Cum s-a trăit la filmări povestea ultrareligioasă din „Unorthodox”? Ce a șocat-o pe Mihaela Sîrbu la comunitatea hasidică? Și de ce a ajuns actrița să joace în producția Netflix

Actrița Mihaela Sîrbu joacă în „Unorthodox”, o producție Netflix care spune povestea unei fete care a fugit din comunitatea ultrareligioasă hasidică numită Satmar. După Holocaust foarte mulți supraviețuitori au fugit peste ocean. Așa s-a întâmplat și cu comunitatea din Satu Mare care conduși de un rabin foarte exigent a ajuns în New York. Satmar vine de la Satu Mare. Acolo și-au făcut propriile reguli pornind de la cea mai drastică interpretare a Bibliei. Astăzi comunitatea aceasta hasidică trăiește prin frică și restricții. Femeile fac în medie zece copii. Germanii sunt văzuți ca diavol. Există povești cu Hitler care nu era om și avea picioare de găină. Iar copiii nu învață decât după regulile drastice religioase. 

Mihaela Sîrbu a fost atrasă mereu de cultura evreilor. A jucat șapte ani la Teatrul Evreiesc din București, așa că știa multe dintre obiceiurile lor. Dar până la mini-seria celor de la Netflix nu cunoștea mai nimic despre comunitatea hasidică. A fost șocată atunci când a aflat că femeile sunt rase în cap după nuntă sau că cei mici nu învață despre dinozauri.

„Unorthodox” spune povestea lui Esty, o tânără de 19 ani care fuge dintr-o comunitate de evrei ultrareligioși pentru a începe o nouă viață în Berlin, departe de tradițiile radicale ale cultei sale. Femeile sunt private de libertate, obligate să poarte peruci și să se îmbrace doar într-un anumit fel, să își petreacă timpul doar cu femeile din aceeași comunitate, fără a avea dreptul la educație, la informație, la o carieră. Serialul ridică multe întrebări și provoacă emoție. Iar lucrurile acestea ni le povestește și Mihaela Sîrbu. Am vorbit cu ea despre cum a ajuns să joace într-o producție internațională atât de apreciată și cum a fost la filmare.

Mihaela Sîrbu a jucat în peste 20 de filme și este una dintre cele mai căutate actrițe de film de la noi. Vara aceasta pregătește să înceapă filmările pentru un nou proiect, asta dacă pandemia de coronavirus nu îi va încurca planurile.

În același timp, este profesoară la UNATC și în 1996 a înființat grupul artistic independent Teatru fără frontiere pe care îl conduce și în prezent.

Dar cum s-a apucat de actorie? Ce au spus părinții atunci când au aflat că își dorește să fie pe scenă? Și cine a fost omul care a hotărât ca ea să aibă o relație atât de strânsă cu limba germană?

Mihaela, povestește-mi cum ai ajuns să joci în mini-seria „Unorthodox” …

Mihaela Sîrbu: A fost un casting internațional destul de lung. Ei căutau vorbitori de limbă idiș, iar pe mine m-au găsit printr-o agenție de casting din Austria. M-au rugat să le trimit o probă de limbă, să le vorbesc ceva în idiș și să le citesc un text spun un text. Le-am trimis proba în ultimul moment, din concediu. Apoi mi-au cerut să mai dau o probă pe un text trimis de ei la care mi-au răspuns că le-a plăcut foarte mult și că ar vrea să ne cunoaștem și să mă duc în Germania. Atunci eram sub contract la Târgul Mureș și nu am putut să plec, așa că mi-au răspuns că mi-au oferit un rol pentru care nu mai era nevoie să mai fac deplasarea. Și așa am ajuns să o joc pe Mrs. Cohen.

Și cum au fost filmările pentru scenele tale?
Am filmat chiar în prima zi. Practic proiectul a debutat cu scena de la Mitzvah Mikvah. Scenă pe care am filmat-o într-o baie din Berlin, deci ritualurile despre care se vorbește în mini-serie se țin și astăzi. Atunci am simțit-o și pe regizoare că era emoționată, atentă să prezinte cu mare grijă întreaga poveste. E un subiect foarte delicat și nu avea cum să nu îi afecteze pe toți cei care au făcut parte din proiect.

Imaginează-ți doar că la Mitzvah Mikvah (sau Mikve) femeia trebuie să fie curată pentru ca ritualul să „aibă efect”. Dar când spun curată înseamnă că nu are voie să existe un fir de păr pe spate sau vreo mică urmă de mizerie sub unghii. A fost o experiență incredibilă din care am învățat enorm.

