Dan Byron și ambiția unui adevărat muzician: „Le-am spus părinților că mă duc să cânt pe stradă, dar ei nu aveau cum să mă oprească să fac asta pentru că știau că nu au cum să-mi ofere altceva”

Dacă spun că am stat de vorbă cu Daniel Radu, poate că nu spun mare lucru, dar dacă spun că m-am văzut cu Dan Byron, altfel stau lucrurile, nu-i așa?

Ei bine, trupa Byron a lansat un album nou, o bijuterie aș spune eu, pasionantă a genului. Albumul de numește „Nouă” și este o dedicație, spune Dan, o dedicație nouă, românilor. Piesa care dă titlul ultimului album Byron pare o piesă de despărțire între doi iubiți, dar este de fapt o piesă de despărțire între cei care emigrează și țară, pentru că nouă români pe oră pleacă definitiv din România.

Așa că am povestit cu Dan despre album, dar foarte mult și despre viața, copilăria, adolescența și greutățile prin care a trecut ca să ajungă aici. Aici unde spui byron, toată lumea care contează zâmbește cu o grimasă apreciativă pe față.

Ce vrea să spună Byron prin „Nouă”?

Tot ce înseamnă „Nouă”. E un cuvânt foarte complex, cu multe înțelesuri și, în funcție de cum alegi să-l folosești, poate să însemne una sau alta, sau și mai mult. E dedicație în primul rând, e un album și o piesă dedicată nouă. În același timp e o cifră, dar care nu reprezintă al nouălea album, ci numărul de români care pleacă în fiecare oră din țară, fără gânduri de întoarcere.

Înseamnă foarte multe lucruri acest „Nouă”.

Poți spune că e și un îndemn la trezire?

Nu, nu-mi asum roluri din acestea de sfătuitor. Albumul e o constatare mai mult, am scris despre România așa cum se vede ea de la mine. Și probabil că mulți se regăsesc acolo pentru că oamenii care ascultă byron sunt ori din bula asta, ori din bule asemănătoare.

Cât v-a luat să faceți albumul acesta?

Mai mult decât mă așteptam, am avut nevoie de aproape doi ani ca să-l terminăm. Practic el a început în ianuarie anul trecut, dar până mi-am dat seama despre ce e și despre ce urmează să scriem, a durat destul de mult, până undeva prin vară. În ianuarie anul trecut am făcut o tabără de creație cu toată trupa, ne-am propus să avem un start mișto și ne-am dus undeva într-un sat de lângă Făgăraș, la Cincșor și ne-am instalat pentru 10 zile într-un fost hambar care a fost transformat într-o pensiune. Ne-am întors de acolo cu o piesă finisată pe care am lansat-o prima, „Anima”, și cu încă două mai puțin finisate, „Continuum” și „Consumator de vise”, aceasta din urmă fiind modificată complet față de forma pe care i-am dat-o acolo. După acest start ne-am cam împotmolit puțin și, prin iunie, am decis să-mi dau un nou boost de creație, să mă retrag o săptămână undeva, singur și să mă apuc să scriu de dimineața până seara. Am niște prieteni în Sicilia, o parte dintre ei sunt români, altă parte sunt sicilieni, iar mama unuia dintre ei are o casă lângă plajă, o casă veche construită după ureche de niște strămoși de-ai ei, casă în care m-am mutat o săptămână.

Și ai scris?

