni s-a eliberat atestatul în luna mai, dar la sfârșitul acelei luni am avut un deces în familie, bunica din partea tatălui, așa că am tot amânat pentru că nu eram pregătiți atunci. Dar, bineînțeles că, în tot acest timp am păstrat legătura cu anumite familii din grup care ne tot întrebau ce facem, dacă am fost la listă. Și, la începutul lunii iulie ne-am făcut programare și ne-am dus la listă. Și după câteva refresh-uri date la pagină, ne-au lăsat să ne uităm la copiii greu adoptabili, nu ne-au mai zis nimic, au văzut că n-au cu cine. 

Am văzut copii până în 5 ani din toată țara. Și am început să căutăm. Inițial nu am avut nicio preferință dacă să fie fată sau băiat, dar soțul meu se uita numai după fetițe. Doar că nu găseam decât cu 2-3 frați. Într-adevăr erau și copii cu probleme. Toți aveau diagnostic, doar că erau unii la care era mai grav, dizabilități majore. Recunosc că acest proces este foarte greu, foarte dureros. 

Până la urmă, ne-am notat noi câteva coduri de copilași, dar nu prea eram încântați. Și, la un moment dat, soțul meu, care nu prea are răbdare, bineînțeles, îmi spune să plecăm și să venim în altă zi. Știam că lista se actualizează mereu. Dar eu tot nu credeam că nu putem să găsim în toată țara un copil pe care măcar să mergem să-l vedem. Și ne-am dus spre sfârșitul listei, am luat-o invers. Și, la un moment dat, a apărut căpșorul lui Cristian, drăgălaș foc. Am citit în mare pentru că mie îmi plăcea foarte mult de el. Am simțit ceva, nu știu cum să descriu. Am citit că avea întârzieri psihomotorii, că se deplasează destul de greu, a fost născut prematur, era de la trei luni în sistem, mănâncă singur mâncare solidă, se joacă, dar nu vorbește, decât mami și câteva cuvinte.

L-am blocat. Și vine psiholoaga și ne descurajează complet. Vede că este copil din Dolj, cu ochi albaștri și ne spune că sigur are un diagnostic foarte grav, că nu are cum să nu fie autist și că nu are sens să ne înhămăm la așa ceva.

Și ce ați făcut atunci? V-a descurajat?

Eu am simțit ceva pentru Cristian. Am vrut măcar să mergem să-l cunoaștem, chiar dacă ea încerca să ne spună că mergem degeaba. Și, într-un final, l-am blocat, în timp ce ea ne spuneau non stop să nu ne facem iluzii, să nu ne entuziasmăm. Până la urmă ne-a zis că ne sună în 2-3 zile când ajunge fișa copilului la ele și putem stabili vizita. Într-adevăr, n-a durat foarte mult și ne-au sunat, asta era undeva lunea. Ne-au zis că în fișa copilului nu sunt foarte multe informații suplimentare față de ce scria în listă, cumva dându-ne de înțeles că poate fi mai rău decât scria acolo. Ne-au zis că trebuie să venim să semnăm pentru fișă și pentru a programa vizita și ne-am dus fix miercuri. Fără să știm, era 8 iulie, adică exact ziua lui de naștere. Nu știam asta dinainte, nu ne uitasem la aceste detalii…

Un alt semn…

Exact. Apoi, pe băiețel îl cheamă Cristian Florin, iar doamna asistent social care s-a ocupat de cazul nostru, avusese un băiețel, pe nume Cristian, cu multe probleme de sănătate, care a murit. Și cumva am rămas toți impresionați.

Și am fost și l-am văzut. Era un copil micuț, totul numai un zâmbet. Stătea parcă țeapăn pe canapea și nu știa cum să reacționeze, dar era totul un zâmbet și o bucurie. Cu niște ochi albaștri. M-a topit, vă dați seama. 

Apoi, ne-am dat seama ca are și niște trăsături asemănătoare cu ale soțului meu. Și acum toată lumea ne spune asta. 

