Cum sfidezi încercările vieții la numai 29 de ani? Matei Psatta, publicitarul ce și-a deschis un start-up în Coreea de sud și a trecut printr-o operație pe creier în vreme de pandemie
Matei Psatta este acel millenial pentru care viața în sine e o provocare și pe care încearcă să o descopere prin intermediul tehnologiei.
Fiul lui Sorin Psatta, unul dintre primii publicitari ai României, omul care chiar s-a pensionat din meseria asta, rezistând mai mult în branșă decât agenția la care a lucrat, Matei a început de mic să se joace cu cuvinte precum outdoor, indoor sau advertising. A trecut prin toate departamentele până într-o zi când, aflat în vria start-up-ismului, s-a gândit că se poate folosi de tehnologie și inovație pentru a deveni antreprenor.
A obținut o finanțare printr-un accelerator de business în Dubai, iar azi a ajuns să aibă birouri în SUA, România, Dubai și Coreea de sud. De câteva luni se află în Coreea de Sud, acolo l-a prins pandemia de coronavirus și tot acolo a înfruntat probabil una dintre cele mai grele încercări ale vieții sale: a avut nevoie de o operație pe creier, de pe-o zi pe alta, într-o țară străină unde rar se vorbește engleză, fără să aibă pe nimeni apropiat alături de el și în plină pandemie.
Am povestit cu Matei Psatta despre ce înseamnă antreprenoriatul în lumea tehnologiei, despre cât de sus e bine să țintești, despre publicitate și mai ales despre încercarea prin care a trecut. O poveste ce ar trebui să fie de mare ajutor celor care, Doamne ferește, pot ajunge în situația lui.
Ce faci tu în Coreea de Sud?
Am business-ul meu pe care l-am început în 2018, mai întâi în Dubai, după ce am obținut o finanțare de acolo, apoi în România și de acolo ne-am tot extins. O parte din colegi sunt în State acum, iar noi am intrat aici, într-un program al guvernului coreean, care ne-a ajutat cu viza, cu localizarea, cu traducători, cu toată povestea. În state mai treacă-meargă că vorbești limba, dar dacă nimerești undeva în Asia unde, pe lângă diferența de cultură te împiedici și de limbă – ăștia nu vorbesc engleza – nu ai nici o șansă să reușești fără suport ori financiar foarte mare – și nici atunci nu ai o garanție, ori guvernamental. Noi nu suntem nici pe departe milionari, așa că programul acesta ne-a ajutat atât la nivel de viză – pașaportul românesc nu e atât de spectaculos, eu fiind aici pe viză de investitor ceea ce sună mișto și ceea ce mă ajută să stau trei ani aici, să lucrez și să-mi văd de treburile mele – cât și la nivel organizațional.
Sună mișto oricum tot ce-mi povestești tu, cu business-ul tău pe trei continente. Dar ce înseamnă business-ul tău?
Pe scurt suntem o companie de tehnologie care lucrează cu ecrane digitale de genul celor din Time Square și face publicitate deșteaptă pe ele. De exemplu, tot ce vezi pe ecranele acestea, în mod normal e repetitiv, ca un video player. Noi am făcut un software care, pe lângă faptul că lasă pe oricine să cumpere spațiu pe ecranele acestea, brandurilor mari le permite să afișeze reclame ceva mai deștepte. De exemplu, în funcție de Coronavirus acum, am făcut chiar și cu Guvernul României un proiect în care arătam datele în timp real. Clienții mari pot să-și folosească propriile date și să aleagă ce să arate în schimbul aceleiași reclame plictisitoare. Dacă sunt mai multe femei în fața ecranului, softul poate să aleagă să arate ceva semnificativ pentru acel public.
Voi nu vindeți doar spațiul, voi faceți reclamele deștepte?
Vindem spațiul într-un mod mai deștept ar fi definiția corectă. Noi nu facem producție video, nu facem spoturile, noi îi lăsăm să și le plănuiască mai deștept. E o soluție de media, nu de creație.
Cum te-ai apucat tu de asta, de unde ți-a venit ideea?
