Cum ajungi să faci sport la bară în România? Și cum te judecă lumea? Sabina Petcu: o arhitectă pasionată de sportul la bară

Până acum ceva timp atunci când spuneai sport la bară, oamenii se gândeau automat la dansurile din cluburi. Provocator. Senzual. Apoi, din dorința de a schimba această percepție oamenii au început să vorbească despre cât de greu este să faci asta, transformând cuvântul dans în sport și ducându-l în direcția unuia extrem, foarte greu de realizat.

Însă, lucrurile nu stau deloc așa. Sabina Petcu este o arhitectă care nu a făcut sport deloc la viața ei, dar care își dorea să zboare pe eșarfele de la circ. Nu a știut unde să învețe asta, dar a găsit o sală de salsa în centrul Bucureștiului în care existau o bară și o instructoare. Imediat ce a ajuns în sala din Palatul Universul s-a îndrăgostit de acest sport. Și de atunci lucrează și predă.

Sabina Petcu este un om destul de introvertit, dar care se transformă imediat ce pune mâna pe bara rece. Nu îi este teamă că ar fi judecată, în plus, fața ei de copil o ajută să pară credibilă și inocentă.

A fost invitată la rândul său să participe la emisiunile de televiziune, a fost la preselecție la Românii au Talent, a fost acceptată, dar până la urmă s-a răzgândit. Avea un moment inspirat din serialul American Horror Story și era clar ceva nou în peisaj. Dar vrea ca acest sport să fie înțeles cu adevărat, fără să se vorbească despre ținute de cabaret, despre greutatea unor lovituri sau despre duritatea altora. Sabina Petcu își dorește ca sportul la bară să ajungă să fie practicat și la noi, ca în afară, de oameni trecuți de prima tinerețe, de persoane fără vreun trecut sportiv sau chiar de oameni cu disabilități. Și asta pentru că nu ai nevoie de nimic mai mult decât de o bară. Natalia Mescheryakova și Dimitry Politov îi sunt modele. Iar curajul și perseverența au făcut-o să nu iasă din sala de sport.

Dar pentru ea sportul la bară nu este totul. Iubește să deseneze, a ajuns să zboare asemenea oamenilor pe care îi admira de la circ și adoră adrenalina pe care i-o dau parcurile de distracții.

Așa că, vă invităm să o descoperiți pe Sabina Petcu. Și să aflați ce înseamnă sportul la bară? Și cum a ajuns un arhitect să facă asta?

Ce au spus părinții atunci când le-ai spus că vrei să faci sport la bară?

Oooooo … s-au speriat. Cu toată încrederea lor în mine, nu știau despre ce este vorba, nu concepeau ce se întâmplă. Apoi le-am arătat niște filmulețe cu fete care făceau tot felul de elemente la bară: ridicări, plank-uri, șpagat și mi-au zis că nu o să pot să fac asta niciodată. Dar le-am demonstrat că s-au înșelat.

Și soțul tău?

Nici el nu știa prea multe despre asta, dar se bucura că mă vedea pe mine entuziasmată.

Dar colegii de la birou?

Au chicotit puțin și apoi au văzut că pot (râde).

Cum ai ajuns să faci sport la bară?

Pasiunea a început acum mulți ani, eram încă în facultate atunci când am văzut niște filmulețe pe Youtube din concursurile de sport la bară și ce mi-a stârnit interesul a fost faptul că participanții erau adulți. Iar eu nu făcusem sport deloc atunci când eram mică. Așa că, mi s-a părut că era ocazia perfectă să fac, în sfârșit, ce mi-am dorit mereu: acrobație. Problema a fost că pe atunci sportul la bară nu era atât de cunoscut, nu apăruse la emisiunile de televiziune și era destul de greu să găsești locuri unde să înveți sau să practici. Până când, în sfârșit, am găsit niște cursuri într-o sală din Palatul Universul.

