Cum povestea vântului care bate prin frunze se poate transforma în mii de lei? Alexandru Claudiu Maxim: „Mi-aș dori să trăiesc doar din artă, dar momentan trăiesc din talent”

Alexandru Claudiu Maxim stătea în chirie în Tineretului atunci când toată lumea era obligată să stea în casă. Asculta cum nucul din fața blocului îi bătea în geam. Iar asta l-a inspirat. „I-am legat un liner de crengi și am lipit o coală pe geam și l-am lăsat să îmi povestească ori el, ori vântul care bătea prin frunze. Am adunat vreo 40 de povești ale vântului, unele au ajuns la oameni sensibili, dar cea mai scumpă de până acum a fost un diptic”. Iar aceasta cea mai scumpă lucrare s-a vândut cu peste 1000 de lei.

Este artist vizual, editor video, membru în grupul artistic Pastila Roz și manager The Art Machine. Iar prin ultimul proiect încearcă să încurajeze „consumul sănătos de artă prin punerea în contact direct a artiștilor cu publicul larg”. 

Drumul său artistic a început în liceu, cu un trei la franceză. A continuat apoi cu întâlniri care i-au schimbat viața. Ai lui nu au avut ce să-i spună atunci când s-a hotărât să facă din pasiunea și talentul artistic o carieră. L-au susținut și au învățat împreună ce înseamnă acest drum frumos, dar complicat. Despre relația lui cu părinții săi și raportul acestora cu arta, Alexandru Claudiu Maxim spune că „am învățat împreună cu părinții mei ce înseamnă arta contemporană, eu m-am ales cu o direcție de carieră, iar ei cu o mare plăcere de a vizita galerii și muzee de artă contemporană din Europa, după ce le-am explicat că arta nu mai trebuie privită de jos, dintr-o poziție umilă, ci ca un dialog sensibil și deschis”.

Are multe planuri și multe vise. Lui Alexandru Claudiu Maxim îi place să trăiască alături de oameni. Mai mult decât atât, crede că „mitul cu artistul solitar și neînțeles e so last century”. În rândurile de mai jos, vă invităm să descoperiți un artist visător, îndrăzneț, curajos și determinat. Dar și un om care nu încetează să se aventureze „în lumea pe care n-am de ales decât să o iubesc”.

Alexandru Claudiu Maxim, povestește-ne puțin despre proiectul „Art Machine”… 

Art Machine e un vending machine de artă, în care găsești serii limitate de 100 de lucrări mici, realizate de artiști. Lucrările sunt originale, realizate de mână, e artă adevărată, pe bune. Dimensiunile sunt cele ale unei cărți de vizită și în schimbul sumei de 10 lei îți poți procura o lucrare de la artistul care îți place sau pe care vrei să îl descoperi. 

Este și un concept curatorial menit să realizeze legătura dintre artiștii contemporani cu un public interesat spre a cunoaște scena, funcționează și ca un catalog subiectiv pe care îl prezentăm și spunem „după noi, asta merită cumpărat acum în artă”. Reprezintă și un „joc de-a colecționatul de artă” în miniatură pe care noi îl considerăm necesar pentru a dezvolta mai multe moduri de a consuma artă. Poate fi găsit în Librăria Cărturești din ParkLake Mall.

Alexandru Claudiu Maxim:„Artistul întreabă și așteaptă să vadă dacă la capătul celălalt al firului e cineva care îi răspunde”

Cum ați reușit să lucrați cu atât de mulți artiști ucraineni… nu mai puțin de 16 artiști, de la Katia Didyk, Daria Polishchuk sau Masha Foya și până la Oleksandr Grekhov, Olia Fedorova și Iryna Degtyarenko?

La vernisajul expoziției Bombe și Oameni, organizat de galeria neconvențională Celula de Artă și de hub-ul cultural Carol 53, curatoriat de Raluca Ilaria Demetrescu, în cadrul căreia aveam și noi lucrări expuse, am vorbit cu Daniel Loagăr de la Celulă și ne-am dat seama că putem contribui acestei inițiative, punând la dispoziție Art Machine pentru artiștii care deja făceau parte din această expoziție. 

