Cum treci de atacuri de panică, depresie sau burnout? Cu Simona Nicolaescu despre ce înseamnă un terapeut care își înțelege pacienții tocmai pentru că s-a confruntat cu multe dintre problemele lor

Simona Nicolaescu a fost desemnată cel mai bun antreprenor din România în 2013. Dar întâi a trecut prin toate experiențele de om de business, de angajat în multinațională, de părinte, de soție și apoi a început să lucreze ca psihoterapeut.

De când era mică se juca cu păpușile de-a doctorul, asta a visat în toată copilăria să devină: medic. Iar drumul i-a fost mai clar atunci când, în timpul meditațiilor pentru medicină, profesorul de fizică i-a împrumutat câteva cărți de psihanaliză. În loc să învețe pentru admitere, citea Jung, Freud, Francoise Dolto.

A trecut cu burnout, prin depresie, prin atacuri de panică, așa că spune că își înțelege pacienții tocmai pentru că s-a confruntat cu multe dintre problemele lor. Și-a depășit limitele într-o expediție pe care a făcut-o singură pe Kilimanjaro. Și se pregătește să plece din nou în Nepal. Asta după ce o să participe la ediția de acest an a Wellbeing Expo & Festival.

Cine este Simona Nicolaescu?

Simona Nicolaescu: Sunt un psihoterapeut atipic, întâi am trecut prin toate experiențele de om de business, de angajat în multinaționale, de părinte, de soție și apoi am început să lucrez ca psihoterapeut, venind cu o abordare foarte practică și țintită, ca lucrurile să se miște în direcția pe care clienții o doresc pentru viața lor. De-a lungul vieții, ca manager perfecționist am muncit enorm de multe ore, inclusiv după ce am născut, am trecut prin burnout. Știu cât de greu este să împaci viața profesională cu cel personală, însă știu că se poate, o fac de ceva vreme și pot să îi ajut și pe alții în acest sens.

Nu am trăit într-un cabinet toată viața ferită de tot stresul din corporații, am trecut eu prin experiențe puternic negative (burnout, depresie), înțeleg problemele cu care vine majoritatea la mine pentru că și eu am trecut prin ele și am găsit soluții la mine, le-am testat pe propria piele înainte să le dau celorlalți. Am o sumedenie de formări complementare care mă ajută să văd problemele vieții din mai multe perspective și am instrumente variate, putând să mă pliez mai bine pe nevoile fiecărui individ.

Simona Nicolaescu: „În loc să tocesc pentru medicină, preferam să citesc din Jung, Freud, Francoise Dolto”

Cum ai ajuns să fii psihoterapeut? 

Când eram mică mă jucam cu păpușile de-a doctorul, asta am visat în toată copilăria să devin: medic. Iar în timpul liceului, în timp ce învățam pentru medicină, profesorul de fizică care mă medita, mi-a împrumutat mai multe cărți de psihanaliză, care m-au fascinat și m-au cucerit pentru totdeauna. Și așa se făcea că în loc să tocesc pentru medicină, preferam să citesc din Jung, Freud, Francoise Dolto. În final, am decis să dau la ambele facultăți și cum nimic nu este întâmplător, am intrat doar la psihologie. Îmi doream atât de tare să devin psihanalist încât din timpul facultății am început propria mea psihanaliză, cu mers de două ori pe săptămână, timp de 3 ani. Numai că după atâta psihanaliză și pentru că începusem să și muncesc din timpul facultății ca să pot să îmi susțin psihanaliza, am ajuns în final să lucrez tot mai mult pe cont propriu, dezvoltând un business de resurse umane, recrutare, training și team building.

Formarea mea ca teraput în final a mers către psihoterapie ericksoniană și hipnoză clinică, pe care am terminat-o la patru ani după finalizarea facultății.

Îmi povesteai de experiența de angajat în multinaționale. Ce făceai înainte să te apuci de psihoterapie?

De la 18 ani am început să lucrez pentru că trebuia să îmi susțin toate plăcerile care țineau de călătorii, formările mele și propria psihanaliză. Am lucrat în domenii variate, în publicitate, în real estate, am fost trainer pentru un an pentru P&G, mergeam în licee și făceam educație pentru îngrijirea corpului pentru fete, a fost o experiență minunată, din care am învățat foarte multe pentru ca mai apoi să devin trainer pentru corporații.