Eram patru fete super fericite să avem această experiență. Învățam într-o sală de salsa, la o singură bară de la o fată care fusese animatoare. Îți dai seama, era totul foarte rudimentar, dar noi eram încântate. Însă, după un timp instructoarea a plecat și am rămas fără spațiu.

Dar nu ne-am lăsat, ne-am cumpărat fiecare câte o bară și lucram acasă sau cum puteam. Asta până când una dintre prietenele pe care mi le făcusem la cursuri s-a hotărât să își deschidă un spațiu pentru sport la bară împreună cu o altă tipă din străinătate care avea multă experiență și care ne învăța și pe noi.

Cât îți ia să te ridici pe bară?

Foarte puțin, unii reușesc să se urce pe bară de la prima ședință, pentru alții e puțin mai greu. Cât despre stat în plank pe bară, aici este într-adevăr mai greu. Băieții pot face asta din prima pentru că îi ajută fizicul. Fetele pot ajunge la această performanță în ani, depinde de cât de mult exersezi și ce istoric sportiv ai. Eu încă nu pot să fac, de exemplu, un steag drept.

Cum a fost după prima oră de sport la bară?

Așa cum îți spuneam, nu mai făcusem sport până atunci, așa că nu aveam mai deloc forță în mâini. Maimuțică am fost mereu (râde). Curaj și, mai ales, toleranță la durere am avut mereu. Atunci când am început eu, bara era doar mobilă, deși recomandat este să începi la una fixă, condițiile nu erau cele mai bune. Dar îmi doream foarte mult să fac asta și nu m-am oprit.

Nu am avut nici febră musculară, nici vânătăi, dacă la asta te gândești (râde). De fiecare dată când simțeam că nu mai pot, mă opream.

Dar cum arăți după un antrenament?

Obosită (râde). În timp este clar că ți se modifică corpul. După fiecare antrenament simt cum îmi sunt definiți mușchii. Bine, treaba asta ține câteva minute (râde). Dar în mod clar mi s-a schimbat corpul. Dacă la 25 de ani purtam XS la bluze, acum port M și totul este musculatură.

E un sport pe care să îl faci și ca să slăbești?

Da, cred că da. Eu am slăbit la început și apoi am început să văd cum cresc kilogramele atunci când mă urcam pe cântar. Evident, creșteam în musculatură. Dar e un sport foarte bun pentru că lucrezi mereu doar cu greutatea corpului tău. Și apoi, nu este atât de periculos pe cât pare.

Sabina Petcu: Este interesant cum a evoluat sportul la bară la noi. Inițial a fost asociat cu dansul din cluburi. Ulterior, pentru a-l delimita de dansul la bară din cluburi, oamenii au arătat doar partea extremă a lui. Și acum oamenii nu mai sunt reticienți să îl practice pentru că este prea provocator sau sexy, ci pentru că este prea greu.

Ce îți trebuie pentru a face acest sport?

Acum nu trebuie decât să vii la ore. Avem condiții, există și metodă de predare. Acum poate să facă oricine asta, indiferent de vârsă, gen sau istoric sportiv. Ideea este că oricine se poate apuca de asta pentru că este conceput astfel încât toată lumea să poată face ceva la bară.

Sabina Petcu: În străinătate, mulți se apucă de sportul acesta atunci când ies la pensie. Mai mult decât atât, sportul la bară în afară este practicat de mulți oameni cu disabilități locomotorii.

De ce ai nevoie pentru a te apuca de asta?

De o bară, atât. Și de un echipament de sport de tip pantaloni scurți – bustieră pentru că ai nevoie ca pielea să aibă cât mai mult contact cu bara. Dar chestiile de protecție, precum genunchiere nu sunt folosite decât atunci când începi să faci exerciții mai complexe. Și asta pentru că la competiții lucrurile sunt mai grele. Acolo există două bare – una fixă, una mobilă și trebuie să faci tranziții între ele. Pentru ochiul neantrenat nu ar trebui să existe nicio diferență între cele două bare, însă evident că există. La bara fixă trebuie să faci mișcările cu ajutorul corpului. La cea mobilă te ajuți de mișcările ei. Dar ambele au devenit foarte grele.