Acest eveniment caritabil adunase peste 75 de artiști români și ucraineni care au luat atitudine împotriva războiului, iar printurile artiștilor ucraineni, cu care cei de la Celula de Artă erau în legătură în contextul unor alte proiecte, au fost vândute pentru a contribui la strângerea de fonduri pentru refugiați care încă este în derulare. Așa că ne-am coordonat cu Celula pentru a obține aceste imagini pe care să le folosim pentru Art Machine. Deși lucrările sunt replici tipărite, nu desene originale, în situația de față cred că mesajul e mult mai important decât forma. Ai ocazia de a contribui la această cauză pentru a ajuta concret.  

Citește și: Daniel Loagăr: „Mirajul lui afară m-a ocolit”. Cum ajungi de la o poezie a lui Nichita Stănescu, la fizica cuantică? Și ce înseamnă să fii artist în România

Ce știți despre artiștii ucraineni cu care ați lucrat în acest proiect. Sunt tot în Ucraina, sunt în siguranță?

O parte din lucrări sunt de la începutul războiului, unele chiar dinainte sa înceapă și ne arată cât de repede se pot schimba lucrurile de la o zi la alta. O parte din artiști sunt activi în social media și vă invit să îi urmăriți pentru a vedea o altă perspectivă asupra războiului: Katia Didyk, Max Moshkovsky, Oleksandr Grekhov, Ievghen Velychev, Anna Ivanenko, Alevtina Kakhidze, Oksana Drachkovska, Natalia Lisova, Olia Fedorova, Oleksandra Ruth, Masha Foya. Despre Sasha și Iryna Degtyarenko nu știm nimic.

Toate încasările din acest proiect se duc către asociațiile care se ocupă cu sprijinirea familiilor vulnerabile din Ucraina. Cum ați reușit să ajutați până acum?

Celula de Artă era deja în contact cu un colectiv de artiști din Cernăuți, cu care mai derulaseră în trecut proiecte artistice și către care trimiteau constant, de la începerea războiului, pachete cu ajutoare (medicamente, pături, mâncare neperisabilă). Cum criza din Ucraina nu dă semne să se termine, am pus la bătaie Art Machine pentru trei săptămâni și am pus în vânzare o serie de 100 de printuri adaptate la dimensiunile vending machine-ului, iar încasările merg către Celula de Artă pentru a-i ajuta să-și continue demersul de susținere.

E foarte ușor să devenim blocați în disperarea că nu putem face nimic, că tot ceea ce vedem e dincolo de puterea noastră de a influența lucrurile, iar noi încercăm să direcționăm atenția spre modurile concrete în care putem face o mică diferență. Dacă prin acest demers putem sensibiliza oamenii să se implice mai departe, atunci scopul este îndeplinit.

„Art Machine” este o inițiativă gândită de „Pastila Roz”. Povestește-ne puțin și despre acest proiect…

Art Machine apare ca idee în 2014 undeva în Oradea într-o dimineață la o cafeluță când Marian și Beaver au plecat de la atelier să își ia cafea la un leu. Timp de 4 ani e lăsată la păstrare într-un caiet de schițe.

Apoi în martie 2019 apare primul prototip în cadrul expoziției Pastila Roz „The Resolution will be Supervised” de la atelier 030202, printre primele expoziții din București ale grupării Pastila Roz. A fost o aventură să o programăm, am apelat la un inginer, iar rezultatul era ceva care reușea să distribuie hârtii, uneori deloc, uneori câte 5. Am avut vizitatori care au hackuit Art Machine-ul, au văzut că puteau să bage hârtii în loc de bani, că pot să bage bani doar până la jumate și să îi tragă înapoi, pe scurt, am învățat mult din user experience, iar ei s-au bucurat că pot primi mai mult pentru mai puțin. 