Povestea e lungă, dar pe scurt background-ul meu este publicitate și marketing. Eu am început în PR prin 2010, după vreun an am făcut switch-ul pe social media, iar după alți doi ani am intrat pe advertising digital. Apoi am ajuns la Vola unde am intrat în marketing digital și din chestia asta, având foarte mult contact cu online-ul și cu ce se întâmplă în marketingul digital, la un moment dat discutam cu mai mulți colegi: „Băi hai să facem și noi ceva!”, fiind prinși în vria asta start-up-istă. Ne tot gândeam unde ar fi oportunitatea și ne-a picat fisa că există acest mediu tradițional și bătrânesc numit outdoor care e același de când lumea și ne-am întrebat: „dar dacă am putea să facem advertising outdoor așa cum face online-ul, deștept, contextual?”. Încet, încet am început să contribuim la treaba asta.
View this post on Instagram
Nothing like a bad picture to show off a great award. #shinhan #korea #seoul #startup
Dar nu puteai să faci asta din România?
Am început acolo și cumva primele teste în România le-am făcut. Însă piața din România e mică și misiunea noastră în momentul în care am început asta era să dăm și oportunitatea oricui de a cumpăra spațiu oriunde în lume. De exemplu dacă tu vrei să te afișezi pe un ecran în Scoția, poți să o faci bine mersi de acasă. Ca să cumperi outdoor în Scoția e mai complicat.
Și ai început acasă cu ecranele de la Cocor?
Cocor, culmea, sunt printre puținii cu care nu lucrăm, deși, în România lucrăm cu aproape 80% din piață. Am început cu ecranele de la metrou, ecranele din mall-uri, cele de pe Globalworth, ecranele de prin intersecții și cele de prin toată țara.
Sună foarte exotic și atrăgător, cel puțin pentru un tânăr. Ai plecat din București în Dubai și apoi în Coreea de Sud?
E cu bune și cu rele, cu multă alergătură pentru că nimic nu e garantat. Prima dată am luat o investiție din Dubai după ce am intrat într-un accelerator de business, doi colegi s-au mutat acolo, iar eu am făcut foarte mult du-te vino între Dubai și România.
Și acum aveți birouri pe trei continente?
Avem în America, Coreea, Dubai și București.
Să înțeleg că ești plin de bani?
Aș vrea eu. Ideea unui start-up înseamnă că și faci bani, dar și arzi bani pentru că investești încontinuu.
Poți să te mândrești cu o cifră de afaceri, cu niște realizări extraordinare?
Ce pot să zic… Avem în România aproximativ 30% din piață … Suntem în etapa în care ridicăm următoarea rundă de investiții, am crescut mult. Avem creștere mai mare de 6X de la an la an. Contextul acesta cu COVID a fost pe de-o parte groaznic, pe de-o parte genial pentru industrie deoarece chiar dacă au scăzut veniturile din publicitate pentru că toată piața a scăzut, în același timp au primit și un șut în fund să accelereze pe partea de inovație tehnologică. Că una e să scazi cu 25% cum se estimează că v-a scădea piața de outdoor și alta e să scazi cu doar 15%. E vorba de niște zeci de milioane diferență.
Bani care ar trebui să se vadă în buzunarul vostru la un moment dat…
Toată ideea de business de la care am pornit noi este că pe toate ecranele din toată lumea cam 50% din spațiu rămâne nevândut. Noi venim către deținătorii de ecrane, către rețele și le spunem: „Fii atent! Eu îmi pun tehnologia mea pe ecranul tău și îți monetizez acel spațiu rămas disponibil. Pe tine nu te costă nimic, îți pun și niște date la dispoziție, iar în momentul în care vând spațiul acela o să am grijă să fac și eu bani”.
Ca să-ți dau niște cifre, noi am pornit în România cu două ecrane conectate la acest soft. În momentul de față sunt peste 100 de mii de ecrane în 25 de țări.
De când ești în Coreea de Sud?
De vreo opt luni.
Tatăl tău a rămas în România, face publicitate tradițională?
