De aproape 30 de ani, Maria-Manuela Gheorghe, învățătoarea anului, străbate același drum spre școală: „Am trăit toate perspectivele școlii, de la ghiozdan până la biroul de conducere”

Dacă cu aproape trei decenii în urmă își purta ghiozdanul pe umeri și mergea la școala unde mama îi era învățătoare, acum, Maria-Manuela Gheorghe, învățătoarea anului, străbate același drum de luni până vineri, dar din alt rol. Predă în aceeași școală generațiilor de copii și se implică continuu în proiecte pentru a ridica educația la rang de artă. A avut modele în educație pe care le urmează, iar de curând a primit titlul de Profesorul Anului la Gala organizată de Teach of Romania.

Acasă, poartă două pălării, cea de mamă și de tată. La școală, pălăriile se înmulțesc. A fost timp 10 ani director, dar jonglează și cu alte atribuții. Este Ambasador Erasmus, analist educațional la AVE, responsabil pentru cercul învățătorilor din nordul județului și membru în Consiliul Consultativ pentru proiecte si programe educaționale în cadrul ISJ Dâmbovița. Responsabilitățile nu se opresc aici, dar să-i dăm cuvântul Mariei-Manuela Gheorghe, învățătoarea anului, să ne conducă în povestea sa!

Maria-Manuela Gheorghe, învățătoarea anului: „Noi, profesorii, nu ne-am gândit niciodată la partea financiară”

Lumea dumneavoastră guvernează în jurul școlii, a educației și a bunăstării elevilor. De câți ani sunteți bucată din sistemul educațional?

Parcă nici nu-mi vine să cred, dar sunt în învățământ de 26 de ani! Și, mai interesant, tot atâția ani în aceeași școală în care am fost elevă. Practic, am venit la școală și nu am mai plecat. Ba mai mult, timp de peste 10 ani am fost și directorul acestei instituții. Deci, dacă e cineva care poate spune că a trăit toate perspectivele școlii, de la ghiozdan până la biroul de conducere, eu sunt aceea.

Ce vă luați frumos pentru suflet din meseria aleasă? Cred că și noi, adulții, învățăm de la cei mici.

În primul rând, trebuie să spun că a fi profesor nu e o meserie, e o misiune. E o vocație. Energia mea e aici, în jobul meu. Viața mea nu a fost niciodată scindată între partea personală și cea profesională, pentru că sunt una și aceeași persoană în orice context.

Și da, învățăm de la cei mici în fiecare zi. Nu doar că învățarea este un proces continuu, dar copiii ne ajută să ne păstrăm inocența, relaxarea, motivația și energia. Uneori, chiar ne învață să fim mai buni și mai răbdători (mai ales în zilele în care simți că o oră de curs ar trebui să vină la pachet cu o doză serioasă de ciocolată și o mini-vacanță).

Poate altă meserie ar fi fost mai bănoasă, dar v-ați lăsat purtată de „copii” și de ce transmit ei. Așa-i?

Noi, profesorii, nu ne-am gândit niciodată la partea financiară, altfel nu am fi fost aici. Însă avantajul acestei alegeri este timpul. Cu fiecare generație de elevi, parcă iei viața de la capăt. Îți amintește de entuziasmul primelor zile de școală, de bucuria descoperirii și de energia începuturilor. Și să nu uităm: avem 60 de zile de concediu. Hai să recunoaștem, ăsta e un lux pentru multe meserii, iar timpul chiar valorează mai mult decât banii.

Mai activează, oare, cineva din familia dumneavoastră în acest domeniu și v-a insuflat la rând plăcerea pentru carte, iubirea și responsabilitatea pentru educație?

Da, mama mea. Acum este pensionară, dar înainte de asta a părăsit sistemul educațional cu 12 ani înainte de vârsta legală de pensionare pentru a deveni viceprimarul comunei. A vrut să ajute și dintr-o altă poziție, dar evident că pasiunea pentru educație nu a dispărut. Ea a fost cea care m-a îndrumat pe acest drum, și nu cred că a fost o idee rea. În plus, spiritul ei organizatoric m-a ajutat enorm de-a lungul timpului… chiar dacă eu sunt un pic mai visătoare și mai spontană. Noroc că am moștenit de la tata optimismul, ca să compensez structura mamei!