Fast Forward 6 luni până în septembrie 2019 la Art Safari, la expoziția de artă supercontemporană „Young blood” – art of your time, curatoriată de Mihai Zgondoiu, Art Machine este un obiect de artă funcțional, cu aparatură profesionistă în el. Lucrările pe care le distribuia costau 1 leu, 5, 10 sau 50, în funcție de alegerea vizitatorilor. Le-am lăsat lor această decizie, să stabilească cât cred că merită arta contemporană. Nu era nicio diferență în lucrarea pe care o primeau, ci doar în percepția lor asupra valorii. Din cele 700 de lucrări cu care am venit pregătiți, doar din Pastila Roz, nu a mai rămas niciuna încă din prima zi. În acest fel, am devenit noi trei mașina de artă care producea lucrări toată ziua. Ideea a fost atât de bună încât s-au implicat și alți artiști să ne ajute, și chiar și oameni obișnuiți, vizitatori ai Art Safari care au stat la o vorbă și o cariocă la barul din curte. În 10 zile am reușit să vindem 3000 de lucrări și să rămânem fără idei. Orice ne-a trecut prin cap a apărut pe cartonașele alea, până când am început să ne repetăm. A fost și un proces terapeutic excelent.

În 2020 începe un hiatus social în care ne-am aflat până în 2022 – pandemia Covid-19, care a venit cu restricții ce au afectat puternic mai ales lumea artistică. În august 2020 Art Machine își schimbă traiectoria din obiect de artă sau instalație interactivă care dezvolta o critică artistică specifică Pastila Roz într-un proiect orientat pentru a ajuta artiști, pentru a dezvolta o comunitate și pentru a propune un nou mod de consum al artei contemporane. Cărturești ne-a susținut ideea și în acest fel am ajuns cu Art Machine în Carusel, în centrul vechi al Bucureștiului. Eram acum un Pop-up Gallery cu vânzare și țineam mult la ideea de serii limitate de 100 lucrări mici, desenate de artiști. Și aici e vorba de lucrări originale, nu copii, nu printuri. Fiecare artist avea timp de 2 săptămâni lucrările în Art Machine, iar la final împărțeam câștigurile. 

Am ales artiști care ne plăceau, aflați în diverse etape ale carierei lor artistice. Unii erau foarte cunoscuți, precum Pisica Pătrată sau Obert, alții erau la început de drum, cu facultatea abia terminată, dar cu mult potențial, cum ar fi Malbec sau Andrei Felea. A fost o gură de aer proaspăt pentru scena de artă din București și ne bucurăm că am găsit o modalitate care să susțină consumul de artă și am reușit să ne găsim fani care veneau special pentru a vedea ce mai e nou la Art Machine. Și Cărturești Carusel avea propria colecție de la Art Machine pe care o afișa la case.

În prezent suntem cu Art Machine în Cărturești ParkLake în București. Echipa de acolo este super tare, sunt foarte deschiși, prietenoși și grijulii cu librăria lor și cu aparatul nostru, își dezvoltă și ei colecția lor proprie de la Art Machine. Recomand, dincolo de Art Machine, să dați o tură pe acolo data viitoare când mergeți la mall.

Desigur, am primit și refuzuri, pentru unii 10 lei pentru o lucrare ar putea fi o sumă prea mică și înțelegem perfect. De aceea vrem să dezvoltăm alte vending machines, unele care distribuie lucrări mai mari, de tip carte poștală, dar vom păstra și formatul mic, prin care țintim și alte orașe din România, în principal cele care au o scenă artistică: Timișoara, Cluj, Iași. Ne dorim inițial să expunem artiști locali, curatoriați de cunoscătorii locului. Apoi desigur, ne dorim să călătorim și în afara scenelor artistice cu proiectul, poate la festivaluri și chiar și în afara țării.

Povestește-ne puțin și despre proiectul „Pastila Roz”. Și de unde a venit numele lui 😌

Pastila Roz este o grupare artistică satirică, jovială și indiferentă formată din Beaver, Marian Codrea și mine. Anul acesta se împlinesc 10 ani de când există și 5 ani de când activează în București, iar eu m-am alăturat grupării atunci când i-am cunoscut pe Marian și Beaver la București. Ei au început grupul la Timișoara în timpul facultății și ce pot eu povesti despre numele Pastila Roz este că se referă la două lucruri: chimie și culoare – o asociere inițială care ar putea să esențializeze cele două căutări principale ale fondatorilor. Marian e sculptor și lucrează implicit și cu reacții chimice, iar Beaver e pictor. 

