De ce a dat sutana pe șorțul de cofetar? Povestea lui Flavian Dobre, tânărul care la 29 de ani conduce 22 de business-uri și este campion internațional la preparat deserturi

În Buftea, toată lumea îl salută cu respect pe Flavian Dobre pentru că este unul dintre tinerii orașului care au adus multe motive de bucurie și mândrie în comunitate. Același lucru se întâmplă și în lumea antreprenoriatului și în breasla internațională a cofetarilor.

Flavian Dobre conduce azi nu mai puțin de 22 de business-uri, însă probabil cel mai apropiat sufletului său este cel cu prăjiturile. Poate și pentru că talentul său și pasiunea pentru a crea gusturi și arome l-au dus către cele mai înalte culmi.

Povestea lui Flavian Dobre începe a se scrie în Buftea, într-o familie în care tatăl era preot, iar mama era profesoară de limba engleză. Așa cum e rânduiala, Flavian ar fi trebuit și el să devină preot, a urmat seminarul teologic, dar la un moment dat a dat glas visului său interior și, după ce a obținut o bursă la o școală importantă din Norvegia, a început să studieze gastronomia. S-a școlit la cele mai prestigioase școli de cofetari și patiseri, s-a reîntors acasă și a deschis o cofetărie în Buftea, așa cum numai la Paris se mai văzuse. Numai că oamenii nu înțelegeau creațiile lui și întrebau de diplomat, amandină și ecler. Atunci și-a dat seama că altceva are de făcut.

Flavia Dobre a reprezentat România la Campionatul internațional de deserturi unde a primit marele premiu. De atunci cariera sa este în plină ascensiune, iar în pandemie a investit cât de mult a putut în tot felul de afaceri.

Descoperă povestea lui Flavian Dobre, tânărul care la 29 de ani conduce 22 de business-uri și este campion internațional la preparat deserturi

Azi e un om împlinit și spune că a realizat cât de mult se putea la vârsta lui. Nu se oprește aici, dimpotrivă, mai are un drum lung în față. Se bucură de familie, de soția sa pe care o cunoaște încă de când avea 16 ani, de fiul lor și, în curând, viața îi va binecuvânta cu o fiică.

Vă propun să vă dați câteva clipe de răgaz și să-i cunoașteți întreaga poveste.

Flavian, consideri că ai reușit în viață?

Consider că am reușit în viață. Sunt un om care, la vârsta mea, cred că am realizat cât de mult se putea. Și sunt foarte mulțumit.

Vorbește-mi despre tine azi…

Astăzi am 22 de business-uri, sunt tată, sunt soț.

Sunt un om căruia îi place să facă foarte multe lucruri și în același timp să-și îndeplinească hobby-urile și visurile.

Povestește-mi despre business-urile tale…

Păi o să vă povestesc în primul rând cu ce am început. Eu am terminat Seminarul Teologic și imediat după ce am terminat Seminarul, am obținut o bursă de studii și am plecat în țările nordice, mai exact în Norvegia. Acolo am făcut Academia de Arte culinare.

Cum așa? Ce are preoția cu bucătăria?

E o poveste foarte interesantă. În Seminarul teologic, o dată pe lună trebuia să mergi să faci de serviciu la cantină, să gătești pentru ceilalți; tu împreună cu alți doi colegi. Și mie îmi plăcea foarte mult treaba asta. Chiar mi-a plăcut extraordinar de mult. În plus față de asta, mama fiind o gospodină foarte bună, tot timpul acasă o ajutam, de multe ori cu linsul castroanelor. Nu pot să spun că o ajutam foarte mult să facă lucrul acela, dar mai îmi dădea să spăl un vas, mai gustam, chestii de genul acesta, dar pentru mine era un lucru foarte important că o ajutam.

Și pentru că pot spune că a fost o mică sincopă în a merge mai departe cu teologia, pentru că simțeam că-mi doresc altceva în momentul acela, tata m-a ajutat, am reușit să obțin o bursă de studii și am plecat în Norvegia.

