Hopes for LifeLife Stories
Hopes for LifeLife Stories
Dana Deac: ”Am devenit jurnalist pentru că m-am născut activistă. În vremea aceea presa făcea bine multora. Acum face bine doar unora.”
Monica Tănase
|Reading time: 12 mins
Share this article

Dana Deac este absolventă a Facultăţii de Filozofie şi Istorie din Bucureşti, realizator de televiziune, jurnalist de investigaţii şi a fost implicată activ în organizarea şi derularea unor proiecte sociale. În ultimii ani s-a ocupat îndeaproape de organizarea unui program de digitalizare în aproape 30 de şcoli de ţară, împreună cu Fundaţia Orange. În urmă cu 10 ani a fost diagnosticată cu cancer de sân. De atunci boala a recidivat de cinci ori şi, de fiecare dată, Dana a ieşit învingătoare.

Aş vrea să vorbim pentru început despre proiectul pe care îl derulează  Fundaţia Orange, Digitaliada. Mai exact, de ce a devenit o provocare pentru tine să duci tehnologie în şcolile de la sat?

Sunt deja cinci ani de când fac parte din board-ul Fundaţiei Orange şi trebuie spus că la început ne-am ocupat de proiecte ce vizau persoanele cu deficienţe de văz şi de auz. Şi, după aproape doi ani în care am finanţat acest tip de proiecte, Jean François Fallacher, CEO Orange România la acea vreme, încântat de rezultate, ne-a propus o suplimentare de buget. Doar că de data aceasta trebuia să ne concentrăm pe educaţie în medii defavorizate şi să introducem în procesul de învăţare şi conceptul de digitalizare. Să nu uităm că Orange este o companie de comunicaţii.

Prin urmare, am adus în atenţia bord-ului necesitatea unui sondaj (cred că este deformare profesională la mine, am terminat filozofia), chiar a unui studiu naţional, resposabil făcut, care să arate nevoile reale în educaţie în mediul rural. Studiul ne-a arătat întâi că digitalizarea era, pentru majoritatea repondenţilor, o noţiune abstractă. Profesorii făceau training-uri împreună cu mari companii de specialitate, dar habar nu aveau ce înseamnă de fapt digitalizarea. Aşa încât în studiu găsim răspunsul la întrebarea ”ce înseamnă digitalizarea în educaţie?”: să punem filmul cu Mihai Viteazul. Ceea ce , sigur, pare revoltător. Nu numai că filmul este o ficţiune şi nu material didactic la ora de istorie, dar proiecţia unui film nu este digitalizare. Însă aceasta este realitatea anului 2015. Pe vremea aceea foarte multe companii mari donau calculatoare, laptopuri dar fără a face o monitorizare ulterioară a utilizării lor sau fără a le integra într-un învăţământ digital.

După studiu şi după ce am aflat nevoile  reale în educaţia digitală în mediu rural, am realizat că avem nevoie de un facilitator, adică o organizaţie care să propună şi să implementeze proiectul. Şi am început colaborarea cu ”Actori Europeani” sau ”Euractiv”, cei care au venit cu propunerea ”Digitaliada” si care a făcut o treabă excelentă nu doar prin modul în care a dus programul în comunităţi, dar şi prin monitorizarea permanentă a felului în care comunitatea se coagulează în jurul acestei nevoi educaţionale. Lună de lună, fără să dea cineva un telefon politicos înainte, au mers în teren, au organizat  şedinţe cu părinţii, întâlniri cu primarul, cu profesorii pentru buna adaptare a ghidurilor şi au format alţi formatori. Pentru că Digitaliada nu este doar despre conţinut digital şi despre tablete deştepte care ajung în şcoli, ci despre adeziunea unei întregi comunităţi la dorinţa de a avea conţinut digital în şcoala din comună. Şcolile trimit fundaţiei un dosar în care trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru o serie de actori care urmează a se implica: Primăria, părinţii (şi trebuie să spun că avem acele cataloagele online, prin care părinţii din străinătate pot verifica în permanenţă situaţia şcolară a copiilor), profesorii şi aşa mai departe.