Da, încontinuu. Mai puțin serile când ieșeam cu ei la bere. Întâmplarea face că alți doi amici veniseră în vizită la prietenii români și am stat cu ei seara, pe plajă, cu o sticlă de bere growler și am început să povestim. Am povestit foarte mult despre emigranți și despre emigrare și totul a culminat cu mărturisirea amicilor veniți în vizită care au anunțat că și ei se mută în toamnă, la Paris. În noaptea aceea nu am putut să dorm probabil și de la discuție, și de la șocul plecării lor și m-am zvârcolit non stop. Dimineața când m-am trezit, am zis „hai să mă apuc de scris, dacă tot nu pot să dorm”. Prima chestie pe care am scris-o a fost: „Lasă-mă să dorm/Nu mă mai trezi/Mai bine vezi-ți tu de tine!”. Pornind de la chestia aia am scris o piesă de despărțire între țară și emigrant. E mișto că până la un moment dat nu prea îți dai seama, te face să crezi că e o piesă de despărțire clasică, între doi iubiți. După încă o zi am terminat piesa, piesă care până la urmă a dat și titlul albumului.

Câștigi din muzică?

Nu am alte activități.

Cât ți-a luat să trăiești din muzică?

Mulți ani. Adică am trăit mulți ani prost din muzică, dar trăiesc din muzică de prin 2000 încoace. În 2000 am început să cânt în cluburi cu o trupă de blues și atunci am început practic să am venituri constante din muzică. Dar am cântat pe stradă, am cântat în orice poziție.

Dar nu pare că mor radiourile după tine. Cum reușești?

De pe urma radiourilor aș putea să încasez doar drepturile de autor, ceea ce a început să fie ok și aici. Dar veniturile constante și normale sunt din concerte. Iar concertele nu sunt puține. Tocmai de aceea ne-a fost și greu să ne mobilizăm să mergem în studio și să înregistrăm albumul vara aceasta pentru că, toată vara am avut 3-4 concerte pe săptămână.

Ce-mi spui de băieții din trupă? Cum i-ai cunoscut și care e povestea lor?

Fiecare dintre ei e un om deosebit.

Sunt muzicieni toți?

E unul singur care nu are studii muzicale, dar culmea este că de multe ori ne dă lecții. El neavând opreliștile noastre, de multe ori ne dă lecții. Anul trecut când am făcut concertele cu orchestră simfonică, era un aranjament la o piesă făcut de Dan Spînu în care erau niște măsuri complexe, multe la rând și foarte deosebite. Sună foarte bine dacă asculți, dar ca să faci chestiile acelea trebuie să calculezi mult, să stai să înveți la fel de mult. Iar Ovidiu Cristian, toboșarul nostru, singurul dintre noi care a terminat Conservatorul, a stat cu partitura sub pernă și a doua zi tot mai dădea rateuri. Pe când al nostru Laszlo Dóme, basistul, stătea într-un colț și nu a greșit o dată.

Unde i-ai cunoscut pe băieții ăștia?

Cred că primul pe care l-am cunoscut a fost Dănuț, Dan Georgescu, omul care a făcut și producția pentru albumul „Nouă” și care a făcut producția și pentru „Eternal Return”. Pe el l-am cunoscut în Muzic Pub, în Cluj, acum foarte multă vreme, când el avea doar 12 ani.

Ce făcea în club la 12 ani?

Umbla cu băieții în club. Deja se apucase de fumat, deja cânta cu o trupă și a fost un moment foarte haios: eu eram în Kumm pe vremea aceea și împărțeam sala de repetiție cu Luna Amară. Luna Amară i-au lăsat pe ei – ei se numeau Siaj – să repete la noi în sală, fără să ne spună și nouă, neștiind că noi avem repetiții. Așa că am intrat peste ei, iar toboșarul nostru a ridicat din sprânceană și a întrebat: „Deranjăm?”. Din trupa aceea, Siaj, făcea parte și Dan Georgescu.

Următorul pe care l-am cunoscut, tot în Music Pub, tot în Cluj, tot în aceeași perioadă, a fost Laszlo Demeter, basistul, care a venit să cânte cu trupa lui din vremea aceea, o trupă de hard foarte tare, despre care îmi pare rău că nu mai există, dar în același timp îmi pare bine că Deme e cu noi și nu cu ei. Veniseră să cânte la un festival dedicat memoriei lui Iuliu Merca, i-am văzut, mi-au plăcut foarte mult, am vorbit cu ei după concert și soarta a făcut să ajungă basistul nostru.