În Norvegia este cea mai mare Academie de Arte culinare din lume, ei sunt cei mai profi în ceea ce privește arta culinară și acolo am pus bazele bucătăriei pe scară largă. Ca mai apoi să mă specializez în Franța, la cea mai mare școală de cofetărie din lume, la Ecole Lenôtre, am reușit să absolv în doi ani de zile, am făcut anul I și anul II într-un singur an; mă duceam și făceam cursurile din anul I de la 7 la 1 și apoi mă duceam să fac cursurile din anul II. Toată lumea m-a întrebat: „Dar de ce ai făcut așa?”. Din cauza banilor.

Nici eu, nici părinții nu aveau bani să mă susțină încă un an în plus și a trebuit să muncesc mult mai mult ca să pot să termin facultatea într-un timp mult mai scurt.

M-am întors în țară, mi-am deschis primul business, mi-am deschis prima cofetărie în 2012. În februarie 2012 am deschis prima cofetărie la Buftea. Toată lumea mă întreabă: „De ce Buftea?”. Buftea pentru că aici am copilărit, aici am crescut și cum era vorba aceea: „Toate drumurile duc la Roma”, la mine toate drumurile duc la Buftea. Toate lucrurile frumoase la mine s-au întâmplat în orașul în care am crescut.

Am avut un eveniment de deschidere și aveam o coadă pe trei rânduri la ușă. Eu eram întors din Franța, cu fițe, cu aere de prăjituri cum visam eu, cum învățasem eu. A intrat lumea în cofetărie, s-a uitat în vitrină și m-a întrebat: „dar prăjituri nu aveți?”.

Dar ce aveai?

Aveam prăjituri care nu aveau nici o treabă cu România la vremea aia. Pentru mine a fost cred că cea mai mare lovitură: eu care am învățat, care am dezvoltat, căruia i-a plăcut să fac inovație – pentru mine asta era cea mai importantă, inovația în cofetărie – și lumea nu apreciază. Și a venit, țin minte și acum, un om mai în vârstă, semăna puțin cu Moș Crăciun și îmi spune: „Tată, nu ai amandină, nu ai savarină, nu ai ora 12, nu ai diplomat. Noi nu știm să mâncăm ce ai tu aici. Asta nu e cofetărie”. Atunci mi-a venit să spun: „Doamne, în ce m-am băgat?”. Și a trebuit să aduc niște cofetari care aveau știința prăjiturilor clasice românești să mă învețe să înțeleg ce mănâncă românul, ce mănâncă mâncătorul de prăjituri autentic român. Și am învățat să fac savarină, amandină, diplomat, ora 12, eclerul clasic și așa mai departe. Ca mai apoi pasiunea asta a mea pentru cofetărie să se dezvolte foarte mult.

Am plecat în Italia la trei luni după ce am deschis, la Etoile Academy, unde mi-am luat primul masterat în cofetărie. Și de acolo pot să spun că a început povestea pentru că, obișnuit cu Norvegia unde totul era punct și virgulă, apoi mergând în Franța unde totul era boem, unde totul era stilat, am ajuns în Italia unde totul era inovație. Eu venisem cu aerele din partea cealaltă și am ajuns într-un loc unde toată lumea visa la molecular, la cum să reinventăm roata și mersul pe bicicletă. Și am zis: „Doamne, aici e locul meu”. După ce am ornat în continuu șapte luni de zile torturi, m-am dus și am întrebat: „Domne’, dar pentru ce am plătit școala asta, să ornez torturi?”. Și au zis: „Nu, șapte luni de zile ai ornat ca să-ți creezi propriul stil. În momentul în care noi credem în tine, pentru că deja ai foarte multe instituții terminate, știm că vei ajunge un nume”. Acesta a fost primul lucru care pe mine m-a motivat foarte mult. „De aia ornezi atât de mult, ca în momentul în care vei ieși într-o competiție, într-o expoziție și lumea va vedea tortul din vitrină să știe că e al tău, stilul acela e al tău”. În momentul acela eram și tânăr și nu prea înțelegeam atât de mult. Știi cum sunt tinerii, grăbiți: „Hai acum, să facem acum”. Am reușit să termin și masterul. În industria asta gastronomică nu e la fel ca într-o facultate unde stai doi, trei, patru ani, aici sunt module. Iar dacă reușești să termini aceste module, mergi mai departe.