Tata s-a pensionat între timp, dar a rămas în România.
Te poți pensiona din domeniul acesta?
Este printre puținii care au ajuns până acolo. Oficial s-a pensionat și râde că a rezistat mai mult decât agenția. El lucra la una din primele agenții de publicitate din România care se numea Graffiti BBDO și care a și dispărut de pe piață între timp. El nu a fost cel care a deschis agenția, dar a fost printre primii oameni și printre ultimii care a plecat.
Și poate sta acasă, la pensie?
Din publicitate e tehnic pensionat, dar predă și la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării.
Înțelege în amănunt ce faci tu?
Oarecum. Înțelege cu siguranță partea de publicitate poate mai bine decât mine, iar partea de tehnologie o intuiește suficient de mult.
Ce zice că ai plecat peste mări și țări literalmente?
Evident că nu-i convine și se plânge cu fiecare ocazie, dar na, asta e. Eu o iau ca pe o experiență și sincer să fiu, habar nu am unde o să aterizez. Nu regret deloc că am plecat pentru că mi-a deschis foarte mult ochii partea asta a lumii.
Cum arată partea asta a lumii, din punct de vedere al inovației, al experienței tehnologice și al experienței de viață? Personal mi se pare că e la milioane de kilometri distanță față de România, dar tu să-mi spui…
E foarte diferită. În anumite privințe e foarte departe și poate să pară așa la prima vedere – mai ales când vii aici și vezi niște chestii de suprafață precum un card pe care îl încarci cu cash sau din telefon și îl folosești la orice mijloc de transport. Din perspectiva calității vieții e foarte departe. Pe de altă parte au și ei niște sisteme care sunt total depășite: mulți se plâng că până îți faci cont bancar îți ies fire albe – trebuie să-ți pui pe laptop o licență specială, să ai pe USB nu știu ce, treci prin niște proceduri de security foarte tâmpite și foarte învechite. Nu e perfect, nu e Marte în care totul merge și tu plutești, dar e între-adevăr mai puțin arhaic ca la noi. Ca să compar puțin mere cu mere, SUA e mult mai avansată din punct de vedere tehnologic, cel puțin în industria noastră, dar aici se fac pași rapizi și atunci când coreenii se comit la ceva, chiar se comit. Cum a fost situația COVID. Coreenii au reușit să pună la punct un sistem prin care și-au dat seama inclusiv pe unde au mers infectații ca să poată merge apoi și să-i contacteze pe cei cu care au intrat în contact.
Au colaborat cu toate companiile de telecom care au toate datele acestea și au zis: „privacy, privacy, dar e o situație de viață și de moarte”. Genul acesta de tehnologie de masă e mult mai avansată decât la noi, la noi e mai mult cu pix și cu hârtie.
Din informațiile care au ajuns la noi, Coreea de sud a părut cumva ca exemplul de urmat…
Sunt convins că informațiile au fost adevărate, dar nu s-a ținut seama de context. De exemplu, toată nebunia asta cu Coronavirus a izbucnit în mijlocul alegerilor, iar președintele actual a fost acuzat că nu a închis la timp zborurile către China. Așa că toate investițiile acestea pe care le-au făcut, le-au făcut și în contextul politic pentru că voiau să câștige alegerile.
Cum ți-a fost ție în perioada asta în care lumea a fost panicată din cauza pandemiei? Te-ai simțit străin, izolat acolo? Sau te-ai simțit mai în siguranță acolo decât dacă ai fi fost acasă?