Cred că tot în perioada aceea l-am cunoscut pe Cico, pe Ovidiu Cristian, toboșarul, dar culmea este că atunci când a venit în byron nu mi-am dat seama că e el. El venise la audiție la Kumm pe vremea aceea, abia intrase la Conservator, nu a luat proba, dar țin minte că am vorbit foarte mult despre el și despre potențialul pe care îl are și cât de bun toboșar o să fie într-o zi.

Ultimul dintre ei, omul care este de la bun început în Byron, Segiu Mitrofan, poreclit Six Fingers, a trimis la un moment dat un mail la Urma pentru că auzise că în trupă sunt niște tensiuni, iar prin acest mail ne anunța că își pune serviciile la dispoziția noastră dacă cumva se întâmplă să rămânem fără clăpar.

Eu când am ieșit din Urma și am vrut să fac Byron, m-am gândit că mi-ar plăcea să avem și clape. Sunt foarte multe trupe de rock care nu au clape, însă mie plăcându-mi foarte mult sunetul de pian, mi se pare că poți extinde foarte mult paleta de sunete cu clapele. Mi-am adus aminte de mail-ul de la Sergiu, l-am sunat și l-am întrebat dacă vrea să vină. Răspunsul lui a fost: „A, păi Urma era Urma, nu știu acum ce vrei tu să faci…”. L-am invitat la mine acasă, i-am pus niște piese și a zis că vine la o repetiție, două, să vadă cum e atmosfera. 13 ani mai târziu, uite-l că e tot aici.

Și tu te-ai apucat de cântat…

Acum 35 de ani. În mare, povestea e că la vârsta de 6 ani, ai mei m-au dat la muzică dorindu-și să mă țină departe de maidan. Stăteam în Pantelimon și nu era un cartier tocmai finuț. Așa că părinții cred că au încercat să ne dea de lucru, să ne țină mai mult timp ocupați.

Ce erau ai tăi?

Taică-meu era desenator tehnic, numai că, de la un moment dat încolo, iar asta s-a întâmplat după revoluție, s-au schimbat foarte multe lucruri. El lucra la Mașini Unelte și desena toate mașinile acelea și, după schimbare, el a decăzut treaptă cu treaptă pentru că se desființau posturi și a ajuns să facă o treabă de muncitor. Taică-meu a fost un om foarte fricos. Nu a avut curajul să renunțe sau să încerce altceva, mai ales că avea doi copii acasă. A stat acolo și a suportat pe barba lui.

Și maică-ta?

Maică-mea a fost foarte multă vreme dactilografă, un job foarte important pe vremea lui Ceaușescu. Se făceau o grămadă de proiecte în construcții, iar ea se angajase la un Institut din ăsta pentru construcții, nu aș ști să-ți spun cum se numește exact. Ea, practic, scria la mașină toate chestiile care veneau. Pentru că așa s-a împământenit treaba, era singura din birou care muncea. Ceilalți erau aduși acolo pe pile, iar unii dintre ei nu știau nici măcar să bată la mașină, deși aveau post de dactilografi. Maică-mea de multe ori venea acasă cu degetele pline de sânge. Era cea mai bună pentru că nu făcea nimeni treabă. O puneau la panoul de onoare în fiecare lună, dar asta nu însemna nimic pentru că tot cu degetele pline de sânge venea acasă.

Fratele tău a rămas în muzică?

Da. El a terminat Liceul Militar, unde am dat amândoi, și a rămas în fanfară pentru mulți ani și acum s-a pensionat.

Dar tu ai lucrat vreodată? Ai fost vreodată angajat?

Da, de două ori. Am fost profesor de muzică. Faptul că familia mea nu era vreuna de oameni cu bani, asta însemna că trebuia să fac singur rost de finanțe pentru orice proiect pe care îl aveam.