În primul an am avut 10 şcoli în proiect. Acum sunt 30. Deci, oamenii au văzut că lucrurile funcţionează. Nu au fost doar nişte donaţii sau nişte lecţii de matematică sau de TIC (Tehnologia Informaţiei şi a Comunicaţiilor), cursuri care există oricum în programă şi pentru care există şi manual. A fost mai mult decât atât. Pentru copii înseamnă o serie de ghiduri alternative, tablete super-deştepte şi jocuri pe calculator adaptate după un conţinut similar creat de MIT, note mai mari cu 25 % la matematică şi la TIC, rată scăzută de abandon şcolar. Asta este pentru mine o speranţă că se poate. Anul acesta vom pune accentul pe platforma Digitaliada, unde oricine din ţară, oraşe sau sate, beneficiar sau nu, poate accesa gratuit conţinut digital pentru aproape toate disciplinele.

De unde ataşamentul tău pentru proiectele educaţionale?

Aşa am  fost dintotdeauna. Am avut în sânge acest activism social. Nu pot trăi altfel. Am început prin a mă implica în proiectele Asociaţiei Smile, dedicate copiilor cu handicap când încă lucram la Antena 1.  Apoi în United Way România sau alte fundaţii care aveau nevoie de o mână de ajutor.

Este felul meu de a trăi. Alţii nu pot trăi fără Vuitton, eu nu pot trăi decât aşa. Dar e o chestiune de alegere, când spun asta nu  judec pe nimeni.

Care este recompensa ce ţi se întoarce?

Recompensa este marea bucurie că văd nişte suflete salvate. Avem copii din şcoli extrem de sărace unde am creat centre digitale moderne ca în oricare altă şcoală, chiar dacă asta a crescut investiţia. Acei copii merg pe jos 5 km până la şcoală, dar folosesc tablete super-smart, exact ca cele ale colegilor lor din şcolile marilor oraşe. Iar asta înseamnă egalizare de şanse. Iar acest lucru este exact ce îmi trebuie drept recompensă. Şi mai e ceva: gândul că sunt nişte suflete care vor avea alte trasee în viaţă.

Când pot să fac bine nu fac pentru că aştept ca acesta să mi se întoarcă, să îmi facă şi mie cineva bine, ci pentru că aşa sunt eu. Şi simt că e bine să fac ceva pentru nişte oameni care au nevoie de un ajutor, de un imbold, de a fi puşi pe o linie bună. Gândeşte-te că sunt 3.000 de copii cărora li se deschid alte uşi.

Iar în tot timpul acesta tu ai avut lupta personală pentru sănătate. Cum ai reuşit?

Viaţa mea e una, activismul e alta. Nu m-am gândit niciodată cum să fac lucrurile astea în acelaşi timp. Dar am reuşit. Fără să le fi făcut să sufere pe vreuna: mi-am văzut şi de sănătate şi am mers mai departe şi în zona de activism.

În august trebuie să trec printr-o analiză extrem de importantă, în Turcia, care îmi va spune că am rezolvat ultimul cancer. Dacă nu l-am rezolvat, o iau de la capăt. Acum nu pot să spun că sunt în afară de orice pericol, doar că nu ştiu încă nimic sigur. Aştept să fac analizele şi decid după aceea. Dar emoţii am, recunosc. La istoricul pe care îl am, nu pot să spun că sunt indiferentă. Dar nici nu mă grăbesc să îmi fac multe griji. Dacă ies prost, ştiu ce trebuie să fac.

În Turcia, la Memorial Hospital, am ajuns anul trecut pentru că în România, când mi-a fost depistat cancerul tiroidian, secţia de la Parhon era închisă, din iulie pînă în septembrie. Fără alte explicaţii.

A trebuit să fac operaţia repede, nu puteam aştepta până în 14 septembrie fiindcă era prea mult şi periculos pentru mine şi aşa a apărut şansa mea, să ajung în Turcia. Acolo am întâlnit o româncă senzaţională, Irina, care a avut mare grijă de mine. Este din Bacău, dar este căsătorită în Turcia, are familie acolo şi este o fată care se ocupă de românii de la Memorial Hospital. Irina are un suflet de aur şi m-a ajutat foarte mult. Deci, până la urmă Dumnezeu m-a ajutat şi mi-a scos în cale tot timpul oameni extraordinari. În urmă cu 10 ani, când Cristina Ţopescu a făcut campania de strangere de fonduri pentru mine, am fost atât de mişcată că telespectatori din toată ţara s-au dus şi au depus bani la bancă pentru mine.