După ce am făcut și partea asta de descriere a mea în cofetărie în Italia – practic a fost penultimul training important din viața mea, a urmat ultimul, mai exact partea de design al torturilor de eveniment.

Am ajuns în State și acolo am făcut un curs de pregătire pentru torturile de eveniment. Numai că, la fel, m-am dus la pomul lăudat, crezând că o să învăț marea cu sarea și nu a fost așa. Noi latinii mâncăm total diferit, cu creme, cu mousse-uri, cu foarte multe spume, ne place să apreciem ce e gustos și ce e bun. Pe când la americani, când am văzut că fac torturile alea mari de care vizual rămâi foarte impresionat, dar pe care când le tai descoperi că au doar blat, cremă, blat, cremă. Și de fapt nu e cremă, e frișcă colorată. Am zis: „Eu trebuie să fac cu mousse-uri, cu din alea…”. Și ei mi-au zis: „Băiețică, asta faci la tine în țară. Aici trebuie să faci așa”. Și a trebuit să învăț doar partea de teorie și de structură a torturilor – pentru că e o întreagă poveste să creezi structura unui tort de 2 metri – 2,5 chiar 3 metri (tort natural vorbind) dacă nu înțelegi niște principii de structură ale acestuia. Și asta am învățat în State, structură, gust nu am învățat deloc pentru că nu aveam ce să învăț.

M-am întors în România unde am început să particip la diferite concursuri naționale, pe care ce crezi? – le și câștigam. Asta pentru că veneam cu lucruri noi pentru România și lucruri pe care oamenii nu le înțelegeau, dar își doreau să le înțeleagă. Apoi am fost cooptat de o firmă foarte importantă din România să-i reprezint la campionatul mondial de la Munchen, în 2015. Au fost niște oameni cărora le mulțumesc și astăzi pentru că pot spune că ei au fost unii dintre cei care au crezut în mine și au spus: „Cât costă toată povestea nu contează, noi vrem să mergem cu tine, poți să faci performanță. Nu contează, poți să nu câștigi nimic, dar doar că ai fost acolo pentru noi înseamnă ceva”. Și mi-au făcut tot ce îmi doream, bucătărie de antrenament, tot, tot, tot. A fost extraordinar.

Și am ajuns în competiție, am participat la trei categorii: la Gust, la Torturi Haute Couture și la Statui de ciocolată.

Pe drum am avut o problemă cu statuia de ciocolată, a crăpat într-un loc și am fost descalificat din competiția de statui de ciocolată și am rămas doar la celelalte două: Gust și Haute Couture.

În prima zi de concurs am predat produsele, a venit a doua zi premiera. Se strigă mențiunile. Țin minte și acum, erau vreo 120 de țări. Zic: „Băi, fii atent că nici mențiune nu am luat”. Eram atât de dezamăgit… Se strigă locul III, se strigă locul II și când s-a strigat locul I: „Romania”. Vă spun sincer că reacția a fost foarte ciudată. M-am dus tremurând, mi-am luat trofeul, poze, tot… Țin minte, francezul era în dreapta mea și am înțeles când a spus – eu vorbesc și franceză: „România, unde e asta pe hartă?”. A fost o chestie foarte urâtă.

