Căutare

Share this article

Angelica Ilie (Pata Negra) a fost handbalistă de performanță. Juca extremă stânga și era în loturile naționale de junioare, iar atunci când echipa ei din Pitești a retrogradat, s-a mutat la București. Nu a putut să plece nici la Cluj unde se forma o formație puternică, nici la Vâlcea pentru că la Oltchim erau deja toate vedetele echipei naționale. Dar ea, deși a avut oferte din mai multe locuri, nu vrut să plece departe de casă pentru că la Pitești era iubitul ei. Și cum dragostea era mare și compromisurile au fost pe măsură. Asta pentru că, la câteva săptămâni după ce se mutase la București, iubitul ei a plecat să muncească în Spania. Iar ea nu a putut să stea fără el, așa că și-a luat viză și a fugit acolo. Nu a mai putut să joace handbal și a fost nevoită să facă tot felul de munci cu ora, până când a ajuns să aibă o discotecă. Dar nu regretă deloc decizia pentru că viața lor a fost mult prea frumoasă.

A stat în Spania 17 ani. Însă, odată cu criza economică au venit și problemele. Aveau două fetițe, iar pentru a supraviețui, Gabi a plecat să muncească la Paris. Angelica nu mai făcea nimic și era deprimată. Iar acolo, cei doi au fost sfătuiți de un prieten să se întoarcă în București și să își deschidă un restaurant spaniol. 

Și așa a încolțit visul. Au vândut din lucruri și-au împachetat bagajele și au venit în București unde au deschis Pata Negra. A fost totul atât de rapid, încât într-un an Angelica a devenit bucătar. Sportivul din ea a ajutat-o să nu renunțe niciodată. Și notele bune de la matematică au ajutat-o să învețe în foarte scurt timp toate tainele bucătăriei. Și așa s-a născut povestea Pata Negra. 

Dar lucrurile nu au venit ușor pentru ea. Cum arată povestea unei învigătoare? Cum este să renunți la tot pentru dragoste și apoi din nou pentru un vis? Și care este povestea din spatele celui mai bun restaurant spaniol din București Pata Negra? Aflăm totul de la Angelica, într-o discuție pe care am avut-o în sufrageria restaurantului Pata Negra:

Angelica, spune-mi care a fost ideea din spatele sufrageriei de la Pata Negra?

Atunci când am închiriat casa și am renovat-o ne-am gândit că ne dorim să facem din Pata Negra un restaurant familial și, în același timp, să putem fi alături de cele două fetițe pe care le avem. Așa că, în toți cei trei ani cât am funcționat în altă parte, am căutat un loc în care putem să facem restaurantul jos și noi să locuim deasupra. În plus, cele mici sunt și ele pasionate – cea mică intră în bucătărie, cea mare servește oaspeții. De altfel, asta ne-am dorit de la început pentru ele: să învețe ce înseamnă banul și cât de greu se câștigă.

Iar atunci când ne-am decis să închiriem această casă și am văzut că sus nu puteam dărâma un perete, astfel încât să putem transforma întregul etaj într-un apartament pentru noi, ne-am decis să transformăm una dintre camere într-o sufragerie separată pe care să o folosim atunci când avem invitați. Mai ales că prietenii atunci când vin în vizită la noi, vin să mâncăm, să bem, să jucăm cărți, rummy. Însă, în timp, sufrageria s-a transformat într-un spațiu privat al restaurantului: mi-am făcut eu ziua, m-a mai rugat un prieten să facă aici o petrecere și tot așa.

Dar voi stați aici?

Da, avem un apartament normal. Două camere: una a noastră, alta a fetelor, o mică sufragerie și o baie. Dar este ideal pentru noi – să muncești și să trăiești în același loc este, de altfel și tipic spaniol.

De când sunteți aici, pe strada Washington, numărul 11?

De doi ani.

Și înainte unde ați funcționat?