M-am simțit în siguranță aici, să știi. Iar asta din simplul motiv că atunci când Coreea era în top, povestea nu se întâmpla în Seul, ci în Daegu, care e un fel de Timișoara. Nu vedeai pe stradă nimic, în afara faptului că erau mai puțini oameni și purtau mască, dar nu s-a simțit nici o secundă presiunea asta, mai ales că ei au foarte mare încredere în guvern și în faptul că dacă e situație de criză, o vor gestiona cum trebuie. Din perspectiva asta nu m-am simțit atât de îngrijorat, iar când lucrurile s-au întors literalmente pe dos, Coreea fiind mesia coronavirusului care s-a prins cum să rezolve problema, în timp ce Europa, America sau Brazilia erau la polul opus, cu atât mai mult. Am și stat relativ izolat în sensul în care natura job-ului meu îmi permite să lucrez de acasă, am eliminat întâlnirile de business și ieșeam doar la restaurant să mănânc sau la supermarket – apropo, aici se mănâncă tot timpul la restaurant, prețurile fiind destul de mici ca să-ți permiți asta. Și înainte de pandemie 60% dintre oameni purtau mască, lucru care te face să te simți mai în siguranță.
Ți-a fost mai teamă pentru ai tăi, decât pentru tine?
Când începuse situația da și eram îngrijorat nu neapărat de ce se va întâmpla, ci pentru că știu că taică-meu este destul de nepăsător. Mi-era grijă că totuși are o vârstă și mă gândeam că dacă ia virusul ar putea să ajungă la vreo complicație din cauză că spitalele erau aglomerate și unele dintre ele focare.
Până la urmă ai ajuns tu la o complicație…
Da. Apropo, când am ajuns la spital, am trecut prin zeci de verificări și medicii erau obligați să facă testul de COVID tuturor pacienților, indiferent de simptome.
Hai să vorbim despre asta. Cum te-a lovit pe tine asta? Sună cum nu se poate mai rău: Operație pe creier, într-o țară străină, fără mama care să-ți aducă supă și compot la spital și în timp de pandemie….
Sincer să fiu încă nu cred că am procesat-o cu adevărat. A început total aleatoriu. Eu nu prea am migrene în general, deși muncesc de-mi sar capacele. M-am trezit într-o zi de miercuri, la finalul lunii mai, cu o migrenă foarte nasoală. Am crezut că e din cauza oboselii, a stresului, alimentația proastă, așa că am încercat să nu o bag în seamă. Am trecut prin ziua aia cu dureri de cap, dar am trecut, iar joi m-am trezit cu dureri de două ori mai mari. M-am dus la farmacie, am luat niște pastile de cap, m-am dus la întâlniri – mi-au zis și ăia din întâlnire că nu arăt foarte bine-, iar vineri m-am trezit și mai nasol. Am găsit o clinică privată aproape de mine, m-am dus acolo, am avut noroc să găsesc acolo un medic care lucrase prin Germania și știa puțină engleză, am trecut printr-un RMN și Xray, după care doctorul m-a trimis la un spital de stat, la un alt medic care a fost școlit în UK și care vorbea engleză. Aici marea problemă e că nu prea întâlnești oameni care să vorbească cursiv în engleză. Chiar râd colegii mei de mine că în timp ce engleza lor s-a îmbunătățit stând în New York, a mea s-a dus pe apa sâmbetei pentru că mi-am simplificat-o foarte mult, am rămas la câteva cuvinte cheie cu care să mă pot înțelege cu coreenii.
Revenind, mi-a dat niște hârtii, m-a urcat într-un taxi și m-a trimis la spital. Asta era vineri dimineață. Am vorbit cu medicul respectiv care mi-a spus că, privind RMN-ul, el crede că am o tumoare benignă pe hipofiză, care a început să sângereze, iar din cauza asta creează presiune și de acolo durerea de cap.
Vai cum sună!
L-am întrebat ce e de făcut și el mi-a zis că sunt două variante: „Îți dau niște pastile care s-ar putea să te ajute, iar dacă nu, va trebui să te operăm”. Mi-a dat pastile, m-a programat la alt RMN miercuri și la un nou consult peste o săptămână. Numai că în aceeași zi, vineri seara, m-am întors la urgențe pentru că literalmente vomitam de durere. M-au ținut acolo pe perfuzii, au sunat doctorul, mi-au prescris alte pastile, m-am întors acasă și sâmbătă și duminică am stat în pat și am bolit. Luni m-am întors la spital că îmi era mai rău ca niciodată, m-au pus din nou pe pastile, a venit medicul și mi-a spus că trebuie să fiu operat.