Care sunt mușchii solicitați?

La început sunt solicitați, în special, mușchii mâinilor. Însă, în timp, începi să lucrezi absolut tot corpul. Pentru a avea o ținută corectă trebuie să pui toți mușchii în mișcare. Însă, ce trebuie subliniat este că nu e doar un sport sănătos, ci și unul foarte ușor de făcut. Așa cum îți spuneam, ai nevoie doar de o bară pe care poți să ți-o pui și în sufragerie.

Tu ai bară acasă?

Da! Avem o cameră în casă, care probabil la un moment dat va fi a copilului, în care avem o bară și un sac de box – ambele nu sunt prea folosite pentru că soțul meu Alex a renunțat de mult la box, iar eu fac deja prea mult sport la sală.

Povestea unui dansator de break-dance, Paul Gheorghe, de la vânzător de biscuiți la cariera de jurat la concursurile de dans din Las Vegas

Spuneai că este un sport pe care să îl practice și persoanele mai în vârstă …

Da, noi cumva percepem acest sport, după cum știm de la gimnastică, unde pe la 20 și ceva de ani ți s-a cam încheiat cariera. Însă, la sportul la bară lucrurile nu sunt deloc așa: oamenii care fac gimnastică se pensionează atunci când noi de abia ne începem viața sportivă. Dar, repet, nu trebuie să ai experiență de sportiv pentru a face asta, evident, însă, că dacă participi la competiții, acolo lucrurile acestea te ajută.

Ai participat la competiții sportive?

Am fost la două competiții în 2017, însă acum prioritățile s-au schimbat pentru mine. Mi-ar plăcea să mai particip, însă fiind o comunitate atât de mică, mi s-a părut mai important să mă implic în zona de organizare, să ajut în procesul de afiliere la Federația Internațioală de sport la bară și să susțin sistemul de standardizare.

Ce înseamnă Federația de sport la bară în România? Câți membri are și cum funcționează?

Comunitatea este, încă, destul de mică și este formată din cluburi, din practicanți și din pasionați, în general din București, Cluj și acum Bacău. Noi încercăm să îi susținem cât de mult putem și să îi ajutăm să înțeleagă regulamentele. Sportul la bară este mai mult o strategie, este matematică și mai puțin show. Eu văd totul ca pe un puzzle, fiind certificat și ca arbitru internațional, văd mereu ce poate fi îmbunătățit.

Te deranjează că lumea încă se mai gândește la acest sport în comparație cu dansul la bară?

Eu nu judec pe nimeni, cred că fiecare face ce vrea la locul potrivit. Este nevoie de timp ca oamenii să înțeleagă diferențele. Pe de altă parte, ce fac ele este foarte greu. În același timp, trebuie spus că există o ramură a sportului la bară care se numește exotic pole în care există mișcări provocatoare și pe care oamenii o practică neapărat pe tocuri. Iar ce fac ei, pentru că nu sunt numai femei, este incredibil de greu. Dacă vrei să faci asta performant trebuie să fie a doua ta natură. În exotic pole stai pe tocuri, dar picioarele tale sunt tot ca la balet. Au sărituri și alte elemente acrobatice. Iar pantofii sunt parte din echipamentul lor de protecție, pe lângă genunchiere, de exemplu. Este atât spectaculos, cât și extrem de greu.

Cum ai ajuns să predai sport la bară?

Nu mă mai săturam (râde). Am o înțelegere a mișcării corpului chiar și în exercițiile pe care nu pot să le fac și de aici am început să îmi ajut colegele. Și, încet, încet am încercat să predau, mi-a plăcut și am continuat.

Predai atât copiilor, cât și adulților?

Da, deși momentan nu este atât de mare cererea pentru cei mici.