Citește și: S-a născut într-o casă în care a fost abuzat și neglijat, dar a ajuns într-o familie în care a găsit iubire și înțelegere: cum arată drumul adopției pentru Cristian, Andreea și Matei

Cum a fost procesul?

Am continuat să-l vizităm. Bineînțeles, toată lumea ne spunea că are probleme, întârzieri în dezvoltare, nu vorbește. Într-adevăr, mergea foarte greu, abia învăța să meargă. Practic, noi, la trei ani, am luat practic un bebeluș. Avea pampers, 10 kilograme, anemie, nu spunea decât două cuvinte – mami și ham -, nu reacționa, nu știa cum îl cheamă, îl strigam de două, trei ori, ca să întoarcă capul. Și toată lumea a început să-și dea cu părerea – că are autism, că nu reacționează. 

Asistentul social ne tot spunea că o să fie foarte multă muncă cu el și să-l ducem la evaluări. Noi mergeam în vizită la el la vreo 300 de kilometri depărtare de orașul nostru. Și nu știam pe nimeni acolo, așa că i-am rugat să ne recomande un medic. Ei ne-au zis să mergem la doctorul care îl monitoriza pe el, un neurolog renumit din zona respectivă. Ne-am făcut programare la acea doamnă ca să știm părerea ei și să ne spună mai multe lucruri despre evoluția copilului. Și acolo, am intrat încântată și am ieșit plângând. Ne-am așezat pe canapea și primul lucru pe care ni l-a spus doamna a fost că ea nu ar adopta un asemenea copil care nu va da niciodată cu piciorul într-o minge, că nu va vorbi niciodată. Că noi nu suntem pregătiți pentru un asemenea copil, dar că sistemul este pregătit să aibă grijă de el. Și ne-a dărâmat. 

Și cum ați ieșit de la acel consult, ce ați simțit?

Am ieșit de acolo plângând. L-am întrebat pe soțul meu ce simte și ce vrea. Și el mi-a zis că el îl vede deja la noi acasă. Eu i-am spus că simt același lucru și că așa o să fie. Am dat telefon să continuăm vizitele și toată lumea era uimită. Și acum ne spune asistenta de caz că a crezut că o să renunțați după ce vorbiți cu doamna doctor pentru că au mai fost niște familii înainte și, în urma discuției cu ea, au renunțat să mai continue, nici nu au mai așteptat rezultatele analizelor.

Deci nu erați prima familie care îl văzuse? 

Nu eram prima, nu. Dar pe mine m-a durut așa mult cum reacționa toată lumea și cum vorbeau despre el că am întrebat-o pe asistenta de caz cât de des îl vede doamna doctor și cum îl monitorizează. Și ea îmi spune că nu foarte des, dar că vorbea la telefon cu asistenta maternală și îi spunea cum este starea copilului. Eu, sincer, cred că nici nu l-a văzut prea mult în acești trei ani cât a fost la asistentul maternal. 

Deci, practic, asistentul maternal îi ținea evaluarea… 

Probabil îl suna și îl întreba ce face copilul și doctorul îi spunea ce să facă. Dar eu nu cred că l-a văzut de multe ori… din moment ce vorbești așa despre el. Nu vreau să acuz, copilul avea clar întârzieri, dar chiar să nu-i dai nicio șansă. 

Urma vreun tratament?

Nu și, sincer, am avut mare noroc cu asta. Avea într-adevăr un RMN în care ieșise că există niște riscuri de întârzieri, un retard, practic. Dar am fost cu acele analize la alt medic care ne-a zis că analizele nu-i spun mare lucru pentru că el este foarte mic și poate evolua. Creierul lui este în dezvoltare și dacă este stimulat și îngrijit nu are cum să nu evolueze. Și așa este, numai Dumnezeu poate să știe ce va fi cu copilul.