Eu eram fascinat de ce se întâmpla, nici nu-mi păsa ce zicea ăla. Dar în același timp mi-a rămas întipărit pe creier, adică „băi tu ești un nimeni”

Am mers mai departe, a venit a doua zi de competiție. Partea de Haute Couture sunt torturile acelea foarte, foarte bine lucrate în care arăți inovația prăjiturilor, unde merge trendul, moda dulciurilor. A fost o chestie foarte tare. Atunci am inventat și o glazură pe care astăzi o veți găsi în toată lumea, eu sunt unul dintre cei care au pus bazele glazurilor oglindă – glazuri foarte lucioase și foarte colorate, foarte aprinse. Țin minte că era un tort verde. A venit ziua premierii, s-a strigat mențiunea. Acum deja spuneam că dacă nu sunt la mențiuni, clar am luat ceva. S-a strigat locul III, s-a strigat locul II, s-a strigat locul I, nimic. Dar eu nu știam că se strigă și marele premiu. Când am auzit „Romania, Mr. Flavian Dobre” atunci au izbucnit și confetti și artificii și am rămas blocat, a fost un șoc.

Francezul nu luase nimic și în drum spre podium am trecut pe lângă el. M-am uitat la el și am zis: „Dar Franța unde e?” 😀

Pe hartă 😀

Nu i-am zis că știam unde e pe hartă. 😀

S-a uitat așa la mine, cred că mi-a zis niște vorbe foarte frumoase. M-am dus, mi-am luat trofeul și din momentul acela pot spune că a explodat imaginea mea la nivel mondial. Am intrat în top 30 cofetarii lumii, fiind cel mai tânăr. În momentul în care devii campion mondial intri într-un grup, unde tu ești trend setter. În cadrul celui mai mare târg din lume, la Rimmini, o dată pe an, la începutul anului, se dau trendurile anului: gust, culoare, design.

Intrând în grupul acesta al top 30 cei mai buni cofetari, fiind și cel mai tânăr și mi se spunea că sunt și cel mai excentric – pentru că nu voiam să port pe cap tocă, eu purtam pălărie și tot timpul aveam pe mână ceasuri, brățări, inele, eram tânăr, răzvrătit, ce am făcut eu, nu a făcut nimeni… 😀

În timpul acesta mergea cofetăria din Buftea?

Da, da, da. Mergea. Se ocupa soția mea.

Ajungem și acolo. Acum spune-mi exact cu ce anume te mai ocupi? Unde suntem aici?

Astăzi suntem în VPX Studio, unul dintre proiectele noastre de suflet. Cu o echipă extraordinară în spate, am reușit să punem bazele acestui studio. Este cel mai mare din Europa și al doilea din lume ca mărime și ca tehnologie. După povestea cu dulciurile, eu mi-am dorit să mai fac un lucru și nu m-am lăsat. Eu am vrut să fac regie de film. Tata îmi spunea că nu se câștigă din asta, nu e ce trebuie… Ei bine, drumurile au dus cum a rânduit Dumnezeu, să ajung să mă ocup cu chestii din industria cinematografică. La începutul anului 2021 cu unul din prietenii mei și asociații mei, în același timp, am zis: „Ce ar fi să construim un platou de filmare, cu led, în care omul să poată să-și proiecteze povestea lui. Era greu să construiești în perioada aceea cu pandemia, ca să construiești un decor trebuiau să vină foarte mulți muncitori și, în același timp, industria cinematografică a fost foarte lovită în perioada asta. Și noi ne-am gândit să construim chestia asta pentru că ajută foarte mult că nu se mai filmează cu Croma – perdeaua aceea verde care, după ce s-a filmat trebuie să intre în post producție și cineva să creeze pe calculator faraonul, stânca, soarele și alte chestii; aici deja le avem pe toate. Al doilea lucru, actorii care filmează cu Croma trebuie să fie niște actori foarte buni care să-și imagineze că acolo e un leu și vine spre ei. Cu ecranul led putem proiecta un leu care vine spre tine și tu chiar să te sperii pe bune, că-l vezi. Reacțiile tale sunt total diferite când vezi un lucru față de situația în care doar ți-l imaginezi. Și de asta am făcut acest proiect foarte frumos și anevoios.