Chiar și pentru o pereche de blugi…

Chiar și pentru o pereche de blugi, chiar și pentru banii de bere cu prietenii din liceu. Eu am făcut doar jumătate de liceu militar…

Dar de ce? Sau mai bine spune-mi prima dată de ce ai ales Liceul Militar?

M-am dus după frate-meu. M-a îmbrobodit că e mișto cu băieții, că e ca în tabără, că te rupi de babaci… Și nu era așa. Era nasol. Era instrucție și era foarte greu. Dar lăsând asta la o parte pentru că nu partea clară a armatei m-a deranjat, m-a deranjat foarte tare partea aia profund românească. Iată, e o chestie pe care mi-o aduc aminte acum și are foarte mare relevanță ca să-ți dai seama cum gândeam eu și cu ce situații m-am trezit în față.

În anul I, clasa a noua adică, am fost aduși acolo cu vreo săptămână mai devreme ca să fim puțin instruiți înainte să vină ceilalți, să știm despre ce e vorba. Să știm care e mersul pe acolo, să știm cum se numesc pavilioanele, să învățăm clădirile, unde avem sectoare, să ne facem programul… Una dintre chestiile principale pe care le-am făcut în zilele acelea a fost curățenia. Am făcut curat și am șmotruit până nu am mai putut. La un moment dat trebuia să pun o perdea și nu mai era sârma aia de care se agață perdeaua. Îi spun comandantului de pluton, sau companie, nu mai țin minte: „Uite, nu mai e sârmă acolo, spune-mi de unde să mă duc să iau, că mă duc”. Omul zice: „Du-te și fă rost!”. Iar eu am zis: „Mă duc, dar unde?”. Iar răspunsul lui a fost: „Nu știu, te descurci!”. Asta mie mi-a sunat foarte prost. Aveam 14 ani, dar mi-a dat cu virgulă din start. Asta cu „te descurci” nu însemna „ieși pe poartă, te duci și cumperi” pentru că noi eram într-o unitate militară închisă. Însemna „fă rost din altă parte, fură din altă parte”.

Și toate chestiile acestea erau mult mai profunde și mult mai grave, iar pe parcursul celor doi ani cât am stat acolo le-am resimțit din plin.

Și apoi unde te-ai dus?

În Lipatti. Am intrat foarte, foarte greu. Erau clasele făcute, nu aveau locuri în plus și, mai mult decât atât, eu am plecat în clasa a XI-a, după primul trimestru, aproape de jumătatea anului. A fost interesant că umblam între Lipatti și Enescu.

La Lipatti director era un tip care era semi mafiot, dar semi mafiotul acela uman care înțelege că e o problemă și încearcă să găsească soluții pentru tine.

La Enescu era o femeie care era profesoară de harpă și parcă avea tot timpul un băț în fund, iar ca să-ți faci o idee despre cât de nașpa sunt românismele astea, maică-mea s-a dus și i-a dat o atenție, un fel de șpagă. Femeia a primit, iar apoi i-a spus că nu are locuri.

La fel am pățit cu profesorul de flaut pentru că eu urma să merg la flaut la Lipatti. Și el a luat șpaga și apoi m-a întrebat: „Ai studiat Marcel Moyse?”. „Nu”. ”Ieși afară!”. Atunci eu am spus: „Stați puțin că nu v-am cântat nimic încă”. Iar răspunsul lui a fost: „Nu mă interesează. Dacă nu ai studiat Marcel Moyse, nu exiști”. Bine, mai întâi m-a întrebat ce flaut am, iar eu i-am spus că „unul chinezesc că atâta s-a putut”. Iar el a spus că nu o să fac nimic cu un asemenea flaut.

Ca să înțelegi, există trei categorii de flaute, unele de până într-o mie de euro, categorie care poate să meargă și foarte jos de 1000 de euro cum era cel chinezesc, flaute între 1000 și 10 mii de euro și flaute care pot să ajungă și la 100 de mii de euro.