Spuneai că ai trimis proba din concediu, unde erai? Și când s-a întâmplat asta?
(râde) … eram în vacanța de iarnă, acum un an și ceva, într-o junglă în Vietnam. E chiar foarte comică proba video pe care am trimis-o. În timp ce eu vorbeam se auzeau pe fundal niște găini dintr-o curte vecină.

Cum a fost vacanța aceea?

Îmi place enorm Vietnamul. Am fost a doua oară anul acesta. Este un loc superb cu oameni calzi. Abia aștept să mă întorc acolo.

Cum de știi idiș?

Idișul are foarte mult de-a face cu limba germană pe care o știu foarte bine pentru că toată educația mea a fost construită astfel, de la grădință și până la Facultatea de Limbi Străine. Pe lângă asta, după ce am terminat Facultatea de Teatru am jucat șapte ani la Teatrul Evreiesc, unde mi-am dorit să ajung și pentru că îmi plăcea foarte mult limba. Dar nu pot spune că știu idiș, nu am făcut niciodată cursuri. Înțeleg într-o proporție destul de mare, iar dacă îmi pun ambiția reușesc și să conversez minimal.

Dar ai vreo descendență evreiască?

Nu, nu sunt evreică. Am avut doar un mare interes pentru cultura lor.

Cât de multe lucruri știai despre comunitatea hasidică despre care se vorbește în „Unorthodox”?

Îți recunosc că nu foarte multe. Chiar dacă am fost șapte ani în Teatrul Evreiesc și știu multe lucruri despre cultura și tradițiile lor, nu știam mai nimic despre comunitatea aceasta ultrareligioasă.

Mihaela Sîrbu: Am fost șocată să aflu că femeile sunt rase în cap.

Mai sunt și alte seriale sau documentare care vorbesc despre acest subiect. Sunt câteva femei care s-au aflat în aceeași situație ca Deborah Feldman, autoarea cărții pe care se bazează miniseria Netflix. Femei care au părăsit comunitatea hasidică și toate povestesc lucruri incredibile. Imaginați-vă că ei nu învață la școală lucruri elementare. Că nu învață despre dinozauri! M-a șocat lucrul acesta.

Cum a fost perioada de la Teatrul Evreiesc, spuneai că ți-ai dorit să ajungi aici?

Eram studentă la Filologie și am văzut un anunț într-un ziar că se dădea concurs la Teatrul Evreiesc. Atunci a fost prima dată când mi-am dorit să ajung acolo. Nu s-a întâmplat, dar cumva cred că în momentul acela mi s-a înfiripat acest vis.

Am rămas agățată în dorința de a juca pe acea scenă. Iar în momentul în care am terminat facultatea aveam doi colegi de generație care lucrau acolo și pe care i-am întrebat cum este și dacă le place. Mi-au zis că e „mișto” și așa m-au convins să mă duc la o audiție. Iar după acel moment am rămas șapte ani în Teatrul Evreiesc.

Acum experiența asta mi-a prins foarte bine, de altfel pentru „Unorthodox” am avut un coach de limbă, actorul care joacă rolul rabinului, care îmi spunea că eu vorbesc cel mai bine idiș (râde). Actorii din serial erau majoritari din Israel, vorbeau ebraică, dar aproape niciunul idiș.

Nici actrița principală?

Nu știe, nu. Mie așa mi-a spus. Shira Haas vorbește ebraică, dar nu idiș. Însă lucrul acesta nu se simte deloc. Plus că a mai jucat și în alte proiecte în care vorbea idiș, are ceva experiență. Este o fată extrem de tenace și de serioasă.

Spuneai că ai ajuns să joci în producția „Unorthodox” pentru că limba idiș se aseamănă foarte mult cu germana. Dar cum sau de ce ai avut o educație atât de mult în direcția aceasta? Cine a ales ca germana să-ți fie a doua limbă încă de la grădiniță?
Deși m-am născut la București, bunica mea de la Mediaș a ținut să îi calc pe urme bunicului meu, un ardelean adevărat care vorbea la perfecție germană, maghiară și săsește. Ea și-a dorit foarte mult ca și copiii ei să vorbească germana, dar vremurile foarte grele din timpul războiului, au împiedicat-o. Așa că visul ei s-a îndeplinit prin mine.

Mihaela Sîrbu: Am o relație foarte puternică cu limba germană. O relație care a început prin bătăi la dictări, dar care m-a ajutat mult în viața. O limbă pe care acum o stăpânesc la perfecție.