Și care este diferența de abordare între cele două clase?

Cei mici sunt foarte energici și au nevoie de foarte multă atenție. Tot timpul vor să-ți arate ce au făcut sau ce pot. Însă, sunt foarte mulți flexibili și foarte puternici. Gândiți-vă că noi ne plângem că nu putem să facem nu știu ce exercițiu sau că ne alunecă mâna, dar ei lucrează pe aceeași bară ca și noi.

Care sunt țările în care sportul la bară este foarte cunoscut?

America, Rusia, Olanda, Italia, Australia și țările asiatice.

Pe asiatici îi ajută și constituția, nu?

Depinde de elemente, dar cred că un corp mai mic ajută. E mecanică, ai un braț mai mic pe care să îl susții. Așa că, asiaticele sunt avantajate. Iar bărbații sunt puțin dezavantajați, dar pe ei îi ajută constituția.

Dar sportul la bară nu este job-ul tău. Ce faci atunci când nu ești în sală?

Sunt arhitect, iar acum lucrez pentru un dezvoltator imobiliar.

Cum ai ajuns la arhitectură?

Mi-a plăcut să desenez și, în naivitatea mea, am crezut că o să fac toată viața doar ce îmi place mie. Dar nu a fost deloc așa pentru că în România beneficiarul este cel care îți dictează creativitatea.

Dar cum a fost în perioada facultății?

Frustrant. Mie mi-a plăcut să desenez, așa că atunci când m-am decis să dau la arhitectură, a trebuit să mă duc la meditații. Deci, nu mai desenam ce voiam eu, ci ce trebuia. Apoi, după ce am intrat la facultate, toată lumea mi-a zis că am muncit până acum, dar de acum o să am libertate totală, evident că nu a fost așa. A trebuit să fac ce se impunea la școală, deși lucrurile de acolo nu prea erau ca în realitatea din afara clădirii. Termini facultatea și ieși un om foarte capabil, dar care nu știe pe ce lume este. Așa că toată pasiunea mea s-a dus pe „trebuie”, dar cred că arhitectura te pregătește pentru foarte multe meserii.

Mai puțin pentru sport la bară?

Ai să râzi, dar cred că pe mine m-a ajutat foarte mult pentru că văd în spațiu, înțeleg mecanica din spatele mișcărilor. Sunt convinsă că m-a ajutat arhitectura, dar ce cred eu este că facultățile foarte lungi, printre care și asta, te fac să ieși de pe bancile școlii un adolescent nepregătit pentru viață. Parcă nu te simți un adult responsabil.

Dar când te-ai simțit prima dată un adult responsabil?

Cred că anul acesta atunci când am organizat campionatul nostru de sport la bară. M-am simțit ca un fel de mămica tuturor. Mi-am dorit ca toată lumea să aibă condiții bune – de la sportivi la arbitri. Și lucrurile au ieșit foarte bine.

Ce visai atunci când erai în facultate?
Visam să avem un București armonios. Cred că orașul acesta are un potențial imens, dar cred că nu se dorește să se facă nimic. Am putea armoniza perfect noul cu vechiul, am putea aduce viață în clădirile părăsite, am putea face multe, dar nu facem. Este un oraș pestriț care are frumusețea lui tocmai din acest motiv. Cumva cred că a fost mereu gândit pentru cei care aveau interese – totul e pe principiul, acum e valul să facem multe blocuri, hai să facem și să vindem.

Când ți-ai dat seama că vrei să dai la Arhitectură?

Atunci când părinții mei nu m-au lăsat să dau la arte (râde). Eu voiam să desenez și atunci când mi-au zis de arhitectură am acceptat destul de repede că îmi plăcea și matematica.

Dar când erai mică ce voiai să te faci?

Cred că pictoriță.

Ce îți place să desenezi?