Citește și: Maria Zancu, învățătoare: „La grădiniță cineva mi-a zis: tu ești urâtă și așa o să fii! Și am crezut, până în clasa a VIII-a, când m-am trezit în teroare și bullying, că nu mai știu cine sunt. Atunci am zis Stop!”

Au avut, oare, profesorii dumneavoastră vreun rol major în alegerea meseriei?

Sigur că da! Am crescut în școala unde am fost elevă, și am fost marcată în primul rând de mama care mi-a fost și învățătoare, la gimnaziu de două familii emblematice ale comunei noastre: familiile Oproiu și Miculescu, care au predat limba română, limbi străine, matematică și istorie- geografie – practic, baza educației. Apoi, la liceul pedagogic -Colegiul Carol I din Câmpulung Muscel, am avut parte de profesorii mamei, oameni de o seriozitate și implicare remarcabilă. Cu așa modele, cum să nu urmez această cale?

Maria-Manuela Gheorghe, învățătoarea anului: „O vedeam pe mama cum pregătește totul, iar atunci am decis să o imit”

Au fost și profesori care v-au făcut să exclamați „nu vreau să fiu ca ei la catedră”?

Nu-mi amintesc să fi avut vreun astfel de moment. Poate și pentru că încerc mereu să văd partea bună din oameni, nu pe cea negativă. Cu siguranță, dacă au existat situații mai puțin plăcute, ele m-au ajutat să învăț ce NU trebuie făcut, dar nu am acționat niciodată din resentimente.

Când eram mici, cu toții ne jucam de-a școala, de-a dispensarul, de-a croitoreasa. Prin intermediul imaginației și al creativității, în care ipostază ați intrat cel mai des în perioada copilăriei?

Clar, am fost „învățătoarea”. O vedeam pe mama că se pregătește de școală și cum organiza totul, iar atunci am decis să o imit. Chiar mi-am pregătit niște teste și materiale pentru elevii ei, ca să mă simt ca un „mic profesor”. Bineînțeles, am avut și o mică „perioadă medicală”, dar adevărul este că empatia mea era mult mai mare în fața băncilor decât a bisturiului. La meseria de medic, am renunțat rapid, pentru că „spunerea durerii” nu a fost tocmai punctul meu forte.

Coincid planurile din prezent cu cele din adolescență/perioada facultății?

Aș putea să zic că planurile mele nu au coincis neapărat, dar viața are un mod interesant de a te duce pe drumul cel mai potrivit. După liceu, nu am mers direct la facultate, am devenit învățătoare și abia mai târziu am făcut facultatea. În schimb, mi-am descoperit pasiunea pentru turism și, de asemenea, pentru fotografie – ambele s-au îmbinat perfect cu munca mea de profesoară de-a lungul timpului. Nu mă opresc din visat și nici din explorat, poate și de asta m-am dedicat organizării mobilităților Erasmus – un „teritoriu” unde îmi pot pune în practică visurile!

Și dacă tot am ajuns să vorbim despre perioada copilăriei și a tinereții, care sunt locurile natale?

Locurile natale pentru mine sunt în inima județului Dâmbovița, în Vulcana-Băi, un loc pitoresc, aproape de București, la doar 100 de kilometri distanță. Aici am crescut, între dealurile verzi și liniștea caracteristică unui sat aproape de munte, unde fiecare dimineață începea cu aer curat și cântecul păsărilor. Chiar dacă am călătorit mult în toată lumea, acest loc rămâne pentru mine o ancoră, o sursă constantă de inspirație și de echilibru. Mă simt norocoasă că am avut parte de o copilărie în mijlocul naturii, departe de agitația urbană, iar acest mediu a contribuit la formarea mea ca om și educator.

Maria-Manuela Gheorghe, învățătoarea anului: „Fetița trăia în umbra mamei, dar am învățat treptat să îmi depășesc limitele”

Cum era fetița în copilărie? A primit titluri de mică?

Fetița din copilărie era un mix între zburdalnică și destul de rezervată, deși nu își dădea seama de asta pe atunci. Nu avea prea multă încredere în forțele proprii și cam trăia în umbra mamei, dar să fim serioși, cine nu ar fi făcut asta la o asemenea mamă? M-am lăsat dusă de val, dar am învățat, pas cu pas, să îmi depășesc limitele. Aș zice că de atunci am început să învăț să fiu mai curajoasă, iar olimpiadele și concursurile mi-au dat ocazia să prind încredere .