Având în vedere această relație strânsă, nu te-ai gândit vreodată să pleci în Germania?

Am lucrat și în Germania și în Elveția de mai multe ori. Am avut vreo 4-5 proiecte în zonele astea. Și, sincer îți spun, m-am gândit de mai multe ori să plec, dar tot de la bunica mea am o relație puternică cu România și nu am putut s-o fac.

Cum ai ajuns la actorie? A fost prima dragoste?

Da! Prima amintire pe care o am e din clasa I atunci când învățătorul ne-a întrebat ce vrem să ne facem când o să fim mari și eu îi spusesem unei colege că vreau să fiu actriță. Problema a fost că rândul ei la răspuns a venit înainte de al meu. Iar ea a răspuns simplu: „actriță”. M-am supărat îngrozitor atunci. M-a șocat trădarea asta. Nici nu mai știu ce am inventat atunci pe loc, cred că avocat.

Ați mai fost prietene după?

Nu, îți dai seama (râde).

Deci ți-ai dorit să fii actriță de mult …

Da. Și m-a ținut destul de mult timp. În școala generală și în liceu, toată lumea știa că  „eu sunt aia care joacă teatru și spune poezii”. Iar în clasa a XII-a m-am pregătit pentru actorie, dar în ultimul moment m-am răzgândit. Mi-a fost frică. Am crezut că nu o să intru și cred că nu aș fi făcut-o. Așa că m-am sucit și am dat la limbi străine.

De ce nu ai fi intrat?

Erau vreo patru locuri, era o concurență extrem de mare. Vorbim despre perioada comunistă când erau cu totul și cu totul alte limite.

Și când ți-ai făcut curaj și ți-ai urmat dorința din copilărie. Când ai dat la actorie?

Foarte repede. Când eram în facultate m-am dus la Teatrul Studențesc „Podul” și acolo s-a reaprins flacăra. Și imediat după Revoluție, în ’90, am dat la actorie.

Cum a fost perioada aceasta pentru tine?

Noi am fost o generație foarte mare. Au fost prima dată și studenți din Republica Moldova care veneau să facă actorie în limba română. A fost o perioadă foarte frumoasă, cu un profesor extraordinar, domnul Ion Cojar. Dar pe cât de faină a fost, pe atât de grea. Nu ne-a fost ușor după absolvire. Eram foarte mulți actori tineri veniți deodată în domeniu și ne-a fost destul de greu să ne găsim drumul și să avem unde să ne exprimăm.

Mai ții minte ce ți-au spus părinții când au aflat că vrei să dai la actorie?

La șapte ani sau … (râde)

Și atunci și după … li s-a schimbat părerea 🙂

Atunci, bunica îmi spunea „ce să cauți tu la așa ceva” sau „asta nu e o meserie pentru femei, nu o să ai familie”. Și ca să îi fac pe plac, i-am zis că mă fac ghid (râde). Asta era prin clasa a VII-a.

Apoi tata nu a fost nici el de acord, mi-a și spus „ce să cauți tu acolo, nu ai talent, stai la limbi străine”. Maică-mea m-a susținut mereu, cred că și ea ar fi vrut să fie actriță.

Și ce ți-au spus când te-au văzut prima dată pe scenă? Și-au schimbat părerea?

Părinții încearcă să te ferească de suferință sau de dezamăgiri. Dar țin minte că aveam un spectacol și tata era în primele rânduri. Jucam Anne Frank și aveam la final un moment în care veneam în față și mă uitam la oameni. Atunci l-am zărit pe tata și avea lacrimi în ochi. Cred că și-a schimbat părerea, da.

Care a fost primul rol pe care l-ai avut pe scenă?

Chiar mi-a fost amintit de curând prin niște provocări pe Facebook. Primul rol serios a fost atunci când jucam la Teatrul Studențesc „Podul”. Atunci am jucat prima dată pe scenă sub îndrumarea unui regizor profesionist. Nu mai era teatru de liceu, era muncă serioasă, adevărată. Apoi, în vara de dinainte de facultate, mulți dintre studenții de la Teatrul Studențesc „Podul” au intrat în „Trilogia” lui Andrei Șerban. Și am jucat pentru prima dată la Teatrul Național. Am avut parte de turnee internaționale. A fost foarte fain.

Mihaela Sîrbu: Primul rol la Teatrul Evreiesc a fost foarte amuzant. Jucam un rol micuț de servitoare într-o comedie bulevardieră și țin minte că eram la o avanpremieră și imediat cum a început să se ridice cortina, am auzit ovații. Eram îmbrăcată în egări negri și un șorț alb. Iar sala era plină de soldați. Am fost de efect (râde). M-am speriat foarte tare. Cortina nici nu se ridicase de tot și se auzeau râsete, aplauze, ovații. 