Și mai aveți aici studiouri…

Da. Mai avem studiouri unde filmăm, suntem deja în producție cu un film internațional foarte mare și ne dorim să avem pe viitor și producțiile noastre proprii.

Aș vrea să ne întoarcem puțin în urmă, în momentul în care ai ales teologia. De ce ai făcut asta?

Pentru că tata este preot.

Și mama?

Mama este profesor de limba engleză.

Așa e datina: băieții, primii copii să meargă să-și urmeze tatăl. Așa a mers în familie. Tata mai are un frate care, la rândul lui este tot preot și el are un băiat. Suntem de aceeași vârstă și noi am mers împreună la Seminarul teologic, dar nici unul nu ne-am făcut preot.

Îți asigura parohie?

Nu, asta e poveste… Astăzi nu-ți mai asigură nimeni nimic.

Ce a zis tata când te-ai lăsat de preoție?

E foarte ciudată întrebarea ta pentru că eu nu m-am lăsat niciodată de preoție. Pe viitor am făcut și facultatea de teologie, am terminat-o. Mi-aș dori ca vreodată să fiu preot, dar nu mi-aș dori să fiu preot cu parohie. Mi-aș dori să fiu preot onorific, doar să merg să-i slujesc lui Hristos, atât. Nu m-ar interesa să am parohie, să am cui să dau cu subsemnatul.

Tu, de fapt, ai ales mai degrabă pasiunea mamei decât pasiunea tatălui…

Da. Așa este. Să știi că ambii au fost foarte fericiți și azi îi văd că defilează cu capul sus când e vorba de realizările mele. Tata nu mai este… Poate la început era: „Da mă, dar nu ai făcut Teologia că tu erai rânduit să fii preot…”. Astăzi: „Cum nu știi cine e băiatul meu?”. Nu mai are nicio legătură cu povestea aia din spatele teologiei. De foarte multe ori am primit întrebarea asta: „Am lăsat teologia pentru cofetărie”… Amândouă se termină în „ie”. Nu știu ce să spun… că nu am lăsat nimic. Viața nu s-a încheiat.

Cum începe povestea de dragoste cu soția ta?

Povestea noastră începe de la o vârstă foarte fragedă. Ne-am cunoscut la 16 și am construit totul împreună. Am mers la facultate împreună, am trăit clipele grele împreună… avem o poveste foarte frumoasă în Norvegia. Acolo sunt șase luni de zile iarnă, șase luni vară, vară în ghilimele că tot rece este. Iarna noi stăteam într-un apartament lângă Oslo, la 25 de kilometri și era foarte frig iarna, erau -40 de grade Celsius. Când plecam la facultate dimineața, la 6.30, când ieșeam afară se cristalizau blugii pe noi. Și făceam cu rândul la caloriferul autobuzului și îi spuneam: „Dimineața stau eu, când ne întoarcem acasă stai tu”.

Noi am început de jos amândoi și tot ce am construit, am construit cu ajutorul ei. Și, totodată, ca să avem tot ce avem astăzi, am făcut unul pe spatele celuilalt.

Astăzi îmi este foarte greu fără ea pentru că noi avem un bebe și ea s-a detașat puțin de business și a rămas acasă să aibă grijă de el. Ne-am dorit foarte mult și am avut foarte greu bebelușul și a fost ca binecuvântarea noastră cea mai mare.