De asemenea, cele două cuvinte stau și în contrapunct, pastila inspirând o dimensiune exactă, rațională, utilă, iar roz reverie, nebunie, creativitate. Fiecare din membri dezvoltă și un discurs artistic personal și vă invit să ne descoperiți pe fiecare. Suntem foarte diferiți și evoluăm. Beaver este un pictor incredibil de talentat, Marian pe lângă sculptură se dezvoltă pe modelare digitală, simulări 3D, scanări digitale și 3D printing. Eu pe lângă arta video am început să fac animații, instalații interactive, new media, experimente cu tehnologii care, cel mai probabil, vor defini viitorul. Împreună realizăm concepte de expoziție care spun ceva despre cum am lucrat împreună, despre cum ne adaptăm și ne temperăm ego-ul creator fiecare dintre noi, despre concluziile la care am ajuns cu procesul, sunt rezultatul unei munci colective, care se numește Pastila Roz.

Prin proiectul „Art Machine” spuneți că încurajați „consumul sănătos de artă prin punerea în contact direct a artiștilor cu publicul larg”. Care crezi că ar trebui să fie raportul unui artist cu publicul său?

Cred că un artist are acum multe metode de a comunica cu publicul său. Există o idee în artă care este exprimată sub mai multe feluri, de exemplu, frumusețea este în ochii privitorului, care poate fi și spusă sub forma «arta își îndeplinește scopul atunci când e expusă și procesul artistic e complet atunci când lucrarea este văzută și trăită de un privitor». Acest raport cred că e fundamental, dar poate avea multe suporturi. Acum avem metode multiple de a experimenta o lucrare de artă – poate fi online, poate fi pe stradă, poate fi în galerie, poate fi la metrou. Ar trebui ca oricăreia din aceste alei să îi spunem să ne ducă mai aproape de o comunicare directă cu artistul. Cumva artistul întreabă și așteaptă să vadă dacă la capătul celălalt al firului e cineva care îi răspunde. Și ce e fascinant e atunci când vin reacții nebănuite sau neașteptate. Le-aș numi organice, pentru că vin dintr-o curiozitate pură. Și așa încet, încet cred că putem dezvolta un simț estetic minimal care acum e ocupat doar de opțiunile momentului. Dar cu cât vom avea mai multe opțiuni, cu atât mai necesar va fi să începem să alegem.

Alexandru Claudiu Maxim:„Drumul meu artistic a început cu un trei la franceză”

Cum arată publicul lui Alexandru Claudiu Maxim? 😌

Oameni care trăiesc în 2022, au acces la internet și știu sau intuiesc ce putere are.

Cum a fost pentru tine întâlnirea cu arta?

Întâlnirea mea cu arta a avut loc prin discuții cu oameni, multe schimburi de idei, asocieri și experimente. Fără aceste întâlniri nu aș fi putut să-mi conturez curiozitățile, nu aș fi putut să îmi dau seama că asta este lumea în care îmi dau sens, în care am loc și în care mă pot împlini. Artiștii-oameni sau oamenii-artiști au fost cel mai important element în întâlnirea mea cu arta. 

Care a fost reacția celor din jur atunci când le-ai spus că vrei să fii artist? Ce au spus ai tăi?

M-am hotărât relativ târziu în această direcție, deși datele erau acolo. Cam acum șapte ani am avut o decizie clară în a urmări o carieră artistică. Ai mei nu prea mai puteau să zică ceva în privința asta, era deja prea târziu să mai dezbatem. Nu a fost neapărat ușor, dar cred că s-au simțit și ei mai liniștiți acum că toate ideile și gândurile mele aleatorii începeau să aibă un sens și o finalitate. Cred că am învățat împreună cu părinții mei ce înseamnă arta contemporană, eu m-am ales cu o direcție de carieră, iar ei cu o mare plăcere de a vizita galerii și muzee de artă contemporană din Europa, după ce le-am explicat că arta nu mai trebuie privită de jos, dintr-un poziție umilă, ci ca un dialog sensibil și deschis.