O să mai urmeze și alte proiecte internaționale, poate pentru Netflix?

Nu știu, vom vedea. Teoretic în vară ar fi trebuit să începem să filmăm pentru un proiect românesc. Iar regizorul pare optimist. Să sperăm că se va putea filma.

Cât despre ce o să se întâmple după „Unorthodox”, important este că a aflat o altă agenție de casting despre mine, că am avut o experiență foarte faină și că toată lumea a fost mulțumită. Nu știi cum se leagă lucrurile. Am mai filmat în Germania pentru un alt serial care ar trebui să apară în perioada aceasta. Dar este destul de greu, fără un agent acolo.

Dar ți-ai dori să ai unul?

Da, sigur că da. M-am gândit mai demult la asta. Am și încercat acum ceva ani atunci când am fost la Festivalul de la Berlin. Dar nu știu foarte multe lucruri despre asta, dacă nu ești acolo și nu primești proiecte, nu prea are sens, cred. Este destul de complicat pentru că la noi nu există agenți și nu suntem obișnuiți.

De ce ți-e dor în această perioadă cel mai mult – de teatru, de film, de studenți?

De școală, clar.

Cum e această experiență pentru tine, cum sunt studenții?

Acum predau pentru anul I, așa că relația noastră este minunată (râde). Sunt la început și sunt ca niște bureți care absorb totul. La început și la final, relația cu studenții este minunată, la mijloc mai sunt niște hopuri.

De ce?
Eiiii … sunt actori. Pe măsură ce înaintezi în școală, îți dau seama cât de greu o să-ți fie. Și dacă la început ești entuziasmat, pe parcurs vezi cum o să fie lucrurile de fapt. Iar trecerea de la amatori, de la oamenii care fac lucrurile acestea din pasiune, din dragoste, la profesioniști, nu este ușoară deloc.

Cum ai ajuns să predai?

Lucram cu regizorul Vlad Massaci care tocmai se întorsese din Germania și la un moment dat m-a rugat să îi fiu asistentă la facultate. Colaborasem înainte la teatrul de improvizație, iar atunci lucram pentru niște spectacole la Teatrul Act. Ulterior decanul de la vremea respectivă, domnul Gelu Colceag, m-a întrebat dacă vreau să rămân în școală. Și am rămas (zâmbește).

Care este lecția pe care vrei să le-o transmiți elevilor tăi?

În primul rând, mi-aș dori să învețe meserie. Aș vrea să plece cu principiile corecte ale actoriei pentru că dacă le știi de la început cu siguranță nu te vei abate de la drumul bun.

Și, în al doilea rând, aș vrea să fie o echipă. Cred cu tărie că trebuie să înțeleagă să stea împreună, să lucreze chiar și după facultate, să se ajute. E un lucru pe care noi nu l-am făcut. Am fost foarte individualiști și acesta este motivul pentru care nu existăm ca generație. Mi-aș dori ca studenții mei să nu facă aceeași greșeală.

Ultima întrebare, cum crezi că se vor schimba lucrurile după această perioadă dificilă pe care o traversăm acum?

Cred că o să treacă, așa cum au trecut și alte perioade grele pe care am reușit să le depășim. Cine ar fi crezut că o să ne fie atât de greu după Revoluție, că o să ne macine atât de mult perioada de tranziție!? Cred că o să fie mai greu pentru actori, mai ales pentru cei independenți. Dar sper să ne revenim repede și oamenilor să le fie dor de teatru și să vină aproape de noi. Între aceste două idei oscilez aproape zilnic.

Însă perioada asta de auto-izolare mi-a adus și lucruri bune. Eram într-o continuă alergătură și sănătatea îmi cam impunea o perioadă de pauză.

Ce faci zilele astea?

Ies din casă odată la două săptămâni, așa că am timp. Avem cursuri online. Și m-am apucat de sport, mi-am luat o bandă de alergat. Gătesc. Citesc. Nu fac foarte multe lucruri, încerc să am milă de mine. E clar că funcționez la jumătate din capacitate în această perioadă. Dar sper ca pauza aceasta să îmi facă bine. Să ieșim mai sănătoși.

Care este primul lucru pe care îl vei face când se va termina perioada de criză?

Abia aștept să ies la o terasă cu prietenii … poate pe 1 iunie.