La 24 de ani am început business-ul care acum se focusează exclusiv pe zona de wellbeing pentru angajați, unde oferim ateliere care te învață tehnici practice ce schimbă stilul de viață pentru a te bucura mai mult de tot ceea ce faci.

În paralel cu business-ul, am lucrat timp de 5 ani ca manager de resurse umane într-o multinațională, unde am putut vedea foarte clar cum programele gândite împreună cu echipa mea chiar au efecte măsurabile în business.

Citește și: Gaspar Gyorgy, de la copilul anxios și retras, influențat de un tată alcoolic și un bunic iubitor, până la terapeutul inspirațional de astăzi

Ce te-a făcut să lași munca din companie pentru a urma acest drum? Care a fost momentul care te-a făcut să iei această decizie? 

Munca în compania mea o continui și acum, doar că procentul este de 30%, restul de timp îl petrec legat de psihoterapii. Înainte era 100% dedicat companiei și momentul de schimbare a venit în perioada în care l-am născut pe fiul meu, munceam foarte multe ore și am ajuns la burnout. Acela a fost un punct de cotitură important care mi-a arătat care sunt prioritățile în viață și cu ce vis a pornit povestea mea profesională.

Ai fost și desemnată antreprenorul anului 2013. Cât de greu ți-a fost să-ți construiești drumul tău în acest domeniu?

Acum când mă uit în urmă, tot parcursul meu în lumea de business a fost o bucurie, plină de satisfacții și puține dezamăgiri, trei neplătitori și un angajat care fura. Am început business-ul fără să am o bază reală de networking, experiență și know-how, am construit totul de la zero, am învățat mult pe proprii bani și timp. Tot ce s-a întâmplat acolo m-a ajutat mult să mă dezvolt profesional și personal, să înțeleg mai bine oamenii care vin la mine în sesiuni de coaching sau psihoterapie. Să fii femeie antreprenor în România nu este ușor, dar nici imposibil.

Spui că îți înțelegi foarte bine pacienții tocmai pentru că te-ai confruntat cu multe dintre problemele lor. Care sunt cele mai întâlnite situații cu care vin oamenii la tine în cabinet?

Oamenii care mi-au permis să le fiu alături au găsit în programele dezvoltate de mine rezolvare la următoarele probleme: stres, burnout, atacuri de panică, anxietate, insomnie, demotivare, lipsa poftei de viață, despărțirea de o persoană dragă, divorț, teama de moarte, a celor dragi sau propria moarte, lipsa performanței la locul de muncă, imposibilitatea de detașare de la problemele de serviciu, lipsa de încredere că pot să își atingă visurile, clarificare cu privire la carieră și ce vor de la viață, controlul asupra propriilor emoții (furii, teama de a fi dat afară, de a fi înșelat), lipsa de comunicare în cuplu și relații defectuoase, neîncredere în propria persoană.

Citește și: Domnica Petrovai, terapeutul cuplurilor: despre rezistența relațiilor în pandemie, rata de divorț și povestea de viață a psihologului crescut idolatrizând un model creat de amintirile unui copil de 9 ani

Simona Nicolaescu: „Eram deja cu bateriile golite, iar în final, după naștere, eram asemenea unei mașini forțate să meargă kilometri peste kilometri cu rezervorul gol”

Îmi spuneai că ai trecut prin burnout și că ai avut, la rândul tău, probleme post sarcină, cum ai trecut peste ele? Și care sunt lecțiile pe care le-ai învățat din aceste situații dificile de viață? 

Acum nouă ani, când am rămas însărcinată, eram în plin avânt profesional, aveam o sumedenie de proiecte, o dorință și o nerăbdare fantastice de a le pune în aplicare. Îmi spuneam că dacă am rămas însărcinată, asta nu înseamnă că sunt mai puțin capabilă, mă simțeam capabilă să muncesc ca de obicei. Și, așa, munceam zi de zi câte 12 ore, mă ocupam de viața socială și profesională, îmi duceam sarcina și, în ciuda faptului că știam mai bine ca majoritatea consecințele, eram sigură că pot duce, că, deși primeam semne contrare, rezervele mele erau suficiente și că un astfel de ritm era firesc. Eram deja cu bateriile golite, iar în final, după naștere, eram asemenea unei mașini forțate să meargă kilometri peste kilometri cu rezervorul gol.