Cine au fost oamenii care te-au sprijinit în drumul tău artistic?

M-am transferat de la mate-info la filologie în clasa a XII-a când mi-am dat seama că pot da examenul de Bacalaureat mai ușor pentru ce interese am – Comunicare și Relații Publice la Facultatea de Litere. Așa că drumul meu artistic a început cu un trei la franceză.

Profa mea de franceză din liceu a fost prima persoană care m-a susținut nemărginit. Emilia Munteanu venea de la Bacău de la Universitate ca să predea la liceul meu din Onești. Dădea doar compuneri ca temă și era interesată de ceea ce gândeau studenții. Nu știam franceză, dar știam română, așa că am scris ceva în română și i-am zis că mi-a plăcut tema și că am scris în română și să mă scuze. Nu m-a scuzat, dar mi-a dat întâlnire la bibliotecă, timp în care a stat cu mine și eu cu dicționarul în mână și doar îmi confirma sau nu că am tradus corect ce am scris. Am transformat textul într-o scenetă de teatru pe care am și pus-o în scenă și am și publicat-o în revista de Litere a Universității din Bacău.

Un alt stâlp, deși e mai degrabă platformă pe care mi-am bazat sprijinul, a fost profesorul Valentin Perciun de la Facultatea de Litere, Universitatea din București, secția Comunicare și Relații Publice (pe care am și absolvit-o). Îl consider maestrul meu, am legat o prietenie puternică încă din timpul facultății care a continuat și după. Cu el mi-am dezvoltat cultura generală, modul de a pune probleme și de a căuta răspunsuri, am învățat ce înseamnă dedicarea totală, concentrarea extinsă, camaraderia, o mare, mare iubire pentru audiovizual sub toate formele și formatele sale, nici nu știu ce să mai adaug. Împreună am construit un experiment: manuale digitale de comunicare audiovizuală pentru studenții de la Litere pe care l-am și pus în practică, a devenit și lucrarea mea de licență, am învățat mult învățând. Dacă nu era el, probabil aș fi fost pe la Onești acum.

Cu toată această bază structurală pregătită, de orice incursiune creativă mă întâlnesc cu Irinel Anghel, artist interdisciplinar, compozitoare, performer vocal. De la ea am învățat ce înseamnă libertatea totală, irepetabilitatea, efemeritatea, o mare, mare iubire pentru avangardă, absurd și experiment. Am fost la un performance pe care l-a ținut la Muzeul Enescu și am rămas hooked. I-am trimis o filmare cu ea de la performance și m-a invitat să particip și eu. Am apreciat mult deschiderea ei de a lucra cu neprofesioniști, așa cum mă consideram eu pe vremea aia. Am fost de atunci posesor de animale umane, mecanic macaragiu de obiecte fantomatice, un Ferdinand care își decojește pielea de scotch pe toți spectatorii, un căutător de ler prin buzunarele oamenilor veniți să asculte necolinde, plimbător de scaune și tot așa.

Când n-am mai putut să performăm live, ne-am mutat digital, am realizat cu ea animația Crossing the Styx – Whispers from the Underworld în care am compus muzica, un avant-goth performance de 57 de minute lansat în pandemie în cadrul Ligeti Festival #2 și ulterior intrat în competiția națională la BIEFF 2021.

Ultima întâlnire importantă a fost cea cu Marian și Beaver și invitația de a face parte din Pastila Roz. M-am construit în felul ăsta ca artist video și am început să am o abordare mai plastică de lucru cu acest format. Băieții știau deja cine sunt ei și ce vor să facă, iar această siguranță m-a inspirat și pe mine să încep să pun baze concrete pentru cariera de artist. Mixul dintre noi funcționează foarte bine și ne împinge mai departe pe acest drum. Am avut multe reușite concrete, una dintre ele este și Art Machine și alte planuri de care veți mai auzi în viitor.