Îmi place să desenez cu pixul că nu se șterge și trebuie să fii foarte sigur pe ce faci. Dar îmi plăcea să desenez oameni, apoi mașini că eram fata tatei (râde) și abia ulterior clădiri.

Ce sunt părinții tăi?

Mama este filolog, iar tata era inginer auto – de aceea legătura cu mașinile.

Și îți plăcea să citești?

Întotdeauna mi-a plăcut desenul mai mult decât orice. Și aveam foarte multă energie pe care trebuia să mi-o consum cumva, dacă nu m-au dat la sport.

Le-ai reproșat asta?

Oooo, da! Și acum că și-au dat seama cât de repede am evoluat la sport, mi-au zis că se bucură că nu m-au dat la sport că sigur nu mai făceam nimic altceva în viață (râde).

Care era materia preferată în liceu, că desenul nu era materie serioasă, bănuiesc?

Îmi era o frică îngrozitoare la ora de muzică pentru că aveam o profesoară care atunci când și-a dat seama că nu aveam niciun talent, ne asculta doar din cultura muzicală. Era ceva oribil.

Ce liceu ai terminat?

Alexandru Ioan Cuza, aici în București.

Care este orașul care îți place cel mai mult din punct de vedere arhitectural?

Londra, Paris. Îmi plac și zonele rezidențiale, minimaliste. Dar tot aici, în București, îmi place și mă văd locuind.

Dar ai un loc preferat aici?

Depinde foarte mult de ce trebuie să fac. Dar dacă ar fi să recomand câteva locuri, acestea ar fi Centrul Vechi și Muzeul de Artă Contemporană pentru că așa poți să vezi și Parlamentul, în plus, ai o terasă care te ajută să vezi orașul cu tot ce are el.

Ce pasiuni mai ai în afară de sportul la bară?

Atunci când am început cu sportul la bară eu mă visam, de fapt, zburând pe eșarfe ca la circ. Dar atunci nu am găsit un loc unde să învaț asta, însă acum fac și asta.

Wow, dar alegi numai sporturi neconvențioanale, spune-mi ce presupune acesta?

Depinde de metoda fiecărui antrenor, în general te iau de la exerciții la sol și apoi ajungi să faci tot felul de exerciții în aer. Pe cerc sau trapez poți face elemente destul de statice la foarte puțin timp. La fel și pe eșarfele tip hamac de care te poți înoda și pe care poți sta atunci când obosești. Pe cele tip draperii este mai greu, trebuie să ai forță.

Și soțul tău ce sporturi face, simt că și aici este ceva interesant?

Face lupte cu săbiile – se cheamă sportul historical european martial arts, gen lupte de cavaleri. Poartă echipament de protecție, cască de scrimă și se implică și în tot felul de evenimente de lupte. În orice caz, până acum eram singura care venea acasă vânătă de la sală, acum vine și el. Diferența este că eu mi-o fac singură, pe el îl bate altcineva (râde). Iar după o seară de sală, ne arătăm fiecare „the batches of honor” sau, mai bine zi, vânătăile de onoare.

Cum v-ați cunoscut?

Printr-un prieten comun: un coleg de liceu, de-al lui, care mi-a fost și mie coleg în generală.

El ce este?

Lucrează în IT – eu am stat mereu cu băieții și ei erau fie cu sportul, fie cu jocurile, la mine a căzut partea asta cu calculatoarele (râde).

Și ce vă place să faceți împreună?

Să călătorim, ne place să mergem în parcurile de distracții. De curând ne-am întors de la Mirabilandia și Gardaland. Ne dăm în toate nebuniile, cu cât mai rele cu atât mai bine. Și ce mă bucur este că ne-am potrivit perfect. Ne dăm jos dintr-unul, ne uităm unul la celălat și hotărâm fără să ne spunem că mergem din nou.

Iar ultima întrebare, Sabina Petcu care este cel mai mare vis al tău?

Nu știu să îți spun, cred că mi-ar plăcea să fiu mereu așa. Sunt un om mulțumit de viața mea.