Bănuiesc că ai fost atât de sedat de durere și pastile încât nu ai avut cum să conștientizezi întreg tabloul: urma să fii operat pe creier, într-o țară străină, fără să ai pe nimeni lângă tine…
Am avut niște prieteni coreeni care au venit și au dat niște telefoane, dar realist vorbind, nu aveam pe nimeni apropiat, cum ar fi cineva din familie. Am încercat să privesc cât mai rațional: hai să-mi rezolv problema și văd apoi ce urmează.
Știam că sistemul de sănătate coreean e similar cu cel american, acesta din urmă fiind celebru că te vindecă și te omoară apoi cu nota de plată. Am zis: „Ok, asta e. Dacă aia o să fie problema, o să o tratez când ajung acolo”.
Ce s-a întâmplat a fost că luni și marți m-au pregătit de operație, miercuri dimineața m-au operat (a durat vreo patru ore operația) și de joi am început să-mi revin. Joi a fost prima masă pe care am avut-o după aproape o săptămână și luni m-au externat.
Te-au externat cu factura în brațe? Era ca în America?
Nu a fost ca în America, dar am avut noroc că am asigurare. Eu sunt angajat pe firma noastră coreeană, așa că am scos din buzunar vreo 5000 de dolari. Asigurarea a acoperit vreo 70% din costul intervenției. Dar interesant e că tehnic vorbind, în hârtii, sunt angajat pe firmă din martie, iar ei mi-au acoperit costurile după numai două luni de contribuție.
Mama ta a știut că urmează să te operezi?
Cu câteva zile înainte. Am ales varianta last minute pentru că știam că nu are cu ce să mă ajute și că se va speria și se va panica. Și dacă s-ar fi urcat a doua zi în avion, ar fi stat în carantină 14 zile și ar fi ieșit abia acum, când vorbim noi. Cum am spus, am avut niște prieteni aici care m-au ajutat enorm în sensul administrativ, au vorbit în coreeană cu oamenii de la spital, iar un amic francez a venit la 6 dimineața la spital și i-a ținut pe ai mei la curent tot timpul operației.
Oricum, m-am simțit foarte în siguranță în spital și meritul este al medicului respectiv. I-am trimis un mail acum câteva zile în care i-am mulțumit că mi-a salvat viața și că a fost foarte uman și empatic cu mine și mi-a răspuns extraordinar de frumos: Mi-a spus că e cea mai mare onoare pentru el să ajute o altă ființă umană și că tot ce-și dorește este ca atunci când voi avea și eu ocazia să ajut pe cineva necondiționat, să o fac. Mi s-a rupt inima.
Wow! Acolo nu merge cu un pachet de Kent și o cutie de ness, nu?
Nu. La ei e chiar insultător să faci așa ceva.
Câți ani ai tu, Matei?
Am făcut 29 de ani în aprilie.
Acum în ce stare ești?
Acum sunt în recuperare. Au reușit să scoată toată tumoarea, săptămâna viitoare vor avea și analiza patologică și îmi vor spune ce era de fapt și ce trebuie să evit pe viitor. Momentan nu am voie să beau, să zbor sau să fac sport următoarele două luni.
Ca efecte secundare am avut o senzație foarte ciudată de oboseală. Eu eram o fire foarte sportivă, am făcut kick box amator și mă antrenam foarte intens, iar acum dacă merg pe căldură până la magazin sau vorbesc puțin mai mult într-o întâlnire, mă opresc să-mi trag sufletul că am obosit.
Care e perspectiva? Ce urmează?
Rămân aici în continuare, am în plan să vin acasă până la finalul anului, să mă încarc puțin cu energie neaoșă, iar apoi să mă întorc pentru că avem niște perspective de business și niște deal-uri cu companiile mari, de aici, iar lucrurile încep să meargă din ce în ce mai bine. Aș vrea să învăț coreeană, iar dacă totul merge bine, pentru că îmi place partea asta a lumii, m-aș vedea o perioadă mai lungă de timp aici.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
