Cupcake Philosophy, o poveste născută dintr-o pasiune interioară. Ioana Romanescu, corporatista care a lăsat o viață împlinită în Canada pentru a se întoarce acasă și a începe de la zero o viață plină de arome și cu gust de prăjituri

Ioana Romanescu este cea care în urmă cu câțiva ani a deschis un business cum nu se mai văzuse: Cupcake Philosophy. Cumva punea pe masă o filosofie interioară, aceea de a dărui deserturi sănătoase, preparate responsabil tuturor pofticioșilor.

Ioana Romanescu a crescut într-o familie unde nu era timp și nimeni nu te încuraja să visezi. De mică și-a demonstrat talentele în bucătărie, însă nu era vremea pentru pasiuni. A terminat ASE, s-a angajat în multinațională și când avea 27 de ani a vrut să încerce viața într-o țară străină.

Pentru că toată lumea emigra în Canada, a decis să încerce și ea. Și-a dat demisia din companie, atât ea, cât și soțul ei, au strâns bani și au plecat în Canada. În nici o lună, Ioana Romanescu a fost angajată într-o altă multinațională, pe o poziție importantă și timp de opt ani și-a făcut viața printre străini. Avea tot ce și-ar fi putut dori, însă simțea că nu e locul ei acolo.

Împreună cu soțul ei a decis să se întoarcă în țară, iar experiența acumulată a ajutat-o să-și găsească job chiar a doua zi. A mai stat cinci ani în corporație, dar tot nu era suficient deși, la fel ca în Canada, părea să nu-i lipsească nimic.

Astfel, Ioana Romanescu a căutat în interiorul ființei ei și și-a redescoperit pasiunea din copilărie. S-a apucat să facă cupcakes, a mers și s-a școlit la cele mai prestigioase școli din Europa și a pornit un business care azi are o cifră de afaceri de peste 1 milion de euro.

Ioana, povestește-mi puțin despre business-ul tău azi. Unde ai ajuns cu el?

Am ajuns cred că acolo unde mi-am propus, pentru că atunci când am început să conturez ideea către un business, am gândit în mai multe faze și acum am ajuns la ultima, cea de tranziție către educație pe partea de deserturi. Cred foarte mult în a da mai departe ceea ce eu am avut șansa și norocul să învăț. De asemenea, consider că este și nevoie la nivelul generațiilor tinere, dar și la copii, să învețe cum să-și aleagă un desert sănătos. În calitate de părinte și eu am fost mai mult pe „nu mânca, nu aia, nu aia” până ce am realizat că cheia este a-l învăța să-și facă singur alegerile, ca mai târziu, atunci când va fi pus în situația de a alege, să știe cum să o facă.

Din punct de vedere business și financiar, marea realizare după opt ani de business este că am reușit să supraviețuim pandemiei, iar ca direcție, pentru că sunt foarte pasionată de health și conștientizând că restricția sau interdicția nu e neapărat cea mai bună cale, anul trecut am studiat trei luni și jumătate la Paris un concept nou la Gordon Bleu, denumit wellness și innovation în industria de deserturi și am descoperit acolo toate ingredientele care ne pot ajuta să putem să vindem produse sănătoase, echilibrate din punct de vedere grăsimi și zahăr. Am înțeles și beneficiile ingredientelor pe care trebuie să le folosim, a fost un curs mind blowing, pe lângă faptul că am avut privilegiul de a sta trei luni și jumătate doar eu cu mine 😀

Înțeleg că deserturile tale sunt bune, sănătoase…

În general, ca om, sunt genul acela de persoană care supun provocării statusul. La mine nu merge să-mi dai o rețetă și să o urmez pur și simplu… Chiar și când eram angajată, dacă îmi spunea șeful meu: „fă așa”, eu întrebam: „Dar de ce trebuie să fac așa? Știu sigur că se poate face și altfel”.

Mi-a plăcut întotdeauna să-mi folosesc creativitatea și inteligența, astfel încât lucrurile pe care le fac să fie aliniate la valorile mele. Când am început să fac cofetărie am realizat încetul cu încetul că nu e doar o chestie de a executa niște rețete, ci și de a fi responsabil pentru ceea ce faci, pentru ceea ce pui în rețeta respectivă. Deși am crescut cu o cofetărie tradițională – am 46 de ani și am apucat cofetăria din care mâncam savarine și amandine – totuși mi-am dat seama că aceste produse conțin foarte mult zahăr și foarte, foarte multe grăsimi. Inițial am început să înlocuiesc cantități mari de zahăr cu piure de fructe și chiar dacă în unele produse trebuie să folosești zahăr, am ajuns să eficientizez cantitatea și am ajuns chiar să am 30 de grame de zahăr la 1,5 kilograme de tort.

Hai să ne întoarcem puțin în spate. Născută, crescută unde?