Nu îmi aduc aminte multe din acea perioadă. Însă ceea ce rețin și nu voi uita niciodată este faptul că am simțit pentru prima dată cum este să vrei să testezi impactul solului de la etajul opt. Dureros atât pentru corp, cât și pentru minte, îndepărtându-te de orice și oricine aveau înainte valoare pentru tine și stingându-te cu fiecare respirație greoaie, în timp ce te faci una cu întunericul din ce în ce mai dens. Întunericul lui burnout, sindromul epuizării profesionale. Acum, după ce l-am trăit pe propria-mi piele și după șase ani în care cea mai mare parte din activitatea mea este dedicată terapiilor și programelor pentru starea de bine și echilibrului între muncă și viață și în care fac tot ce îmi stă în putință pentru ca lumea să conștientizeze pericolele stresului, pot să spun că sindromul burnout este la fel de grav, de palpabil sau de letal ca oricare altă boală. Că nu are vârstă, sex, statut social sau material. El este stresul ajuns în stare cronică, epuizarea completă a tuturor resurselor unei persoane care încearcă să facă față timp îndelungat unei situații (oricare!) generatoare de stres.

Ce îți place să faci în timpul liber?

Am multe activități în care mă regăsesc, în care pun în valoare câte o calitate a mea, îmi place mult să schiez, să joc game board-uri, să meditez, să cutreier munții, să mă ocup de acvariul meu, să merg cu bicicleta cu fiul meu, să scriu, să ascult muzică, să fac fotografii.

Simona Nicolaescu: „Este mai greu să realizezi despre ce este vorba când ţi se întâmplă ţie prima oară, versus atunci când lucrezi cu alţii”

Știu că ai fost singură într-o expediție pe Kilimanjaro. Cum a fost această experiență pentru tine? Și cum de ai avut curajul să pleci singură într-o zonă cu nenumărate avertismente de călătorie?

Expediția pe Kilimanjaro mi-a adus un plus de experiență ca urcare la altitudine și ca psihoterapeut care suferă de atacuri de panică care constată pe propria piele ceea ce li se întâmplă clienților mei de multe ori. Faptul că am plecat singură pentru prima dată undeva mi-a adus foarte mult stres, abia îl gestionam, erau multe voci în jurul meu care îmi spuneau că sunt nebună, plus propria voce. Însă cum îmi plac provocările din afara cabinetului, mă bucur că am ales să trec prin acea experiență.

Îmi amintesc de un moment în care eram la 3800 altitudine, îmi era foarte rău când de fapt trebuia să dorm, pulsul meu arăta 120 (de regulă, am 66 media, în stare de repaus), doar stând întinsă cuminte în sacul de dormit. Corpul se adapta, iar mintea crea un stres suplimentar, panicându-se că deja au început primele semne de rău de altitudine. Mă simţeam ameţită, nu puteam pune capul jos, trebuia să stau cu capul cât mai sus, să nu mă ia cu leşin; tot ce îmi doream era să ies de acolo.

Mă tot gândeam că îmi este greaţă şi că dimineața, toată lumea îmi va spune să mă hrănesc ca să am energie, ceea ce mă panica şi mai tare, că trebuia să fac ceva în contradictoriu cu ceea ce simţeam. În final, am decis să le spun tuturor fuck off, să refuz mâncarea şi nici să nu îmi pomenească ceva de ea; simţeam cum mi se întorceau toate în interior, ca să nu lase să intre ceva.

Târziu, am realizat că aveam un atac de panică. Este mai greu să realizezi despre ce este vorba când ţi se întâmplă ţie prima oară, versus atunci când lucrezi cu alţii. Nu știu dacă am dormit mai mult de două ore, noroc că, într-un final, a venit răsăritul şi am deschis cortul. În faţa mea, se vedea un vârf dantelat cu zăpadă şi abia atunci, am început să lucrez cu mine. Mintea se debarasa de toate greutăţile purtate până atunci, ca nişte saci mari de gunoi pe care îi cari după tine, plini cu gândurile cele mai negre. Muntele din faţă, singurul pentru care venisem, devenise dintr-o dată ancora, era unicul gând. Vălul începuse să se ridice şi îi lua locul prezentului, aici, acum cu toată frumuseţea din faţa mea. Ştiam pentru ce venisem şi mă simţeam deja mai uşoară. Pulsul scădea, dar tot nu puteam să mănânc. Uneori ne întrebăm cum să lucrăm cu mintea noastră, mulţi spunem că e complicat, însă, în realitate, e atât de simplu! Uită-te la ce este în jurul tău, acum şi aici, uită-te la senzaţiile pe care le ai, aici şi acum, nu te lăsa pradă minţii panicate, fără scenarii, fii prezent(ă). Tot ce avem nevoie este exerciţiul zilnic. Highlight-ul expediției pentru mine a fost chiar momentul în care am ajuns chiar pe vârf, în care simţeam efectiv că m-am înălţat cu vreo zece centimetri, părea că aveam picioroange, atât de înaltă mă simțeam. A fost o experință fantastică.