Știa să primească „faima” sau a fost mai sfioasă?

Faima? Ei bine, dacă înseamnă să te simți copleșită și să îți bați capul cu fiecare „ce zice lumea”, atunci da, am fost sfioasă. Chiar și acum, când am avut momente de recunoaștere, inima îmi bătea de parcă urma să iau un examen. Dar știi cum e, dacă nu te pui în față, nu ai cum să te faci remarcat – așa că am învățat să mă bucur de fiecare mică realizare. Faima nu m-a ajutat să mă simt mai „importantă”, dar m-a învățat să fiu recunoscătoare pentru fiecare pas pe care l-am făcut.

Ați crescut într-o familie mare?

Da, am avut o copilărie destul de animată, având trei frați mai mici. Erau și sunt încă o sursă de energie și haos, acum suntem mai mulți pentru că în total sunt 9 nepoți, doi dintre ei chiar mi-au fost elevi ulterior. Am fost, cumva, „învațătoarea” lor și liderul lor autoimpus, iar asta m-a ajutat să îmi dezvolt abilități de organizare, leadership și răbdare. Uneori, cred că dacă n-aș fi avut frați mai mici, poate că nu aș fi ajuns un învățător așa de pasionat, pentru că trebuie să îți gestionezi un „mic univers” acasă înainte de a prelua un întreg univers la școală!

Ce ați moștenit de pe partea maternă?

Hmm, pe partea maternă am moștenit spiritul organizatoric și un mic simț al criticii – doar un pic, cât să nu mă las prinsă prea ușor de capcanele autoamăgirii. Dar toate acestea m-au ajutat să devin o persoană care planifică totul cu meticulozitate, chiar și când mă apuc să organizez o excursie, un eveniment sau, evident, o lecție! De fapt, dacă ar fi să aleg între o vacanță în Bali sau o agendă perfect organizată pentru fiecare zi, probabil că aș opta pentru a doua variantă… măcar nu mă pierd pe drum!( Glumesc am fost deja de doua ori în Bali, prima dată am călătorit chiar singură).

Citește și: Carmen Ciurduc, învățătoare: „O seară de făcut clătite cu fiul meu mi-a dat ideea de treasure hunt cu elevii: cum descoperim pronumele personal?”

 Dar paternă?

De pe partea paternă am moștenit optimismul și spontaneitatea. Așa că, atunci când simt că totul este sub control, o parte din mine vrea să arunce totul în aer și să spună: „Hai, să vedem ce iese!” Dacă aș fi mai puțin organizată, probabil că mi-aș lua un an sabatic și m-aș dedica… nu știu, călătoriilor sau fotografiei – dar pentru că am și un „plan A”, asta rămâne doar un vis frumos, cel puțin până când decid să fac ceva mai spontan. Cine știe?

 După studii v-ați întors acasă să predați?

Da, m-am întors acasă, înapoi în satul natal. A fost mai degrabă o oportunitate care a apărut, în școală erau două posturi de învățător. Nu a fost o alegere filozofică sau o decizie strategică, dar m-am simțit norocoasă să am șansa de a începe acolo, în locul unde am învățat, cu oameni pe care îi respectam mult. Așa că am dat „cu pensula” pe harta educațională și am zis: „Uite că am ajuns înapoi aici, dar în alt rol!”

Maria-Manuela Gheorghe, învățătoarea anului: „Am învățat că atunci când intri într-o încăpere, trebuie să fii sigur pe tine”

Ce îi învățați pe elevii dumneavoastră să prețuiască în viață?

În primul rând, îi învăț să aprecieze viața – cu toate momentele ei bune și mai puțin bune. Să nu ia nimic de-a gata și, mai ales, să fie recunoscători pentru micile bucurii cotidiene. Dacă nu apreciezi un zâmbet de la un coleg sau o răsplată pentru munca ta, atunci unde mai ajungi? O altă lecție este să aprecieze oamenii din jurul lor și să înțeleagă că nu e vorba doar despre ce primești, ci și despre ce oferi. Și, nu în ultimul rând, să fie ei înșiși! Oricum, dacă ar fi să-i facem pe copii să fie altceva decât ceea ce sunt, nu am reuși niciodată – așa că mai bine îi învățăm cum să strălucească în propria lor lumină.

Ce ați înțeles dumneavoastră despre viață până la această vârstă?