Probabil dacă ar fi rămas în casa respectivă fără îngrijire, fără atenție, fără niciun tratament, lucrurile ar fi putut să fie cum spunea doctorul respectiv…

Exact. De altfel, eu cred că fix asta este cel mai important la copii, mai ales la cei din sistem. Eu mă uit la Cristian și îmi dau seama de cât de mult a evoluat de când este la noi. Dar eu cred că unii medici îi compara cu alți copii de vârsta lor. Și, nu cred că este bine pentru că baza este diferită, trebuie să ne gândim la istoricul lor – una este un copil care a crescut într-o familie de când s-a născut și alta este să fi crescut în sistem de la 3 luni, precum Cristian. 

Cum adopți un copil cu întârzieri de dezvoltare: Cum a ajuns Cristian în sistem

Cum a ajuns Cristian în sistem?

3 luni a fost neglijat total de mama biologică. L-au găsit nemâncat, dezbrăcat… cine știe bietul copil ce-a avut?!? Apoi a ajuns la o asistentă maternală care a avut grijă de el – mâncare, îmbrăcăminte – dar nu a fost iubirea de părinte dusă până la infinit și grija totală, necondiționată. Până la urmă, oamenii sunt pregătiți și știu că, cel mai probabil, copilul acela va pleca de la ei și nu pot construi o legătură atât de strânsă. 

Cât a stat la mama biologică? 

Doar 3 luni. 

Și după aceea a ajuns direct la acest asistent maternal? 

Direct, da. Cred că a fost și un noroc al lui.

Povestiți-ne despre Cristian… cum fost atunci când l-ați cunoscut și cât de mult s-a schimbat?

Copilul, într-adevăr, avea întârzieri, dar, mi-am dat seama că înțelege multe lucruri. Îl timpul vizitelor îl luam și îl duceam la pensiunea la care ne cazasem. Plângea la început, cumva normal pentru că îl luam din mediul lui. Apoi se liniștea pe drum și se acomoda foarte ușor cu noi. Intra în joc, se juca cu jucăriile pe care i le dădeam, știa cum să se joace cu o mașinuță sau cu o minge. Și, mai era ceva ce m-a surprins, când intram pe strada unde stătea asistenta maternală, el spunea imediat mami, mami. Știa că ajunge la el acasă. 

Am simțit mereu că el înțelege mai mult decât ne spune sau crede lumea. Sau poate așa am vrut să cred, dar timpul mi-a arătat că nu m-am înșelat. 

Cum a fost în perioada de acomodare?

Din nou, oamenii au insistat că dacă nu ne acomodăm cu copilul, îl putem duce înapoi. Ceea ce eu nu aș fi făcut niciodată. În timpul cursurilor ni s-a explicat clar că este o traumă pentru copil să-l duci înapoi. Și eu le-am zis de la început că dacă mă hotărăsc să iau acest copil și să-l duc acasă, nu mai pleacă de la mine, indiferent ce ar fi. Știam că dacă nu sunt hotărâtă, nu îl luam. 

Și cum a fost când a ajuns acasă?

Bineînțeles că nu reacționa foarte bine, vă dați seama. Era o schimbare foarte mare. Tot timpul acesta se atașase de noi, este clar. Dar, cum a ajuns acasă, a fost ca un copil sălbatic. De exemplu, dacă venea cineva la noi, el era numai în brațele meu și țipa, efectiv țipa. Nu suporta să mai vadă pe nimeni, numai să stea cu mine. Probabil îi era și frică să nu fie cumva despărțit și abandonat din nou. A fost destul de grea perioada. Și, mai mult, în aceea perioadă am primit și vizitele de la DGSPC și l-au văzut pe Cristian cum plimba o mașinuță în sus și în jos. S-a uitat puțin la el și ne-a zis că nu-i place cum se joacă, că nu vorbește. Ne-a făcut praf. Și iar ne-a zis că dacă ne hotărâm putem să-l ducem înapoi că e clar că are probleme foarte mari. 

E clar că nu ați făcut asta, dar cum au decurs cele trei luni?

Am lucrat cu el non stop. L-am botezat pentru că nu era botezat. Și am început să lucrăm cu el. 