Desigur, cel mai mare sprijin a venit de la părinții mei cărora le mulțumesc pentru iubirea nemărginită, susținerea financiară și încrederea în acest vis.  

De unde îți găsești inspirația? 

N-aș putea pune un punct pe ceva. Banal cumva, mă inspiră orice, mai ales atunci când îmi perturbă un flux mental normal. Mă plimb pe stradă și văd ceva care îmi provoacă un proces al cărui final nu mai are nicio legătură cu începutul. Văd o lucrare de artă și mi-e ciudă că nu mi-a venit mie ideea, dar o respect enorm. 

Cred că procesul meu de creație mă duce spre a realiza lucruri pe care mi-aș dori să le trăiesc ca artist, în timp ce le fac, dar și ca privitor, consumator de artă, apoi. Dacă deja le face cineva, cu atât mai bine, mă bucur de ele și de ocazia de a le asimila în existența mea limitată. Dacă nu știu cum să reacționez la ele, mă bulversează total, abia atunci devine interesantă aventura pentru că văd lucruri în mine despre care nici nu știam că există.

Citește și: Bombe și oameni. Artiști uniți împotriva războiului. Raluca Ilaria Demetrescu: „m-a impresionat mila oamenilor pentru animalele refugiaților”

Crezi că artistul trebuie să fie activist? Să fie informat și să răspundă, prin arta sa, la ce se întâmplă socio-politic în fața sa?

Cred că e inevitabil să fiu expus la idei iar, dacă unele sunt destul de puternice încât merită susținute sau respinse, atunci mă pot folosi de talentul meu pentru activism. Dar nu l-aș numi artă, consider că impun tehnici artistice spre a servi o convingere personală cu aplicabilitate socială sau politică. Apoi, în contexte excepționale, există artă politică incredibil de inteligentă pe care o apreciez, artiștii din Ucraina pe care îi avem la Art Machine sunt geniali din punctul acesta de vedere. Dar în contextul în care se află, mai are vreun sens, sau mai e loc de alt tip de artă?

Alexandru Claudiu Maxim:„Am vândut cu 1600 de euro un NFT”

Alexandru, trăiești doar din artă? 

La momentul acesta pot spune că trăiesc din talentul pe care îl am, dar nu e prezentat întotdeauna ca artă. Arta e și un context, una e să vezi o reclamă înainte să asculți ce vrei pe Youtube și alta e să mergi la muzeu. Mi-aș dori să trăiesc doar din artă, dar momentan trăiesc din talent. Sunt editor video freelancer. În orice caz, îmi place tot ceea ce fac și asta e ce contează.

Cu cât s-a vândut cea mai scumpă lucrare semnată Alexandru Claudiu Maxim și unde a ajuns?

Am vândut cu 1600 de euro un NFT la o licitație caritabilă Artmark. Este un fragment video dintr-o animație din filmul „Crossing the Styx – Whispers from the Underworld”, realizat împreună cu Irinel Anghel.

Lucrări fizice nu prea am, dat fiind pasiunea mea pentru digital, dar un proiect dezvoltat tot în pandemie, „Wind in my pages” s-a bucurat de un oarece succes. Stăteam în chirie în Tineretului în timpul lockdown-ului și ascultam în geamul camerei mele de la etajul doi cum nucul crescut pe lângă bloc îmi bate în geam. Și mi-a bătut atât de mult încât mi-am dat seama că avea ceva să îmi zică. I-am legat un liner de crengi și am lipit o coală pe geam și l-am lăsat să îmi povestească ori el, ori vântul care bătea prin frunze. Am adunat vreo 40 de povești ale vântului, unele au ajuns la oameni sensibili, dar cea mai scumpă a fost un diptic, care s-a vândut cu 1500 de lei la Art Spot, un market alternativ de artă organizat de Unicat și Galeria Neagră, de Crăciun în 2021 la ArCub.

