Octavian Strunilă a găsit o reţetă interesantă pentru a ne scoate din casă. A scris o piesă de teatru, folosindu-se de o mână de actori (cinci cu tot cu el), de un decor minimalist (aproape nimic), într-un registru comic pe un text de un firesc mai puţin obişnuit pentru dramaturgie, fie ea şi contemporană.
Pun rămăşag că a pus mâna pe pix şi s-a gândit la următoarele: hai să-i aduc pe spectatori unul câte unul, să tragă cu ochiul în culise, dar o fac aşa… cu vată, ca să nu supăr pe nimeni. Discuţiile dintre actori, dincolo de actul artistic, de procesul histrionic sau de transfigurarea metafizică, sunt aceleaşi de aproximativ 27 de ani. Noi ne aşezăm plin de entuziasm pe scaune şi aşteptăm gongul final, iar mulţi dintre histrioni, fie fac mental exerciţii de dicţie de genul „boul-breaz-bârlobreaz-bârlobrezitura-din-dealul-bârlobrezenilor”, fie vizualizează scena în care nu se simt pe deplin stăpâni pe situaţie, fie le fac contabilitatea colegilor de scenă, cât câştigă fiecare din reclame şi telenovele.
Şi de ciudă, în pauzele dintre acte, se ironizează zic ei, fin şi delicat, aşa cât să iasă de-o înţepătură, zic ei, fină. Şi pe fondul acesta al micilor invidii, Strunilă, cu tact, a construit o piesă de teatru, uşurică, lejerică, comicuţă. În anii ´90, când subsemnata era studentă la teatru, să apari într-o reclamă era succesul suprem: aveai brusc notorietatea pe care niciun rol de până atunci nu ţi-o adusese. Televiziunea în România însemna un grafic de şase canale pe care le aşezasem în primele butoane de la telecomandă. SOTI, Antena 1, ProTV, Tele7ABC, Canal38 şi TVR. Să fii protagonistul unei reclame şi să apari sistematic în spoturi la orice oră pe unul din aceste posturi sau în toate, te transforma peste noapte în Mare Mahăr. Te ştia toată lumea de cum ieşeai din casă. Notorietatea avea alte valenţe şi se câştiga greu. În principal prin reclame. Vedetă nu era cel care apărea la Serata lui Iosif Sava, pe care aşa de comic îl imita Gyuri Pascu în Divertis, ci figura proeminentă din reclame. Revenind la teatru, se pare că Strunilă cunoaşte îndeaproape micile frecuşuri dintre actori, pentru că atunci când goana după reclame s-a mai ciuntit a apărut un nou fenomen: demoazela domnului director. În fiecare teatru apărea periodic câte o tinerică ambiţioasă care-şi făcea loc în distribuţiile de la avizier. Era chitită să ajungă artistă, vedetă, prezentatoare TV, orice-ar fi făcut-o cunoscută pe stradă. Strada, în sine, era un spectacol al vieţii. Oamenii se afişau, doreau să fie văzuţi, îşi manifestau aprobarea sau dezaprobarea pe stradă. Discuţiile, părerile şi simpatiile le spuneau pe stradă, în faţa porţii, a blocului, la piaţă, în staţiile de autobuz. Oriunde erau două urechi lângă tine dădeai drumul la robinet să-ţi iasă of-ul.
Desigur, în construcţia unei piese arhitectura e mult mai bine organizată, dar, din fericire, Strunilă nu ne-a plictisit cu chestiuni de care n-am fi niciodată interesaţi. Umorul debordant este principalul liant cu care ne cucereşte, dar acel gen de umor fără pretenţii, izvorât din tuşe îngroşate, cu actori care alunecă natural prin text, făcând slalom cu improvizaţia şi mimica specifică acestui gen de teatru bulevardier. De la piesa asta pleci înveselit, împachetat într-o poleială caldă de normalitate pe care n-o experimentezi prea des în viaţa cotidiană. Pentru că nu avem nicio filozofie, nicio trăire crâncenă, niciun burghiu care ne intră în suflet şi ne sfredeleşte inima… ce tot atâtea trăiri dramatice!? Poftiţi aici la cel mai lejer text, jucat în cel mai lejer mod, cu cei mai neincomozi actori.
Cum se face o piesă de teatru? Ooo, dar toată lumea ştie, noroc că n-avem toţi şansa să ne dăm cu părerea. Pentru o porţie bună de râs mergeţi la „Cum se face…” care se joacă pe unde se poate. Eu am văzut-o în centru vechi la Bordello/Mulanruj, dar căutaţi-o prin ţară pentru că, din fericire, se pleacă cu ea în turnee.
„Cum se face…”, scenariul şi regia Octavian Strunilă, cu Octavian Strunilă, Paul Ipate, Alexandru Conovaru, Dana Dembinski, Anca Dumitra.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
