Cum depresia, anxietatea și aproape 10 ani de căutări sunt vindecați printr-o nuanță liniștitoare: povestea Galben pai. De ce s-a mutat Adriana Țăbârnac de la Piatra Neamț la București, apoi la Brașov, după care la Rădăuți și apoi din nou la Brașov? Și cum a ajuns să aibă 3 pisici

Galben pai e un cont foarte vizibil în rețele de socializare. Cea care îl administrează e o femeie de 30 de ani, o artistă, o pasionată de bine și frumos, e Adriana Țăbârnac.

Adriana a fost fotograf de evenimente foarte mult timp și aproape 10 ani a încercat să se regăsească în toate ipostazele, locurile și meseriile.

S-a mutat de la Piatra Neamț la București, apoi la Brașov, după care la Rădăuți și de un an de zile a revenit în Brașov. În tot acest timp a cărat două pisici după ea și pe drum a mai adunat una. A cărat depresii, neîmpliniri, frustrări, dar și o doză uriașă de optimism, zâmbete și bucurie. A trecut pe lângă moarte și doar un miracol a salvat-o. de atunci a înțeles că trebuie să parieze toată viața sa pe galben pai, să se lase sub vraja imaginației și să facă lucruri mărețe. Iată o poveste scrisă cu culori rupte din soare, pe o foaie călită de multe, prea multe ștersături ale destinului.

Adriana, cu ce te ocupi azi?

Acum sunt free lancer. La bază sunt fotograf, am făcut fotografie de eveniment vreo 10 ani de zile. Am crezut că făcând facultatea de arte, secția de foto-video, o să fie și mai bine pentru pasiunea mea, însă, tot ce am dobândit a fost să deschid uși și ferestre. Ale minții. Am abordat fotografia din punct de vedere artistic, ceea ce nu are nicio legătură cu fotografia de eveniment. După câțiva ani de rătăcire, mi-am asumat poziția de free lancer.

Adică ce faci? Ai renunțat la fotografia de eveniment?

Da. Am făcut prea mult timp și am ajuns la o saturație.

Când vorbești de fotografia de eveniment te referi la nunți, botezuri, cumetrii?

Exact!

Galben pai e un cont foarte vizibil în rețelele de socializare. Cea care îl administrează e o femeie de 30 de ani, o artistă, o pasionată de bine și frumos, e Adriana Țăbârnac

Și care sunt motivele pentru care te-ai lăsat?

M-am tot mutat din oraș, în oraș, acum suntem în Brașov, dar nu știu nici acum dacă e bătut în cuie orașul ăsta. Soțul meu lucrează pe partea de video, eu am ales partea de marketing și sper să reușim. Încerc câte puțin din fiecare, până îmi găsesc nișa mea. Deocamdată pot spune că-mi place foarte mult să surprind lumea așa cum o văd eu, mai ales cu culoare.

Care e povestea galben pai?

Tot de aici pleacă. Făcând foarte mult eveniment, mi-am dat seama că oamenii mă căutau foarte mult pe numele meu: Adriana Țăbârnac. Aveam ca toată lumea o pagină de prezentare, de fotografy. Un francez a comentat pe pagina mea și m-a întrebat cum de mi-am permis să pun acest nume că înseamnă ceva urât în franceza canadiană.

Asta se întâmpla pe când eram în Piatra Neamț, însă, la un moment dat am decis să mă mut în București și tot căutându-mă oamenii din orașul meu natal, devenise obositor să le spun fiecăruia că nu mă mai ocup de asta.

După ce m-am mutat la București, într-un oraș mare dintr-un oraș mic, a fost un mare șoc pentru mine. Eram o fată simplă de la țară, foarte credulă și naivă, „dacă zici că nu ai, eu vin să-ți dau”. A fost un fel de deconectare față de toată lumea, atât față de familie, dar și prieteni și toți cunoscuții mei. Am simțit că sunt singură pe lume, lucru ce m-a trimis într-o depresie destul de urâtă.