În ce sens ați început să lucrați cu el? 

Am început să facem logopedie pentru două luni, aici, la noi în zonă. Dar pentru că nu sunt foarte mari opțiuni și nu a mers, nu s-a acomodat. Și ne-am hotărât să mergem la un centru de terapie din Brașov, adică la vreo 80 de kilometri de noi. Am stat la Brașov aproape două luni și am lucrat zi de zi cu el – terapie senzorială, kinetoterapie. După aceea ne-am întors și mergeam săptămânal la kineto.

Cristian se acomoda cu noi, deja îmi spunea mami. Tati a spus mai greu pentru că nu era el familiarizat cu cuvântul acesta, dar gata, se acomodase. Era tot timpul la mine în brațe, era plin de iubire, mă strângea în brațe… nici nu pot să vă spun. A fost o chimie incredibilă. 

Cum adopți un copil cu întârzieri de dezvoltare: Importanța sprijinului emoțional și social

Ce frumos! Și cum a evoluat Cristian? S-au văzut rezultatele?

Am continuat să lucrăm, dar cumva mi se părea că stagnasem. Trecuse mai bine de jumătate de an și nu începuse să vorbească, nu aveam niciun diagnostic la psiholog… cumva, era și greu, cum să pui un diagnostic clar pentru un copil care nu vorbește cu tine. În fine, toată lumea ne zicea ba că are una, ba că are alta.   

Dar nu ne-am lăsat. Am lucrat în continuare cu el, mai ales că am rămas un an cu el acasă, în concediul de acomodare. Și tot timpul meu asta făceam. Petreceam tot timpul cu el – ne jucam, citeam povești. 

Și după acest an au început să apară semne. A început să repete cuvintele. Să înțeleagă comenzile. I-am făcut niște talonete la ambele picioare și a început să meargă corect, dar continuam să facem kineto. Și, la un an jumătate, și-a dat drumul bine. Era pe drumul cel bun. Am mai avut mari probleme cu pampersul. Ne-a fost foarte greu să renunțăm la el. Folosea pampers la 3 ani, noi nu l-am forțat când l-am adus acasă pentru că deja erau multe schimbări în viața lui. Și a fost, pot spune, un proces groaznic. Ne-a luat cam jumătate de an. 

Și acum cum este? 

Este un copil foarte vesel. Un copil jucăuș, un copil sociabil. Mergem la grădiniță, la program prelungit și avem norocul de niște doamne foarte înțelegătoare care ne-au integrat și ne-au ajutat foarte mult, ceea ce pentru noi a contat enorm. Sincer nu cred că reușeam altfel pentru că în cadrul grădiniței s-a dezvoltat și el. A început să vorbească mai bine. A început să se descurce mai mult singur. E altceva. 

Socializarea ajută enorm… 

Da, asta l-a ajutat foarte mult. Chiar foarte mult. Pe lângă asta, facem înot odată pe săptămână, tot la Brașov. Mai avem de lucrat pe partea de comportament (râde)… pentru că l-am mai răzgâiat și avem probleme. Dar sincer, pot să mă declar mulțumită. Bineînțeles că mai e de lucru. Încă nu vorbim corect și pentru asta facem încă logopedie. 

Bineînțeles că se mai văd întârzierile. Dar eu nu vreau să-l compar cu alți copii.

Dar dă cu piciorul în minge, da?

Bineînțeles! Se joacă, aleargă. E un copil activ, nu e deloc sedentar. 

Acum a primit vreun diagnostic? 

Diagnosticul lui a fost de întârziere în dezvoltarea globală, un fel de retard. 

Cum adopți un copil cu întârzieri de dezvoltare: importanța iubirii necondiționale

Având în vedere povestea lui era cumva normal să există această întârziere, nu?