Am învățat că viața nu e deloc ușoară, dar o poți face mai ușoară dacă ai mindset-ul potrivit. Că poți construi orice îți dorești, chiar dacă drumul nu e întotdeauna direct sau neted. Că tenacitatea e un atu important și că, atunci când intri într-o încăpere, trebuie să fii sigur pe tine. Nu pentru că ești superior, ci pentru că nu te compari cu nimeni – doar cu tine, cel de ieri. Viața te lovește din când în când, dar, dacă îți știi valoarea, poți să treci peste orice obstacol. Așa că… pune-ți masca de super-erou și mergi înainte!

În prezent, reușiți să vă dezbrăcați de situațiile de la școală când ajungeți acasă, în colțul dumneavoastră de intimitate?

În ultima perioadă, da, reușesc să mă deconectez de la școală atunci când ajung acasă. Probabil că am învățat să fac acest lucru pe măsură ce am câștigat mai multă experiență. Eu, însă, nu am fost niciodată tipul de om care să își separe complet viața profesională de cea personală. Sunt un workaholic și îmi place să fiu implicată în tot ce fac, chiar și acasă. Mă implic cu energie și pasiune în proiectele școlare, iar acest lucru este o parte esențială a ființei mele. Dar, totodată, am învățat să îmi acord și momente de relaxare, să mă bucur de timpul petrecut cu familia, cu prietenii, în călătoriile mele, dar și de momentele de liniște care mă ajută să mă reîncarc pentru următoarea provocare.

Sunteți mama copiilor de la școală, dar acasă vă așteaptă propriii copii?

Da, este un rol complex, dar foarte frumos. În calitate de învățătoare, am o responsabilitate mare față de copiii de la școală. Însă acasă, ca mamă, mă simt la fel de responsabilă și iubitoare față de fiica mea. Cred că este un echilibru delicat între a fi mama copilului tău și a fi mama unui întreg colectiv de elevi. Cu toate acestea, cred că am învățat să jonglez cu aceste două roluri și să le ofer celor două grupuri, elevii și familia mea, toată iubirea și atenția de care au avut nevoie.

Maria-Manuela Gheorghe, învățătoarea anului: „Eu și fiica mea călătorim împreună foarte des, în special în ultimii 8 ani când am jucat dublu rol și de mamă și de tată”

Cum e să jucați dublu rol de mamă?

Nu a fost niciodată ușor să jonglez între cele două roluri, dar am învățat să le combin cu armonie. Fiica mea, chiar dacă are acum 26 de ani, adesea îmi spune că iubesc mai mult copiii de la școală. Asta pentru că, poate, am o legătură mai specială cu acești copii și cu evoluția lor zilnică. La școală, sunt mult mai implicată emoțional, iar acest lucru mă face să mă simt deosebit de legată de fiecare dintre ei. Totuși, în ciuda acestui lucru, dragostea pentru fiica mea nu s-a schimbat, iar în viața de zi cu zi, încerc să fiu acolo pentru ea și unde este ea, călătorim împreună foarte des, în special în ultimii 8 ani când am jucat dublu rol și de mamă și de tată.

Legat de școală, de inițiative, cum ați reușit să obțineți acest titlu? Știu, n-ați umblat după el, dar îl meritați.

Ați ghicit! Nu m-am așteptat la acest titlu și nici nu am făcut ceva special ca să-l primesc. Dar, în ultima perioadă, au venit multe recunoașteri după ani întregi de muncă. Și poate că uneori exagerez cu implicarea mea – trebuie să recunosc că îmi place să mă bag în multe proiecte și, fără să vreau, i-am contaminat și pe cei din jurul meu cu entuziasmul acesta. De aceea, școala noastră este cunoscută pentru numeroasele proiecte europene Erasmus+ pe care le-am implementat. Anul acesta, am devenit Școală Europeană, am primit Ordinul de Cavaler din partea Administrației Prezidențiale, iar la Gala Dezvoltării 2024 am primit mențiune.

Și trebuie să spun că, de „vină” pentru această recunoaștere oferită de Teach for Romania, este actualul director al școlii, doamna profesor Rodica Dobrescu, care m-a apreciat și m-a propus pentru acest titlu. Deci, dacă mă întrebați cum am ajuns aici… a fost pur și simplu rezultatul unei pasiuni uriașe pentru educație și a muncii de echipă pe care o facem în fiecare zi.