Citește și: Depresia nu înseamnă slăbiciune. Alex Andronic vorbește deschis despre lupta sa de 8 ani cu această boală încă neînțeleasă de mulți

Asta doar pentru că te-ai mutat în București?

Da.

Și cum ți-ai dat seama?

Aveam un jurnal în care tot notam cum a fost ziua mea. Eram în poziția în care îmi căutam un job în vânzări, lucru care din nou m-a șocat teribil. Eu eram obișnuită să fac ce vreau cu timpul meu, să-l manageriez așa cum doresc eu, Bucureștiul mi s-a părut agresiv, agitat și parcă nu-mi găseam locul. Dar pentru că de felul meu sunt puțin mai zuzu, acum râd, acum plâng, soțul meu (atunci iubitul meu) nu și-a dat seama ce se întâmplă cu mine. Ajunsesem să-mi notez în jurnalul ăla numai chestii urâte despre mine. Nu aveam o părere bună despre mine, la un moment dat nu mai vorbeam cu nimeni, nu mai comunicam, mi-am închis toate conturile de pe rețelele sociale și tot ce am putut să articulez a fost că vreau să vorbesc cu cineva că nu mă simt bine deloc.

M-am angajat la F64 pentru că aveam nevoie să-mi câștig existența, însă mi-a prins tare bine deoarece m-am conectat cu oamenii, mi-am reluat viața socială.

Într-o zi, stând la birou, deodată i-am zis soțului meu că nu vreau să mă mai cheme Adriana Țăbârnac. El mi-a spus să mă gândesc la ceva ce-mi place, iar eu am spus că mi-ar plăcea o culoare, ceva vesel.

Înainte să mă gândesc să-mi schimb numele, vizualizasem pe Youtube un video documentar despre cum ar trebui să-ți revii din depresie. Eram în perioada de vindecare și doar așa mă puteam ajuta, documentându-mă, deoarece nu aveam bani de terapie. Astfel, tipa aia din video spunea că trebuie să consumi galben: să mănânci fructe galbene, să stai la soare, să te înconjuri de flori, polen, orice cu galben. Cred că în subconștientul meu a rămas asta, așa că m-am gândit la galben. După care am căutat o nuanță și asta a fost.

Ulterior mi-am dat seama că sunt zodie de foc, rezonam cu floarea soarelui, că-mi plăcea galben cu mult înainte de această schimbare a numelui meu.

Dar ce înseamnă galben pai? E un brand dincolo de nuanță?

Mulți spun asta. Obișnuiam să spun: „Galben pai nu ar face asta, Adriana ar face asta”. Un prieten mi-a spus: „Eu. Cred că tu, Adriana, scoți la suprafață ce-i mai frumos, iar asta este galben pai”. Pentru mine e o schimbare, e un drum ales de a vedea partea plină a paharului. De atunci am mai avut niște mici căderi  – pandemia a fost iar un moment care m-a încuiat – dar a trecut.

Galben pai a fost o schimbare, o promisiune că pot să fac să văd binele pentru mine, în primul rând, iar dacă voi reuși și pentru alții, va fi și mai bine. Ca feedback în social media, lumea îmi spune: „mie nu-mi plăcea galbenul, dar de când te urmăresc pe tine ce lucruri frumoase galbene observi, îmi place mai mult culoarea”. Și nu o dată am avut surpriza să văd că galbenul e asociat cu bucurie.

Am fost la o cafenea în gară și m-a întrebat o tipă cum să-mi scrie numele pe pahar. „Normal că nu o să-i zic Adriana, o să-i spun galben pai”, am gândit. În loc să scrie galben pai, a scris galben mai. Când m-a întrebat ce înseamnă, am zis că e o nuanță, la care ea răspunde: „Înseamnă că dacă ați ales culoarea asta sunteți o persoană fericită”.