În Bacău 😀.

Părinții tăi ce meserie aveau?

Tata nu mai e. El a lucrat în cadrul Armatei, la fel ca mama, însă ea a fost bucătăreasă 😀. Tot timpul primesc întrebarea legată de ce visam la momentul acela și chiar mi-am dat seama că eu nu am visat în copilărie. Știu că sună trist, dar chiar nu am visat pentru că nu eram încurajată. Făcând o comparație cu modelul de educație pe care îl primește băiețelul meu, față de cel pe care l-am primit eu, nu pot să spun că am fost încurajată vreodată să visez. Atunci era totul pe școală: „Ioana trebuie să înveți, să ajungi la facultate”. Acela era singurul obiectiv, atât pentru mine, cât și pentru sora mea. Mai am o soră care este mai mare cu un an decât mine.

Îmi aduc aminte că eram singura din familie care făcea dulciuri: bezele, nuci…

Și mama fiind bucătăreasă nu făcea?

Mama nu făcea deserturi. Foarte rar făcea câte o cremă de zahăr ars pentru noi. Când venea acasă era super obosită și nu mai avea niciun chef de a face deserturi. Așa că am preluat eu domeniul acesta, însă nu am fost niciodată încurajată să merg pe drumul acesta. Mama tot timpul îmi spunea: ”Ioana, viața în bucătărie e așa de grea…”. La un moment dat m-am oprit pentru că educația academică a luat locul pasiunii.

Ce facultate ai făcut?

Am terminat ASE-ul, la Administrație publică. Cred că am fost a doua generație la Administrație publică. M-am angajat din timpul facultății ca să mă pot susține financiar…

Citește și: Radu Bălăceanu și povestea succesului construit din provocările vieții. De la puștiul căruia îi era hărăzit să împingă vagoane, la omul ce conduce azi unul dintre cele mai importante business-uri din România: LifeBox

Corporație?

Am fost ghid interpret la Palatul Parlamentului, la Centrul Internațional de Conferințe, acela a fost primul meu job, iar în timp ce mă aflam acolo, am primit o delegație oficială din Canada, expații care au pus bazele Connex. Și văzându-mă că vorbesc și engleză și franceză, m-au întrebat dacă nu sunt interesată să mă alătur echipei Connex. Nu știam cu ce se mănâncă la vremea respectivă, m-am alăturat echipei de atunci și pot să spun că a fost experiența definitorie pentru traseul meu în carieră. Am învățat foarte multe lucruri atunci.

Tot cu Connex ai plecat în Canada?

Nu. Cred că 50% din colegii noștri plecau în Canada. Acolo l-am cunoscut și pe soțul meu și am decis să încercăm și noi să trăim într-o țară străină, astfel că ne-am hotărât să plecăm împreună. Dar nu am plecat cu job, însă am avut norocul și ne-am găsit foarte repede acolo, în maxim o lună, deși aveam bani strânși pentru a trăi șase luni fără job.

Soțul tău lucra tot la Connex?

Da.

Câți ani aveați când ați plecat?

Ne-am căsătorit când soțul meu avea 21 de ani și eu 24 😀și am plecat când aveam eu 27 de ani și el 24. Știu că am stat doi ani să strângem bani după nuntă pentru că ne trebuiau 10 mii de dolari să putem dovedi la viză că ne putem susține.

Ce au zis ai voștri când ați plecat?

Mama îmi spunea mereu că un ochi plânge, unul râde. A fost grea despărțirea, dar mai ales sentimentul acela de a trăi atât de departe de familie, dar știi cum e, părinții ne înțeleg și ne sunt alături, indiferent cât de mult îi rănim cu o astfel de decizie. Cred că ai mei au reușit să extragă partea bună a lucrurilor din experiența asta. Patrick s-a născut acolo și mama mea a venit și m-a ajutat, au venit la botez, practic nu am fost rupți de ei așa cum se întâmplă în alte cazuri. Și azi mama îmi mai spune: „Îți aduci aminte când s-a întâmplat aia și eram noi două în Canada?”. Cred că într-un fel i-am oferit o amintire frumoasă mamei mele, de care își aduce aminte cu drag.

Ați ajuns acolo cu ceva bani în buzunar și fără nici un plan de viitor. V-ați angajat repede și înțeleg că în scurt timp erați destul de bine, cel puțin din punct de vedere financiar, nu?