Asta ne-au explicat și medicii, vă dați seama că am fost la psihiatru, la psiholog, și ne-au zis că e normal să existe această întârziere. N-am primit absolut niciun tratament. Medicul mi-a spus că trebuie să-l stimulăm, să-l ajutăm pe partea de mișcare și mai ales să-l iubim. Într-adevăr, el are nevoie de multă validare, să-l încurajez foarte mult. Are nevoie de multă, multă iubire. Și așa a fost de la început, un copil avid de îmbrățișări. 

În prima perioadă stăteam cu el în brațe, câte o jumătate de oră, așa, să-l iubesc. Și după aceea, când a început să vorbească, mă chema el să-l iubesc. E foarte lipicios. 

Eu sunt sigură că o să recupereze în continuare și asta e. Adică, el e un copil care nu a primit atenția necesară din primele luni și va trebui ajutat mai mult. 

Dar la grădiniță se duce în localitatea unde trăiți? Adică nu este una specială la Brașov. 

Nu, nu, aici la noi. Doar pentru partea de terapii mergem la Brașov pentru că nu prea sunt în zonă. Acum avem norocul că mai vine o doamnă pentru o logopedie. Dar anul trecut făceam naveta și pentru asta și pentru înot. Și este obositor și pentru el și pentru noi. Dar este un copil înțelegător cu care s-a putut lucra de la început. De exemplu, doamnele de la centru se bucură enorm când îl văd. Încă de la început a avut o relație bună cu ele, mai ales că pe el dacă îl lăudai și mai băteai din palme, era în culmea fericirii. 

Pot să vă întreb de unde sunteți? 

Nehoiul, județului Buzău.

Cum adopți un copil cu întârzieri de dezvoltare: Cum te lupți cu „vocea lumii”

De ce ați vrut să adoptați? Ați știut de la început că vreți să faceți acest lucru sau a venit cu vremea această decizie?

Dacă nu a fost să fie copilul nostru biologic, am zis de la început că așa o să fie, că o să adoptăm un copil. Nu am vrut să merg foarte mult pe partea asta medicală. Nu știu de ce, nu am vrut. Nu am considerat că trebuie să pierd atâția bani, timp și energie prin asta. Eu am vrut să investesc toate astea în a ajuta un copil care ar avea nevoie de mine.  Bineînțeles că unii judecă… 

Vi s-a întâmplat? 

Mai sunt persoane care îți bat astfel de apropouri… că nu e copilul tău. Mai voalat, dar sunt. La noi încă mai sunt astfel de gândiri – că nu e copilul tău, că nu o să te iubească, că nu o să te respecte.

Bineînțeles că sunt persoane care ne-au apărut în cale și care au fost excepționale. De când îl avem pe Cristian am cunoscut medici, oamenii de la centru, care ne-au ajutat foarte mult și ne-au înțeles foarte bine situația. 

Dumnezeu ne-a scos în cale oameni extraordinari. Și culmea sunt persoane care au trecut prin această situație. De exemplu, doamna de la centru a adoptat o fetiță. La kineto ne-am întâlnit cu doi soți care aveau două fetițe adoptate. Am avut probleme pulmonare și doamna asistentă adoptase. Așa ne-a îndrumat Dumnezeu. 

Am întâlnit medici care au lucrat cu copii cu probleme care ne-au înțeles și au văzut că el are potențial și ne-au zis de la început că se poate lucra și că o să fie bine.

Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost Cristian dacă ar fi rămas în sistem… Să știți… Am uitat să vă povestesc despre doamnele de la Direcție – doamna social și doamna psiholog. Când au venit la vizita de un an, l-au văzut și mi-au zis că este alt copil și că își cer scuze că au vrut să ne dea înapoi cu adopția lor. Ne-au zis că își cer scuze că nu au crezut în el. Asta a fost pentru mine o satisfacție foarte mare pentru că am demonstrat că un copil cu probleme, cum a fost considerat de sistem și cum era catalogat, a ajuns un copil cât de cât normal.