Acum, cel puțin, galbenul ăsta a prins puțin mai mult curaj și putere. Înainte eram destul de timidă, ceea ce vine din copilărie, când am adunat toate frustrările că poate nu am fost cel mai bun copil, nu am fost de zece, nu am fost perfectă.

Care e povestea pisicilor?

E una foarte interesantă 😊. Pisicile mele sunt cărate din Piatra Neamț și pe drum s-a mai lipit încă una.

Prima pisică am luat-o înainte de a începe depresia, înainte de a ajunge în București, când am fost la un psiholog și am fost sfătuită să fac o schimbare în subconștient.

Mi-am dorit foarte mult un animal de companie, deși soțul meu nu voia pisică. Energetic vorbind e foarte bine să ai un animăluț de care să ai grijă, mai ales că nu dormeam bine, eram anxioasă. La șase luni am pierdut-o, am pus anunț și am oferit 50 de lei celui care o găsește, deși stăteam foarte prost cu banii în perioada respectivă. S-a găsit pisica, am dat 50 de lei copilașilor din cartier, am adus-o acasă, semăna identic cu pisica noastră, dar aveam o bănuială că nu e a noastră. La câteva zile distanță, văd pisica în fața blocului, în timp ce parcam mașina. „Nu pot să cred, iar a sărit pisica. Nu-i mai spun soțului, o iau și o duc în casă”. În casă, cealaltă mâță. De fapt a doua era pisica mea, noi luaserăm altă pisică gri și când am analizat lucrurile, am zis că așa a fost să fie, să le avem pe amândouă.

Așa că ne-am mutat cu ele în București, unde s-au adaptat foarte bine.

La Rădăuți s-a mai adăugat o pisică pentru că ajunsesem să-mi alin depresia culegând pisicile. Soțul meu era plecat de acasă, eu culegeam de pe stradă pisici fără adăpost, le vaccinam și le sterilizam și apoi le găseam căsuță. Ultimul a fost motanul care a suferit de o boală foarte gravă și pentru că a supraviețuit, a demonstrat că e un luptător. În plus, au fost foarte multe semne care au arătat că trebuia să fie la noi. În ziua în care s-a îmbolnăvit, cel care trebuia să-l ia a zis că nu-l mai vrea. A supraviețuit, dar a rămas cu multe sechele și mi-am dat seama că nu o să-l mai ia nimeni. Are un fel de parkinson, când se sperie se dezechilibrează și trebuie să fim foarte atenți.

Adriana a fost fotograf de evenimente foarte mult timp și aproape 10 ani a încercat să se regăsească în toate ipostazele, locurile și meseriile

Care a fost problema la București?

Soțul meu muncea foarte mult, ajunseserăm să trăim despărțiți, dar împreună. Am stat despărțiți vreo trei luni, apoi ne-am revenit și el și-a dat demisia de la job și am avut o discuție: „Dacă tot ai demisionat, hai să ne mutăm”. El a intrat în jocul meu și a întrebat „Unde”. Am ales Brașov, ceea ce mi-a surâs enorm. Nu a durat o lună. Am împachetat, aveam o mașină mai mare și într-o zi am făcut trei drumuri ca să ne mutăm toate lucrurile și mâțele la sfârșit. Eram foarte fericiți, dar nu știam din ce o să trăim. M-am angajat repede în vânzări, însă, ce să vezi, am stat doar trei luni în Brașov.

Soțul meu avea un prieten în Rădăuți care i-a promis marea cu sarea: că o să ne facem studio, că o să fie superb. Mă gândeam: „Măi, dar mie îmi e bine în Brașov”, dar suna prea bine oferta respectivă și am ales să mă duc după dragoste.