Și el ce și-ar fi dorit să ai?

Probabil unul de vreo 1000 de euro, nu știu. Vorbim de anii 1990 când, lăsând la o parte că ai mei erau săraci, toată lumea era săracă. De curând, mi-a venit un pitic pe creier și am început să mă interesez care era valoarea banilor în 1990. Țin minte că eram mare fan Michael Jackson și nu am fost la concert în 1992 pentru că nu mi-am permis să-mi iau bilet. Era 6800 de lei, când mama avea salariul 20 de mii de lei. M-am interesat ce însemna 6800 de lei în 1992. Erau fix 20 de dolari. Înțelegi cât de săraci eram.

Dar l-am văzut în 1996. Atunci deja ieșisem din liceul militar și cântam pe stradă. Eram la Krypton atunci.

Dar când le-ai zis părinților că vrei să mergi către muzică?

Păi stai puțin. Ei mă dăduseră la șase ani la muzică. Ce ar mai fi avut de zis acum?!

Mă gândesc că atunci te-au dat la muzică s-au gândit să nu stai să bați maidanele, nu să te faci muzician. Nu și-au pus problema că nu o să poți trăi din asta?

Probabil că și-au pus-o mai târziu. Mă gândesc că ei aveau în cap că voi ajunge să am o meserie, poate profesor, nu știu.

Dar ca să-ți termin cu Lipatti, pe scurt, mafiotul, nu știa ce să facă cu mine pentru că profesorul de flaut mă dăduse afară că nu studiasem Marcel Moyse. Și zice: „Nu știu măi băiatule, nu am unde să te bag. Dacă ăla nu te vrea, eu nu am cum să-i impun. Nu știu ce să fac cu tine. Dar teorie știi?”. I-am zis că știu foarte bine teorie muzicală. „De unde știi mă tu teorie? Cu cine ai învățat?”. I-am zis numele profesoarei cu care făcusem teorie în liceul militar, Georgeta Cioabă, care era foarte cunoscută și așa am ajuns să dau examen de teorie cu niște profesori de teorie, iar ăia m-au admis.

Așa că am intrat la clasa de teorie.

Și Conservatorul?

Conservatorul l-am început de două ori, nu l-am terminat niciodată. Odată la București, a doua oară la Cluj.

De ce nu l-ai terminat?

Una la mână pentru că așa m-a dus viața și a doua la mână pentru că era o mare pierdere de vreme. Iar eu nu aveam timp. Eu deja cântam în trupe, încercam să construiesc ceva.

Asta la Cluj?

Și în București. În București am intrat într-o trupă în 1998 și în același an am fondat primul Byron, de unde am eu porecla. Încercam de pe atunci. Piața arăta complet diferit, iar ce voiam noi să cântăm atunci era complet altceva. Nu găseam nici o modalitate de a crește. Noi eram niște puștani și nu existau cluburi. Exista Lăptăria lui Enache, dar acolo cânta alde Johnny Răducanu, alți dintr-ăștia. Noi cântam heavy metal, ce să cauți cu asta în Lăptărie?

Îmi amintesc că au existat tot felul de concerte dubioase, unele la festivaluri studențești. Într-adevăr, erau festivaluri studențești peste tot, am fost de vreo 2-3 ori la Craiova unde era un festival foarte mare. Ne cazau în incinta Casei de cultură unde se ținea festivalul, într-un fel de cămin care se numea un mini hotel. Însă, cu acele ocazii, ne-am cunoscut cu alții care făceau același lucru, peste tot prin țară. Se nășteau prietenii, era foarte mișto.

Unde ai cântat pe stradă?

În București, prima și prima dată am cântat la metrou la Unirii, chiar la intrarea de la Horoscop. Culmea e că m-am apucat de cântat la vreo lună sau două după ce intrasem în Lipatti și în prima zi de cântat pe stradă au trecut pe lângă mine profesorii cu care dădusem examenul de teorie.