Citește și: Adopția, un act de iubire: o mamă adoptă două fetițe pentru a le oferi o viață nouă. Ștefania, la 46 de ani, își deschide inima și casa pentru Maria și Daria, surori crescute într-un mediu plin de traume, violență și abuzuri

Nici nu cred ce putea însemna 3 ani pentru Cristian în sistem…

Absolut. Eu de asta nu înțeleg de ce încurajează adopția acestor copii pentru că dacă noi nu-l luam atunci pe Cristian, el ar fi fost băgat în listă iar și nu l-ar mai fi luat nimeni. Mai ales că el mai fusese refuzat. În momentul în care vezi că refuză multe familii, te mai duci și la medicul care se ocupă de el și te descurajează, atunci chiar renunți. 

El făcea atunci vreo recuperare?

În fișă scria că făcea ceva kinetoterapie, dar nu sunt sigură. Iar în momentul în care am început noi vizitele, asistenta maternală a fost chemată să facă niște activități la un centru – să învețe să recunoască animăluțele, să facă niște activități. 

Cum adopți un copil cu întârzieri de dezvoltare: „simți atunci când găsești copilul potrivit”

Ultima întrebare, ce le-ați transmite familiilor care își doresc să adopte, dar poate, nu știu, n-au primit încă semnul sau motivația să o facă? 

Să aibă un pic de curaj și să meargă la lista asta pentru că nu știu ce se întâmplă cu sistemul de potrivire. Este important să asculte de ce simt. Și dacă le atrage cineva atenția să încerce să-l cunoască și să interacționeze cu el pentru că numai așa îți dai seama. Să nu se ia numai după fișele medicale care de multe ori nu sunt actualizate. Să aibă curaj și să-și asculte inima pentru că altfel pierd ocazia de a avea un copil. Dacă simt că au chimie, atunci să lase totul deoparte – prejudecăți, greutăți – și să meargă pe acest drum. 

Eu, sincer, când am pornit la drumul ăsta, nu am vrut să spun la mine, doar familia. Și asta pentru că nu am vrut să mă afecteze vorbele unor oameni care nici măcar n-au trecut prin situația asta. 

Cred că simți atunci când găsești copilul potrivit. Și nu mai dai înapoi. Vă dați seama că și eu eram reticentă la început când îmi spuneau oamenii să stau liniștită că voi simți imediat când o să am chimie cu un copil și o să știu. Și chiar îi spusesem soțului meu că este posibil să fie nevoie să vedem mai mulți copii. Dar la noi a fost primul copil văzut. Am văzut lista, am întâlnit copilul și acum este la noi. 

---

Născuți din inimă: De la criza orfanilor din perioada postdecembristă la adopția modernă, un nou volum semnat de Liviu Mihăileanu

Fondatorul Asociației Tzuby’s Kids, Liviu Mihăileanu, va lansa două volume dedicate temei adopției în cadrul unei serii de evenimente organizate în mai multe orașe din țară. Prima lansare va avea loc miercuri, 23 octombrie, ora 18:00, la librăria Stephanus din București, iar în luna noiembrie vor fi organizate evenimente similare în Cluj-Napoca, Iași, Arad și Brașov.

În volumul Născuți din inimă, autorul explorează provocările adopției în România, de la criza orfanilor din perioada postdecembristă până la realitățile adopției în prezent, abordând barierele și stereotipurile care încă împiedică implicarea cetățenilor în aceste procese esențiale. În topul motivelor invocate se numără teama de birocrația excesivă, lipsa de conștientizare a subiectului, necunoașterea procesului de adopție și plasament și absența sprijinului familial. 

Coroborând mai multe studii și date statistice observăm că, imediat după Revoluție, majoritatea copiilor adoptați din orfelinatele comuniste din România au ajuns, cu cea mai mare probabilitate, în familii din SUA iar analiza indică o legătură directă între adopția copiilor cu dizabilități sau a copiilor mai mari din mediul instituționalizat și motivația religioasă ca fundament al deciziei de a adopta. De asemenea, observăm evidențierea unei legături între disponibilitatea de a adopta copii de altă etnie, rasă sau naționalitate și nivelul de motivație religioasă al adoptatorilor