Dumnezeu îmi scoate în cale îngeri şi asta este marea mea recunoştinţă, că nu sunt singură. Chiar dacă trec prin atâtea, nu sunt singură.

Cum te simţi tu în lupta asta continuă cu recidivele  unei boli cumplite?

Mă duc la psiholog. Din 2013. Am găsit târziu soluţia asta şi îmi pare rău că am aşteptat atât. Nu ştiu de ce atât de târziu. Poate pentru că nu am avut educaţia necesară, pentru că la noi nu se face o astfel de educaţie, sau poate că nu am avut şansa să întâlnesc un psiholog adevărat. Am totuşi norocul că de cinci ani, săptămână de săptămână am ora mea cu psihologul Corina Georgescu. Şi mă bucură enorm că este alături de mine. Nu am o dependenţă, dar am treabă, mai am de lucru cu mine.

La ce te ajută? Ce au schimbat în tine orele astea?

Corina mă ascultă şi atât. După fiecare mulţumesc al meu îmi spune: ”nu-mi mulţumi, tu ai făcut totul!” Totuşi, Corina este exact ce trebuie: ştie să asculte şi să îţi dea tema potrivită aşa încât tu singur să o rezolvi.

Acum mă simt mult mai puternică, schimbarea este profundă. Nu este superficială sau pentru un an sau doi, este trainică şi te ajută să scoţi la iveală abilităţi care să te ajute să treci prin momente grele.

Pe tine ce te-a convins să apelezi la terapeut?

Eram în pragul depresiei. Şi nu aveam soluţii.

În momentul în care vezi moartea cu ochii de atâtea ori, nu ai nicio posibilitate de a alege singur. Asta o înţeleg cei care au fost sau sunt în situaţia mea. Nu ai cum singur. Eu nu am văzut pe nimeni care să se ridice singur, fără ajutor.

A patra oară când am făcut cancer a fost mai grav decât primele dăţi. Aveam celule de cancer în limfă şi în sânge, iar asta a fost o veste foarte dură. Şi nu găseam soluţii, dar nici nu am vrut să renunţ. Unii aleg să renunţe, eu am refuzat. Şi atunci am avut această sclipire, în ceasul al douăsprezecelea, să o găsesc pe Corina şi să apelez la ea. Nu e uşor pentru că îţi pui viaţa pe tavă, tot ce ai mai plăcut sau mai neplăcut în tine scoţi la iveală. Şi nu e simplu să ai încredere în cineva şi să simţi că te ajută să găseşti calea bună şi echilibrul.

Spune-mi despre copilul tău!

Dumnezeu m-a încercat cu multe şi grele dar mi-a şi dat un ajutor uriaş în băiatul meu. El a terminat relaţii internaţionale la ASE şi acum pregăteşte un doctorat în domeniul pieţelor financiare şi al energiei. Îşi vede de treaba lui, dar este un mare sprijin pentru mine.

A fost o vreme când l-am îndrumat să plece din ţară, dar el a ales România. Mi-a spus că dacă s-a inventat internetul şi ai motoare de căutare, ai exact aceleaşi şanse să înveţi ca oricine altcineva din străinătate.

De ce nu mai apari la televizor?

Când treci dintr-un concediu medical în altul e greu să fii la tv. Dar am mai făcut câteva emisiuni speciale, am fost jumătate de an la Ora regelui. Duminica asta, pe 22iulie, la TVR1 va fi difuzat un interviu în exclusivitate pe care l-am obţinut în Kazakhstan cu numărul doi în stat, preşedintele Senatului. În decembrie plănuiesc să difuzăm un documentar filmat tot în Kazakhstan. Şi mai am câteva proiecte pe care o să le încep după ce ies din concediul medical.

O perioadă am fost director la TVR 1 şi atunci am decis să nu mai apar în emisiuni. Nu am vrut să amestec lucrurile.

 Dar să ştii că am avut surpriza să nu mă uite lumea. Oameni care mă opresc pe stradă şi îmi spun că vor să mai bea o ”cafeaua cu sare” cu mine. Şi îmi face bine lucrul ăsta. Chiar doi profesori din Digitaliada mi-au spus că au crescut cu mine. Simona Roşu, o profesoară din judeţul  Galaţi, mi-a zis că eram pe ”bucket list”şi m-a strâns în braţe. Sunt lucruri frumoase care mi se întâmplă şi parcă nu m-am irosit degeaba, când văd oameni că vin încă spre mine cu inima deschisă.