 Cum arată școala prin ochii și inima dumneavoastră?

Școala pentru noi nu este doar o clădire cu bănci și catedre. Nu! Este a doua casă, poate chiar prima pentru mulți dintre elevii noștri. Așa cum am spus și la premierea recentă, pentru mine școala este locul unde inima bate mai tare, unde se nasc amintiri care rămân pentru toată viața. Fiecare colț al școlii este plin de energie, de speranță, de entuziasm… și uneori, de câteva scăpări de la reguli (pentru că cine poate rezista unui pic de distracție în mijlocul învățării?). Dar, în esență, școala e un loc unde învățăm și creștem împreună. Iar acest „împreună” face toată diferența!

Ce proiecte ticluiți în această perioadă?

Ei bine, dacă vorbim de proiecte, pot spune că suntem într-o continuă „vânătoare” de oportunități Erasmus! Aceste proiecte sunt, practic, eticheta noastră, și fără ele nu am fi reușit să facem cunoscută școala noastră dincolo de granițele țării. De altfel, sunt foarte mândră că am reușit să ducem numele școlii în numeroase colțuri ale lumii, în școli din străinătate. În cei 14 ani de proiecte, avem mai multe mobilități decât elevi – da, ați citit bine!

Aproape toți profesorii și mai mult de jumătate din elevi au avut ocazia să participe la aceste mobilități internaționale și să implementeze în școală ce au învățat sau să arătăm noi celorlalți ce știm.. Pe lângă Erasmus, suntem și  școală UNESCO, ceea ce ne aduce o mulțime de activități extrașcolare și parteneriate interesante. Eu, personal, am și o listă de responsabilități: sunt Ambasador Erasmus, analist educațional la AVE, responsabil pentru cercul învățătorilor din nordul județului și membru în Consiliul Consultativ pentru proiecte si programe educaționale în cadrul ISJ Dâmbovița, iar lista nu se termină aici. Când îți place ceea ce faci, nu te oprești niciodată din „ticluit” proiecte!

Maria-Manuela Gheorghe, învățătoarea anului: „Dacă elevii vin cu drag la școală, cred că am găsit cheia succesului”

Cum vă simțiți după titlul primit? Mai responsabilă de el?

Recunosc, titlul primit de la Teach for Romania mă onorează, dar mai important decât titlul este faptul că acest lucru înseamnă că am făcut ceea ce trebuia: am fost aproape de copii și am încercat să le aduc bucurie, motivație și dorința de a învăța. Dacă elevii vin cu drag la școală, cred că am găsit „cheia” succesului! Și da, poate că titlul mă face să mă simt și mai responsabilă, dar pentru mine responsabilitatea înseamnă mai mult decât un titlu sau o medalie. Înseamnă să continui să fiu acea persoană care inspiră, care ajută, care „prinde” fiecare oportunitate pentru a le oferi elevilor o experiență educativă cât mai completă. Și, desigur, să rămân eu însămi, cu toată energia mea!

Ce are nevoie Dâmbovița ca să crească?

Dâmbovița este un județ care se află deja pe un drum bun, mai ales în domeniul educațional. Proiectele Erasmus au pus județul pe hartă și ne-au oferit ocazia să fim în top la nivel național. Aș zice că mai multă unitate și viziune în sprijinul educației nu ar strica și acest lucru este ca și rezolvat cu noul inspector general prof. Valentin Stancu.

Dar, dacă mă întrebați pe mine, ceea ce face cu adevărat diferența sunt oamenii care pun umărul la această „creștere” – fiecare educator, fiecare părinte și, de ce nu, fiecare elev.

Se face carte în mediul rural? Unde ar trebui să fie schimbarea?

Da, se face carte în mediul rural, chiar dacă nu mereu se vorbește despre asta. Feedback-ul nu vine doar din partea mea, ci și din partea elevilor, părinților și chiar colegilor din urban, care adesea au apreciat devotamentul nostru. Dar schimbarea începe cu fiecare dintre noi! Nu trebuie să așteptăm ca sistemul să se schimbe peste noapte, ci să facem fiecare pas necesar, chiar și cei mici, pentru a construi un mediu mai bun. În educație, nu există „prea mult devotament”. Așa că, dacă unii vor mai multă schimbare în mediul rural, cred că trebuie să începem cu fiecare dintre noi și cu educația în fiecare zi.