Ai făcut parte din proiectul „Orașul M” prin care se încearcă dialogul dintre artiștii locali și publicul călător aflat în tranzit în stațiile metroului Bucureștean. Povestește-ne puțin despre „stația ta” 😌

Orașul M este unul dintre cele mai bune proiecte după mine, care deschid acest dialog între arta contemporană și publicul bucureștean. Am primit de la Var Cultural, asociația care dezvoltă acest proiect, o invitație de a expune în stația Izvor la vernisajul din noiembrie 2021 al Pastilei Roz de la E T A J artist run-space. Tema era să transformăm stația într-o galerie de artă contemporană, împreună cu alți artiști. Lucrările realizate de Pastila Roz sunt colaje care conțin lucrări deja existente ale Pastilei Roz. Discută despre fluxuri în general, mai ales că metroul este prin definiție un nod de legături în continuă mișcare. Am luat elemente din tablouri, cadre din animații sau ilustrații digitale realizate de noi și le-am pus împreună în compoziții unitare. Ca tehnică am ales cea a colajului pe pereții stației, pentru că ne-a plăcut mult textura din stația Izvor. Ne-am folosit de ea pentru a crea un joc de transparențe, umbre și perspective menit cumva să o scoată în evidență și mai tare.

„Mitul cu artistul solitar și neînțeles e so last century”

Care este cel mai mare vis al tău?

Îmi doresc să pot face în continuare ceea ce iubesc, să am aproape oamenii pe care îi iubesc și să ne aventurăm în continuare împreună în lumea pe care n-am de ales decât să o iubesc. Mitul cu artistul solitar și neînțeles e „so last century.”

Povestește-ne puțin despre vernisajul expoziției „Things to a void in a black hole vacation”…

Expoziția va putea fi vizitată în fiecare sâmbătă, în perioada 14 mai – 18 iunie, între orele 15:00 – 17:00 iar între 21 mai și 18 iunie, de la ora 17:00 va avea loc o proiecție a filmului de animație Crossing the Styx – Whispers from the Underworld pentru maxim 6 spectatori. Vor avea loc trei proiecții simultan în cadrul expoziției, fiecare spectator având căști audio separate pentru a putea experimenta în solitudine filmul. Filmul poate fi vizionat în urma unei rezervări iar finisajul expoziției va avea loc pe 25 iunie.

Manifest Things to a void in a black hole vacation: „Ce-ți trece prin căpățână când te uiți în gol? Mă dor mâinile și picioarele, mi-am bătut prea mult gura, am făcut progrese încet, zici că totul stă pe loc. Nu cer decât o mare de liniște, vreau să mă relaxez, am muncit prea mult, n-am pierdut timpul, dar nici plăcut n-a fost neapărat. N-am o ură, dar vreau doar să…știi? Treji, dar cu ce cost? Între 11 și 13 nu exist. Acum că s-a terminat îmi iau vacanță și o să stau doar acasă.”

Instalația sculpturală urmărește crearea unui volum meditativ, aproape aseptic, construit din siluete umane, lumini, umbre, reflexii și spațiu gol. Personajele sunt prinse în momente la granița dintre relaxare și tensiune. Lumina este elementul care fixează și blochează în spațiu manifestări care în mod normal au o dinamică temporală, similar tehnicii fotografice, dar în această situație capătă volum.

Filmul de animație Crossing the Styx – Whispers from the Underworld oferă o experiență într-un teritoriu sonor și vizual, aflat dincolo de obișnuit, de marginile convențiilor, în care nu poți intra decât „murind” pentru tot ceea ce crezi că ești și că știi. Contactul cu „lumea umbrelor” poate avea o putere transformatoare. Este o metaforă ce ne îndeamnă la introspecții, la reflecții profunde, la reconsiderări ale reperelor realităților individuale și colective. 

Animația de 57 de minute este realizată de Alexandru Claudiu Maxim iar muzica este compusă de Irinel Anghel. A fost lansat în cadrul Ligeti Festival #3 în 2020, online și a mai participat în competiția națională BIEFF 2021.

Și, ultima întrebare, ce ai vrea să știe lumea despre tine. Dacă ar fi să le spui oamenilor cine este Alexandru Claudiu Maxim în câteva cuvinte, care ar fi acelea?

Alexandru Claudiu Maxim este artist vizual, editor video, membru în grupul artistic Pastila Roz, manager The Art Machine.