Cât de mult îţi lipseşte televiziunea?

Îmi pare rău că nu mai am puterea să mai fac ce făceam înainte.  În afara perioadei în care am fost director la TVR 1, nu am luat alte pauze de la emisiuni. Sper să primesc vestea bună şi, din toamnă, când mă întorc, să pot face ceva mai mult şi mai consistent.

Acum, ştii că nici televiziunea de acum nu mai e cea de acum 10 ani. Şi nu e o opinie nostalgică. E limpede, televiziunea s-a schimbat şi s-a nişat foarte mult. Timpul petrecut în faţa televizorului este cu totul altul şi este influenţat de o extremă dorinţă de a vedea ce vrei tu să vezi. E ca la Facebook, închiderea în bulă: ai prietenii care gândesc ca tine. Dacă vine cineva a cărui părere nu îţi place îi dai unfriend, nu? Aşa şi în televiziune: au apărut diverse personaje, cu diverse emisiuni pentru că validează anumite gusturi sau interese.

Cum vezi tu acum lupta anticorupţie, cu ochii jurnalistului de investigaţie care urmărea corupţii în vremea când PNA, fostul DNA, se îndeletnicea cu micile găinării?

Nu mai există presa aia acum. Lucrurile s-au schimbat. Acum avem instituţii care ar trebui să facă cercetări, nu ziariştii. Şi dacă o fac ziariştii atunci instituţiile care fac cercetări ar trebui să preia acea anchetă şi să o valideze. Acum, de multe ori, se fac anchete pentru  “a cuminţi” parteneri de afaceri, duşmani sau competitori.

Nu mai este aceeaşi dorinţă de a face bine comunităţii. În vremurile despre care pomeneşti veneau oameni la redacţie şi ne aduceau dovezi, acte şi ne arătau: uite ce am păţit! Câte demersuri, câte telefoane, câte filmări cu camera ascunsă făceam atunci pentru că nu aveam alternativă.

Acum totul e pe surse. Nu te mai stresezi, să te ascunzi, să vezi cum a furat şi să îl filmezi, nu! Pe surse spui că a furat. E o schimbare radicală. Înainte aveam în redacţie omul nostru de documentare, doamna Gyarmath, care ne tăia din ziare articole, ştiruţe şi făcea dosare. Acum cauţi pe Google un cuvânt şi îţi apare un şir de informaţii. Este o schimbare uriaşă.

Eu ştiu cum am făcut  noi: cu bucăţi din ziare, cu mers şi bătut la uşă, întrebat, tras cu urechea, tras de limbă! Noi aşa am făcut anchete, nu pe surse. Era un pionierat, altă viaţă pe care am trait-o noi. Acum nici nu poţi cere oamenilor să facă acelaşi lucru pentru că, aşa cum îţi spun, deschizi laptopul dai o căutare şi imediat ai obţinut informaţia. Cu totul şi cu totul altceva.

Şi nu am trait acum 100 de ani. Vorbim despre ceea ce am făcut cu 15 ani în urmă.

De ce ai ales tu filozofie? Şi de ce apoi să devii jurnalist?

Am vrut să fac drept întâi, dar m-am răzgândt. Apoi am ales filozofia pentru că mi-a plăcut.

A avut o curiozitate şi o mare dorinţă de a afla răspunsurile la întrebările mai importante, mai profunde. Şi m-am dus la filozofie. Nu am aflat, evident. Nici în bancurile în care se zice că afli esenţa lucrurilor tot nu afli. 

Am păstrat un obicei, cu câţiva prieteni de la un curs Aspen, căutăm texte filozofice pe care le citim toti. Apoi ne mai întâlnim o data la două-trei luni şi le discutăm. Ţine de un fel de igienă intelectuală. Nu poţi să nu citeşti. Nu poţi să nu gândeşti. Nu poţi spune stop. 

Şi am devenit jurnalist pentru că ţi-am spus că m-am născut cu microbul activismului social. În vremea în care am început eu, jurnalismul făcea bine multora. Acum face bine doar unora.

 

 

Hopes for LifeLife Stories
Share this article