Da. Am avut noroc și am obținut din nou poziții în corporații, cu ajutorul experienței căpătate în țară și a faptului că eram fluenți în engleză. Să știi că resursa umană din România era destul de căutată la momentul respectiv. Și eu, și soțul meu am mers direct pe funcții de coordonare în echipe și chiar am avut de unde să alegem câteva job-uri, lucru la care nu ne-am așteptat. E drept că odată ce am luat contact cu lumea de acolo și cu sistemul, am înțeles că noi eram cu mult peste. Ei încă lucrau cu fax-uri și ne întrebau pe noi dacă avem ketch-up și televizor în România 😀. Adevărul e că în România suntem puțin mai multilateral dezvoltați: un angajat într-o companie din România își știe job-ul, dar știe și de 2-3 lucruri pe lângă, și ce mai face colegul și ce mai face celălalt. În Canada nu există așa ceva. Dacă întrebai: „Pot să pun chestia asta aici?”, mi se răspundea: „Nu știu, întreabă colegul sau întreabă-l pe șeful tău”.

De ce v-ați întors?

Ne-am întors că nu ne-a plăcut. Au fost câteva lucruri care ne-au dat de gândit, printre care ideea de a-l crește pe Patrick într-o limbă străină și de a nu putea să-i spun din inimă, pe limba mea ceea ce simt. Uitându-mă și la celelalte exemple de familii de români, auzeam lucruri de genul: „Nu poți să vii la școală, mama, că vorbești cu accent” și văzând că nu mai exista partea de comunicare, mi-am dat seama că nu sunt foarte fericită cu aceste valori. Eu cred foarte mult în Dumnezeu, cred în a mă duce cu Patrick la biserică, îmi place ca dacă îi cumpăr copilului ceva, el să respecte lucrurile respective pentru că au costat niște bani munciți. Acolo nu există așa ceva. În plus, și în școală, și în grădiniță, primul lucru care era întrebat copilul dimineața era: „A țipat mama la tine, te-a bătut?”. Încurajez o educație fără agresivitate, dar nu mi se pare ok să-i oferi copilului o viziune foarte detrimentă.

Mâncarea mi s-a părut o problemă, chiar dacă mergeam niște kilometri până la o fermă pentru a cumpăra produse organice sau produse românești, ca să nu mai vorbesc de partea de socializare și comunicare. Mai târziu în viață am realizat că „acasă” este acolo unde te simți tu acasă și atât eu, cât și soțul meu am demonstrat că dacă îți dorești ceva cu adevărat, trebuie doar să-ți pui lucrurile într-o valiză și dacă ești echipat cu ce-ți trebuie nu ai cum să nu faci față.

În țară ați luat-o din nou de la zero?

Da, din nou de la zero, dar am aterizat duminică și luni am început munca 😀. Ne creasem un cerc de cunoștințe, prima dată a venit soțul meu, a început să lucreze și apoi am venit și eu. Oamenii cunoscându-ne cum suntem au fost foarte dornici să ne primească fără un proces formal de a fi prezenți la interviul de angajare.

V-ați întors din nou în corporații?

Da.

Când apare ideea de Cupcake Philosophy?

Ideea de Cupcake Phiosophy apare cam după cinci ani de corporație în care lucram intensiv. Apare după ce l-am avut pe Patrick. E o combinație aici pentru că eu sunt genul de persoană care tot timpul, o dată pe lună mă opresc și mă întreb: „Ioana, tu ești ok? Viața ta merge în direcția bună pe toate planurile?”. Nu știu de ce, dar la momentul acela, deși aveam tot ce aș fi putut visa vreodată din punct de vedere responsabilități, job, poziție, călătoream foarte mult, nu aș fi putut să pun punctul pe i și să spun că așa mă văd în următorii ani. Cred că era ceva din interiorul meu care nu-mi dădea voie să fac lucrul acesta.

În Canada, lângă blocul în care locuiam era un magazin de cupcakes, o chestie micuță în care abia dacă intrau 3-4 persoane. Mie nu-mi plăceau, mi se păreau foarte dulci, dar îmi aduc aminte că stăteam ca un copil și așteptam să se schimbe vitrina. Oarecum mi-au rămas în minte și de atunci a început să iasă din mine pasiunea de a face și altceva.

Cred că ideea a venit foarte mult din interior.

Ai început să faci acasă sau ai pornit ca la carte, cu specializarea în Franța?

Întâi m-am dus și m-am specializat pentru că am avut ideea de a face un business profi, fiind spălată pe creier încă din corporație. Știind că nu am experiență și dacă vreau să schimb lucrurile, am decis să merg să învăț cap coadă și să-mi aloc timpul necesar, astfel încât să pot să fac o treabă bună. Dar le-am făcut în paralel: ziua mergeam la serviciu, seara testam cupcakes, am încercat să le îmbin să-mi dau seama dacă e calea potrivită pentru mine.

Cursul acesta în Franța bănuiesc că a costat o pălărie de bani…

Da, dar l-am făcut după ce m-am apucat de business.

Păi unde te-ai școlarizat?

Prima dată m-am școlarizat în Londra, am făcut câteva cursuri specifice pe partea de cupcakes, dar după un an, doi am realizat că dacă vreau să fac un business în zona asta, trebuie să-mi extind partea de producție și de produse și am decis să merg în Franța, însă deja eram desprinsă de corporație.