Pe 1 decembrie acum patru ani, mă mutam la Piatra Neamț ca de acolo să mă mut la Rădăuți. Pe 2 februarie se întâmpla mutarea în Rădăuți. La început eram fascinată: oamenii sunt de mai multe religii, fizionomiile erau diferite, turiști, mănăstiri, din punct de vedere fotografic eram fascinată. Nu a ținut mult entuziasmul meu că a venit pandemia.

Alt episod de depresie?

Erau în spate doi ani urâți și acum venea asta. Am avut noroc că aveam un spațiu mai mare, dar simțeam că mă sufoc. Banii îi cheltuiserăm pe pandemie și ne aflam din nou în punctul în care simțeam că nu e locul nostru acolo.

Țin minte și acum tabloul: stăteam amândoi pe marginea patului, băuserăm o țuică trimisă de mama și eram curajoși să vorbim. Ne-am dat seama că nu ne spuseserăm multe lucruri și era momentul să le lăsăm să iasă. Am început amândoi să plângem că nu știam care era soluția. Trebuia să stăm să ne așezăm din punct de vedere financiar pentru că ne cheltuiserăm toți banii în pandemie. Ne-am dat seama că oamenii la care ne duseserăm voiau de fapt să ne manipuleze foarte mult, ne promiteau marea cu sarea și la schimb dădeam creativitatea noastră și aerul fresh cu care veniserăm. Nu am știut ce înseamnă asta până ce nu m-am afundat în mizeria de acolo și la un moment dat aveam și eu nevoie de încă o Adriana căreia să-i spun că e o gură de aer fresh.

Am închis tot aproape un an de zile, eram iarăși în depresie. Nu voiam să mai aud de nimeni și nimic, îmi era rușine de eșecul pe care îl trăiam.

Am făcut iar compromisul de a trage amândoi la plug până ce ne vom pune pe roate să putem pleca. Job-urile erau aproape inexistente într-un oraș mic, unde de obicei se dau pe relații și cunoștințe. Am avut noroc și m-am angajat într-o optică medicală.

Fetele m-au plăcut, au văzut că am abilități de comunicare bune, eram iarăși gura de aer fresh și ajunsesem să câștig foarte bine, dar cu prețul unui stres imens.

Mi-au crescut salariul fix înainte să-mi dau demisia, lucru ce m-a încântat și uite așa am stat aproape 3 ani în Rădăuți.

Dacă la început am regretat decizia de a veni în acel oraș, cu mintea de acum îmi dau seama că a fost foarte bine pentru mine că am cunoscut mulți oameni faini și am descoperit că pot să mă pliez pe orice job.

De ce ai plecat?

Bună întrebare. Mă plictisisem și m-am îngrășat. Nu aveam unde să ies, dacă soțul meu pleca cu mașina, nu puteam să fac mai nimic și am simțit că am căzut. Mi-am reactivat contul, însă nu mai vedeam chestii galbene, profilul meu era gri și oamenii au simțit.

Citește și: Povestea tânărului care s-a mutat la sat pentru că nu-și găsea locul în București. De ce își spune Marcel Limbășan Meșterul Cârpeală

Dar care e treaba cu accidentul de mașină?

Între mutarea de la București și Brașov, am avut accidentul de mașină. Acesta a fost momentul în care m-am lăsat de fotografie. Veneam de la Rădăuți, dar noi nu știam că urma să ne mutăm în acest oraș. Eram în perioada în care ne împăcaserăm, dar nu eram siguri pe noi. Ne-am certat, am adormit la volan și de oboseală am cedat. După, a trebuit să citesc foarte multe studii să înțeleg de ce am adormit la volan.