A fost totul rânduit atât de frumos – că de aceea spun că Dumnezeu le rânduiește pe toate – încât după ce am terminat casa, imediat a rămas însărcinată. Între timp noi încercasem de foarte multe ori și nu se întâmplase treaba asta, dar după ce am terminat casa, am făcut sfeștania, am pus ocrotitorii casei, a rămas însărcinată. Am zis atunci: „Cine sunt ocrotitorii casei? Petru și Pavel. Pe băiat o să-l cheme Petru”. Și ne-a rânduit Dumnezeu cu un băiat foarte frumos, foarte cuminte, foarte deștept. Zilele trecute stăteam și vorbeam cu el: „Măi tati, tu o să mă ajuți pe mine când o să fiu bătrân și nu o să mai pot, tu o să preiei tot și tu o să faci”. El îmi răspunde: „Nu”. Eu întreb: „Păi de ce nu? Cine o să aibă grijă de mine?”. „Dragoș”. Dragoș este unul din asociații mei și prietenii mei foarte buni. „Dar de ce zici așa?”, l-am întrebat. „Pentru că tu toată ziua stai cu Dragoș”.

Te-a lovit 😀

Da.

Și în iulie?

În iulie vine al doilea copil, vine fetița pe care o așteptăm cu foarte, foarte mult drag.

Astăzi mai faci prăjituri?

Da. Astăzi mai fac prăjituri. E foarte interesant pentru că ne pregătim să deschidem două cofetării ce vor fi cele mai luxoase cofetării din România, dar nu numai ca vizual, ci ca produse. Întotdeauna mi-am dorit să am un punct de referință al meu. „Unde găsesc produsele lui Flavian? Care să fie făcute de el sau să poarte amprenta lui?”. În toate locațiile în care am avut cofetărie nu am putut să mă bucur de treaba asta. Am avut o locație în centrul Bucureștiului, chiar pe Calea Victoriei, dar nu pot să spun că am avut mare succes cu ea. După povestea cu Colectiv, a existat și partea aceea cu blocurile cu bulină. Investiția a fost foarte mare în locația aceea. Țin minte și acum: am preluat locația în august, am deschis-o pe 27 decembrie și am închis-o pe 1 martie că au pus bulină roșie și a trebuit să eliberăm spațiul.

Anul acesta mi-am făcut curaj și am spus: „Băi, acesta e cântecul meu de lebădă”. Și vreau să fie ceva inovativ și lucrăm foarte intens la aceste două spații ca apoi să pornească o poveste de-a mea și să deschid la nivel național, în cele mai importante orașe acest concept de cofetărie.

Dar acasă faci prăjituri?

Da, acasă gătesc și fac prăjituri.

Care e prăjitura aia care îți amintește de copilăria ta în bucătărie cu mama?

Doamne, avea mama o prăjitură… îi spunea Krantz. O prăjitură extraordinar de bună, dar spre rușinea mea, eu nu o mai fac aia acasă. Dar când îmi spui ce-mi aduce aminte de mama, aia îmi aduce aminte de ea. Crema era extraordinar de bună…

Și cu alune coapte pe deasupra?

Cu nuci caramelizate. Era extraordinară.

Tu ai și o rețea de fast food-uri…

Da. Pentru noi partea cu pandemia a fost o relaxare pot spune. Am investit foarte mult în cumpărarea de business-uri. Am cumpărat o franciză internațională, K&L care în industria HORECA sau în industria fast-food-urilor este puiul prăjit, puiul crispy. Astăzi avem 9 locații în România, suntem master francizori și încercăm să dezvoltăm și conceptul de drive în locațiile noastre. În momentul de față avem locații deschise de tip restaurant și take away.

Mai ai și aceste saloane de evenimente. La nunțile organizate de voi cine face torturile?

Să știi că touch-ul final tot la mine ajunge. Noi fiind cunoscuți pentru evenimentele foarte frumoase pe care le facem, oamenii au foarte multe pretenții și își doresc ca touch-ul final să fie de la tine, chef-ul acela să-și pună amprenta pe produsele pe care ei le vor servi la nuntă. De aceea m-am și înconjurat în industria HORECA pe care o dezvolt doar de oameni cărora le place ceea ce fac și care au un nume pe piață, sunt consacrați. Nu am căutat lucrul acesta, așa am fost tot timpul, între ei.