Și te-au recunoscut?

Îți dai seama că am lăsat capul în pământ, m-am uitat în altă parte… Trebuia să fac niște bani pentru că altfel nu aveam cum să socializez, cum să intru în cârdășie cu toți colegii. Nu puteam să mă duc acasă după școală.

Apoi am încercat pasajul dintre Unirii 1 și 2, dar de acolo ne tot ridica poliția. Locul acela era cel mai bun. Apoi am tot inventat locuri. Când s-a făcut mai cald am mers în Amzei și am cântat pe o bordură, apoi la Victoriei pe scări, dar și de acolo ne ridica poliția.

La mare nu te duceai?

Ba da, cum să nu. Am cântat și în Neptun, și în Saturn…

Și stăteai la mare cu banii câștigați?

Da. Cum naiba? Altfel nu aveai cum. Stăteam la cort în Vama Veche și făceam naveta.

Ai mai cânta și azi pe stradă?

Aș mai cânta. Acum vreo 10 ani, în jurul lansării albumului „A Kind of Alchemy”, am cântat la Romană și la Universitate cu toată trupa. Dar era pentru promovarea albumului. Acum vreo șase ani am fost în Londra și am încercat marea cu degetul. Am pus mâna pe chitară și m-am apucat să cânt niște chestii. După vreo trei piese făcusem bani de două beri pe care, evident, m-am dus și le-am băut. Interesant este că atunci a venit la mine o tipă foarte bine îmbrăcată care mi-a zis: „Băi, iartă-mă, nu vreau să mă bag în seamă aiurea, dar vreau să-ți dau câteva sfaturi pentru că văd că e mișto ce cânți și îmi place, dar se vede că nu știi de-ale străzii”. Mi-a zis cum să mă așez, să iau un difuzor ca să se audă mai tare, să îmi fac niște CD-uri să vând, etc. Iar eu am întrebat-o dacă ea cântă pe stradă. Și când mi-a zis că da, de curiozitate am întrebat-o cât câștigă pe zi: „Între 1000 și 2000 de lire”. Am căzut pe jos.

La ei e alt nivel, noi încă suntem cumva cu fundul în evul mediu și ne uităm ciudat la cel care cântă pe stradă. Să zicem că cei care trăiesc în București nu prea se mai uită ciudat, dar sunt alții care vin din alte părți care încă se mai uită ciudat. Iar în anii ’90 nu mai vorbesc. Țin minte că a venit vecinul meu de palier, a trecut pe lângă mine când cântam în Amzei, s-a oprit și a început să râdă în hohote. Mi-a zis: „Nu credeam în viața mea că o să ajungi în halul ăsta”.

Ai tăi au zis ceva?

Nu. Le-am spus că mă duc să cânt pe stradă, dar nu aveau cum să mă oprească să fac asta pentru că ei știau că nu au cum să-mi ofere nimic. Și așa m-am făcut profesor, că de aici am pornit.

Așa. Ai zis că ai avut două slujbe…

Prima a fost la un cazinou. Împreună cu niște băieți, trebuia să mergem de trei ori pe săptămână și să cântăm într-un restaurant-bar din incinta Cazinoului Bucur.

Coveruri?

Da, dar nici măcar cu vocea. Eu cântam la chitară, iar ăștia doi la vioară. Am stat vreo trei luni de zile pentru că nu era ok, terminam foarte târziu noaptea, nu aveam cu ce ajunge acasă, mă întorceam cu bicicleta…

După asta m-am angajat profesor pentru că nu aveam bani să-mi plătesc medicațiile. Picasem la Conservator în 1997 și nu aveam bani să îmi plătesc medicațiile.

Și te-ai angajat profesor de muzică?

Da. Suplinitor. Aveam părul foarte lung și aveam 19 ani.

La școala generală?