De fapt nu am adormit, am amorțit, mi-am dat seama că adorm, însă credeam că visez. Îl ascultam pe Jurjak, cu piesa „Un Minut”. Cred că dacă l-aș întâlni acum i-aș spune: Omule, tu mi-ai prezis renașterea mea personală”. Am tras de volan stânga, am intrat în șanț, soțul meu dormea în timp ce eu dormeam, ochii au văzut ce se întâmplă, au transmis informația la creier, creierul corpului, corpul s-a încordat, am ținut volanul de parcă era crucea mea. Ne-am rostogolit, am lovit singurul copac de pe câmp, însă norocul nostru a fost că am avut centură, airbeg, tablă moale și faptul că am căzut pe pământ moale. Doar motorul și noi am mai rămas, restul era compromis. Echipamentul meu se ducea în reluare. Eu nu am fost bușită tare, în schimb soțului meu, pentru că era foarte relaxat, i-a sărit mâna din umăr și s-a lovit foarte tare la cap.

Asta s-a întâmplat pe 20 mai și abia ulterior am realizat că în ultimii ani, pe 20 mai tot timpul am pățit ceva. Cu accidentul practic am închis o buclă. Cu doi ani înainte am fost suspectă de leucemie, am pierdut foarte mult sânge și am rămas fără hemoglobină, cu un an înainte s-a făcut scurtcircuit la ștergătoare și era să ia foc toată mașina, cu mine înăuntru.

De la accident s-a schimbat ceva. Cu anii am învățat că schimbările nu vin din exterior, pleacă de la tine, tu le naști. De atunci nu mă mai gândeam la fiecare pas pe care îl fac, am început să mă bucur mai mult de viață, gândindu-mă cât de aproape am trecut de moarte. De fapt asta a fost partea a doua la galben. Astfel că, la Rădăuți, când mă simțeam atât de rău, am realizat următorul lucru: „Stai mă că eu nu am trecut prin accidentul ăla degeaba. Dacă am supraviețuit la așa ceva – șansele erau foarte mici să trăim amândoi – înseamnă că eu trebuie să fac chestii faine, să influențez viața măcar unui om, dacă nu mai multora”. În Rădăuți am spus: „Hai să ne căsătorim”. Simt că am făcut-o prea târziu, nu atunci când am simțit că e timpul.

Câștigam foarte bine, dar eram în burn out, ajunseserăm într-o perioadă în care nu ne mai înțelegeam eu cu soțul meu și simțeam că trebuie să se întâmple ceva. Am rămas cu ceva bani după nuntă, așa că am decis să ne mutăm din nou. L-am trimis pe soțul meu înainte la Brașov. Eu am mai rămas șase luni înainte la Rădăuți, imaginându-mi că îmi voi face targetul la job și o să primesc bani frumoși. Însă nu ne-am gândit că plătind două chirii cheltuim mai mult, așa că am decis să-l urmez.

Și cum a fost la Brașov?

Iată că se face un an de când am ajuns în Brașov și e foarte bine. Am plecat după ce mi s-au arătat 3 semne unul după altul: am rămas fără căldură, fără apă caldă la Rădăuți, iar motanul s-a îmbolnăvit. M-am mutat în ianuarie cu un vibe foarte fain, după ce am câștigat un concurs de fotografie la Cannon. Aveam nevoie de schimbarea aia care, la început de an mi-a spus: „Tu meriți mai mult decât ai tu acum. Nu te mai mulțumi cu firimituri”. Premiul a fost o experiență la Istanbul, de unde m-am întors cu un vibe superb. Ușor, ușor am început să intru în Brașov și să cunosc oameni. M-am angajat în mall ca să am o siguranță financiară și zi de zi mergeam cu ghiozdanul meu galben prin cafenele, făceam poze și oamenii mă recunoșteau. Așa am început să cunosc owners de cafenele faine, oameni pe care îi puteam ajuta pe partea de imagine, eu cu marketingul, soțul meu cu partea de video. Și așa m-am conectat cu oameni mișto, am învățat o mulțime de lucruri și practic a început a doua rundă de Brașov, de data asta mai bună. Și astfel mă întorc la prima ta întrebare legată de ce fac azi.

Mai am un fun fact: soțul meu e alergic la pisici 😊