Am studiat bazele patiseriei și cofetăriei la Gordon Bleu.

Bănuiesc că și cursul din Londra a costat mulți bani. Ce a spus soțul tău când tu ai spus: „Eu mă duc să învăț să fac cupcakes”?

Să știi că am norocul de un soț pe care l-am luat de tânăr 😀…

Și l-ai crescut tu 😀

😀 M-a susținut foarte, foarte mult. Chiar și azi e omul care e tot timpul în umbra mea, pe lângă nevoile zilnice, mă susține foarte mult emoțional. Nu a fost nevoie să-l conving de ceva, el a știut de la bun început să fie lângă mine, orice s-ar întâmpla.

Ai început doar cu cupcakes?

Da.

Și unde le făceai?

În laborator. Mi-a închiriat soțul meu o căsuță și acolo le făceam. Acolo am început să desenez, să fac floricele, să mă joc cu culori, acela era timpul meu cu mine în care puteam lăsa toate gândurile. Apoi, când am văzut că toată lumea se bucura și le aprecia când duceam la birou, am avut sentimentul că poate aceasta e menirea mea. Mi s-a părut că aduc foarte multă bucurie și m-am hrănit foarte mult cu ea.

Tu vinzi doar online?

Acum, da. Dar cinci ani am avut magazin la Piața Victoriei. Post pandemie a expirat contractul de închiriere și având în vedere proiectul de educație pentru care lucrăm, am decis să închid și urmează să deschid o altă locație care va avea totul consolidat. Pot să spun că pandemia ne-a demonstrat că orice se poate.

Doar tu gătești?

Nu. Am făcut doar eu cred că în primele 7 luni, apoi am crescut echipa de la an la an. Sunt multe, mai ales pe zona de evenimente. Am preferat doar să supervizez partea de producție și eu să mă ocup de creație și de business development.

Și nu-ți lipsește statul în bucătărie cu mixerul?

Stau și acum pentru că tot timpul creez ceva. Săptămâna mea e programată: Am zile la laborator, zile de întâlniri, zile de creație, zile cu Patrick și cu ajutorul lui Dumnezeu reușesc să le fac pe toate.

Citeam undeva că ai ajuns la o cifră de afaceri de 1 milion de euro…

Da, în câțiva ani. Îi mai spun lui Patrick câteodată: „am făcut primul meu milion de euro” 😀

Câți ani are el?

14 ani.

Mănâncă multe dulciuri?

Da și prefer să-i dau ceea ce facem noi. Îl mai las să guste și din altă parte pentru că nu pot să-i interzic. Dar, ciocolata de exemplu, prefer să o fac eu cu boabele mele de cacao, zahărul meu de cocos… El și soțul meu sunt cei mai buni critici ai mei și mereu îmi spun că sunt mândri de mine.

Ai menționat de două ori acest proiect de educație culinară. Dă-mi puțin mai multe detalii, te rog…

În primul rând predau la tot felul de ateliere în țară. Înseamnă că voi merge către zona de cofetari care vor să învețe cum să facă deserturi responsabile și sănătoase, sau către zona de corporație, către oameni care sunt fix în situația în care eram eu și își doresc să facă altceva. Îmi doresc să merg către copii, să-i învăț cum să-și aleagă deserturi sănătoase. Am mai mers pro bono către școli, la orele de dirigenție unde făceam tot felul de experimente, le duceam copiilor deserturi de ale noastre și le demonstram ce înseamnă un gust bun obținut dintr-un produs sănătos.

Acum mi se pare că în România e un trend: „totul fără zahăr” și de multe ori aud mamele spunând că nu vor zahăr în produse, dar vor zahăr de nu știu de care sau îndulcitor, care sunt de zece ori mai chimice decât o linguriță de zahăr. Îmi doresc să le explic tuturor că se poate face trecerea de la cofetăria tradițională cu foarte mult zahăr, la ceva responsabil și sănătos.

Tu mănânci dulciuri?

Da, da, da. Păi gust tot timpul.

Consideri că ești un om împlinit în viață?

Da. Depinde cum te uiți la reușită. Dacă mă uit din punct de vedere financiar, nu aș putea să spun că sunt împlinită, dar dacă mă uit la ceea ce las în spate, chiar sunt împlinită. M-am uitat la tatăl meu care a murit anul trecut și mi-am dat seama că oricâți bani aș fi avut la momentul acela, nu aș fi putut să schimb lucrurile. Nu a contat cât a agonisit o viață întreagă, totul a rămas în urmă și cel mai important este cine îți stă la căpătâi. Degeaba lași copiilor case, mașini, dacă ei nu te văd o valoare. Atât oamenii din corporație, cât și colegii mei din laborator mă văd un om bun, iar asta zic eu că mă face și un om împlinit.