M-a ajutat enorm faptul că nu am fost cu prieteni care puteau să îmi distragă atenția de la obiectiv, ori pentru că le purtam și grija lor, ori poate apareau conversații care deranjează. Așa am beneficiat de prezența a doi americani cu care interacționam puțin, seara și cu care ne amuzam mult.

Știu că acum pregătești o nouă expediție, de data aceasta în Nepal. Ce așteptări ai de la această aventură? Și când ți-ai propus să se întâmple? 

Mi-am propus să plec acum în aprilie, mă cheamă munții aceia care îți taie respirația atât la propriu, cât și la figurat. Aventura mea cu munții a început în Nepal, acum câțiva ani nu mersesem nici măcar pe Vârful Omu, însă ajunsesem la Everest Base Camp. Acolo am descoperit cât de mult îmi place să urc pe munte și că pot foarte bine să înlocuiesc mersul la sală cu ceva mult mai atractiv, în inima naturii. Am un dor nebun să văd acele creste acoperite cu zăpadă, rododendronii înfloriți, mâncarea picantă. Este clar prima iubire la care pare că vrei mereu să te întorci.

„Oamenii tânjesc prin toți porii să fie fericiți”

Cu ce gânduri vei participa anul acesta la Wellbeing Expo & Festival?

Oamenii tânjesc prin toți porii să fie fericiți, paradoxal puțini fac ceva în acest sens și sper ca prin acest festival să mobilizăm cât mai mulți oameni să își recapete pofta de viață, să aibă mai mare grijă de ei mental și fizic. Mi-ar plăcea să văd fix acei oameni care de regulă nu cred în „chestiile” astea psihologice, în dezvoltare personală. Mi-ar plăcea să întâlnesc cât mai mulți sceptici pe care să îi ajutăm să privească dincolo de barierele pe care le-au pus cu privire la acest domeniu.

Vei susține atelierul Stress Break… ce le pregătești participanților? La ce să se aștepte?

Uneori am impresia că acest cuvânt stres este atât de des folosit încât pare că nu îl mai auzim, deși este atât de prezent, ne impactează corpul și starea psihică. În acest moment cam la orice vizită la medic, pacientul află că motivul bolii sau disconfortului fizic este stresul. Odată ce oamenii își găsesc explicația, se simt ușurați, însă nu văd prea mulți oameni care chiar să învețe ce au de făcut ca să nu mai permită stresului să le afecteze corpul.

În cadrul atelierului, învățăm împreună tehnici de relaxare de impact pe care le testez și eu și clienții mei, tehnici care ne-au schimbat mult viața în bine. Îi invit să fie prezenți pe toți cei care vor să înțeleagă ce modificări se întâmplă în corpul lor atunci când sunt sub stres și cum pot să se relaxeze, să doarmă mai bine, să se deconecteze de la grijile cotidiene. Deci, să se aștepte la foarte multă practică, exerciții pe care să le facem împreună.

Dă-ne două motive să participăm la Wellbeing Expo & Festival? Și la ce ateliere ne-ai recomanda să ne înscriem… în afară de al tău?

Găsești speakeri foarte buni, cu metode testate de către alți specialiști, descoperi informații valoroase care pot schimba mindset-ul. Recomand „Fizionomia și personalitatea în business” și personal și „Visează şi creează” – cerc de lucru cu visele – sunt două ateliere așa cum îmi plac mie, cu multă practică și insight-uri pe care le poți aplica de a doua zi în viața ta.

Și, ultima întrebare, ce planuri de viitor ai? Unde te vezi peste 5-10 ani?

Să continui contribuția mea pe partea de wellbeing în companii, să dezvolt o oază de relaxare lângă București și să urc pe cât mai multe via ferrate în munții din Europa.