Da, la clasele V-VIII. De fapt la două școli din București. La una dintre ele mergeam trei zile și la cealaltă două zile. Una era la capătul autobuzului 177, în Rahova, graniță cu Ferentari, undeva pe o uliță. Îți dai seama de ce nu aveau ăia profesor… Cealaltă școală era pe la Hala Traian. Am fost profesor aproape un an.

Dar alt job vreodată?

Nu. După profesorat, nu. Și am avut perioade în care efectiv muream de foame. Am zis că dacă fac altceva, înseamnă că fac altceva. Dacă decid să fac muzică, pai altceva nu mai fac.

Ai soție, copii?

Am soție, nu am copii.

Cum ai cunoscut-o pe soția ta? Cum sună povestea de dragoste?

Am văzut-o prima dată la un concert Urma, pe la sfârșitul anului 2005. Întâmplarea face că-mi aduc foarte bine aminte acel concert pentru că, în ziua aceea pățisem o nepățită: mi se furase chitara. Am împrumutat o altă chitară și m-am dus să țin concertul. Eu nu mai voiam să cânt pentru că eram terminat. Era o chitară pe care încă nu o achitasem și pe care nu aveam bani să o achit. Culmea e că am găsit-o, nu am recuperat-o, dar nu mai contează.

Ea unde era?

Ea era în public și după concert, în timp ce-mi strângeam echipamentul, se tot holba la mine. Eu mă uitam la ea și ea se uita la mine, dar nu s-a întâmplat nimic atunci. Mult mai târziu, ne-am tot revăzut în diferite contexte și abia apoi ne-am imprietenit.

Unde ți-ar plăcea să cânți?

Mi-ar plăcea să cânt peste tot și visez să cânt pe scene mai importante din afară. Nu cred că o să am ocazia, îți spun ca un vis.

La ce concert ți-ar fi plăcut să mergi și nu ai ajuns?

Mi-ar fi plăcut să-l văd pe David Bowie. Nu am apucat. La începutul anilor 2000 el tot făcea ture de Europa și eu tot făceam calcule cum aș putea să mă duc. Nu aveam încă tupeul să mă duc de nebun într-o țară pe care nu o cunosc și să mă descurc pe acolo și în al doilea rând, era foarte scump.

Unde ți-ar plăcea să cânți în deschidere?

Ar fi fost fost mișto să cântăm în deschidere la King Crimson, 50 de ani. Au împlinit anul acesta 50 de ani, au făcut un tur și prin Europa și eu nu am fost la concert. Pentru că așa a fost să fie. E una dintre trupele mele favorite și era cumva concertul acela care ar fi fost despre toate perioadele lor.

Vocea ta favorită?

Sunt mai mulți: Freddy Mercury, Jeff Buckley, numai morți, dar…… Îmi place foarte mult Dave Vives, ca să-ți spun și mai tinerei.

La femei îmi place foarte mult Brittany Howard de la Alabama Shakes. Pe Tori Amos am ascultat-o toată viața…. Îmi place foarte mult Shara Worden de la My Brightest Diamond.

Cel mai mișto concert la care ai fost?

Roger Waters, „The Wall”, clar. Nu am la ce să mă gândesc.

O trupă românească? Știu că ai spus la un moment dat că nu prea ai avut de unde să te inspiri, dar…

Păi nu prea pentru că la noi sunt niște prăpăstii foarte mari între generații. Dar din ce se aude azi, îmi plac foarte multe. Sunt câțiva cu care am ajuns să fiu prieten și chiar să repet în aceeași incintă. Noi repetăm în aceeași casă cu Robin and the Backstabbers și The Monojacks și cumva tot ce fac oamenii aceștia mi se pare absolut deosebit.

Lucia cu care tot colaborăm mi se pare absolut minunată. Albumul „Samsara” pe care l-a scos anul trecut, pentru mine este în top 5 albume românești ever. Și mai sunt .

Ce urmează după „Nouă”?

Habar nu am. Am zis că din ianuarie mă apuc să scriu, ce o ieși, vedem.