Undeva pe strada Crișana – între Popa Tatu și Berzei. Era o casă interbelică, frumoasă. Îți spun sincer că ne-a ajutat foarte mult să începem într-o zonă cu mai puțin vad pentru că eu nu am fost bucătăr. Eu sunt o fostă sportivă, în Spania am avut un disco pub, dar eram gurmandă și îmi plăcea să gătesc pentru familie și prieteni.

Visul nostru a pornit dintr-un pariu pe care l-am făcut cu soțul meu. Am vrut să îi arăt că pot să fac un restaurant în România pentru că el îmi tot spunea că știu să gătesc acasă, dar că nu mă voi descurca atunci când va trebui să o fac pentru alții.

În Spania aveam prieteni bucătări și tot învățam de la ei. Eram curioasă, găteam cu ei în bucătărie. Dar nu munceam în așa ceva, deși mulți îmi tot spuneau să mă apuc de asta. Însă, atunci când ne-am apucat nu știam să scot nici trei platouri calde – dacă la o masă aveam un pește, un mușchi și o salată, toate ajungeau la servire la temperatura ultimei (râde). Nu mi-e rușine să spun: așa am învățat. De asta spun că dacă veneam din prima aici, visul nostru se termina de mult.

Pata Negra

Cum v-ați decis să vă întoarceți în România și să vă deschideți un restaurant?

Spania a intrat în criză econimică. Pe atunci, soțul meu avea o firmă de construcție, iar eu aveam un disco pub. Însă eu îmi doream mai mult și am vrut să fac un concept nou pentru vremea respectivă – un loc în care poți să mănânci și apoi să te distrezi, cam cum sunt barurile de la noi. Am găsit un loc, dar proprietarul după ce a văzut toate ideile noastre nu ne-a mai închiriat și după puțin timp a deschis el un astfel de loc. Am fost foarte dezamăgită. Mă despărțisem și de asociatul meu de la vremea respectivă cu gândul că o să deschid acest business. Așa că am rămas fără ocupație, eram bulversată, deprimată. Nu mai voiam să fac nimic în Spania, eram dezamăgită.

În criză, soțul meu nu mai avea așa de mult de muncă, așa că a plecat în America cu gândul că o să reușească acolo. A fost o perioadă grea pentru noi ca familie. Acolo a ajuns la nașa mea, stabilită în Las Vegas, care l-a trimis înapoi în Europa să lucreze la niște apartamente pe care le avea ea în Paris. Câștiga suficient cât să aibă grijă de toată familia. Însă eu eram deprimată că nu făceam nimic.

Iar acolo, la Paris, ne-am întâlnit cu un prieten din România, Remus care are acum ARC Bakery, care tot încerca să ne convingă să ne întoarcem în țară. Și atunci el ne-a propus să deschidem un restaurant spaniol în București. Atât mi-a trebuit! Vedeam deja totul cum se construiește. Și Gabi, concubinul meu (râde), a fost de acord să ne întoarcem în țară cu condiția că dacă nu reușim să punem afacerea pe picioare în doi ani, vindem tot din țară și uităm de România.

Și cum ați găsit casa din Crișana?

Tot Remus ne-a propus-o. Noi am văzut sectorul 1 și am zis că facem afacere în centrul capitalei, eram încântați. Am așteptat să termine copiii școala și ne-am întors în țară. Însă aici proprietarul nu a mai vrut să ne închirieze casa pe zece ani. Iar Remus a renunțat la parteneriat că nu voia să se bage într-o afacere pe doar un an. Dar noi renunțasem la tot pentru asta, așa că a trebuit să riscăm. Și am deschis așa: fără să fie vad, fără să reușim să angajăm oameni. Dar încercând să învăț pe toată lumea, mă învățam pe mine.

Pata Negra

Cum au fost începuturile?

Acolo nu am reușit să facem mari renovări. Aveam contract pe un an și nu ne-am riscat să băgăm toți banii în locul respectiv, fără să avem nicio garanție. Înaintea noastră, casa respectivă fusese tot restaurant, așa că am păstrat foarte multe din ceea ce fusese înainte. Sincer, nu era prea frumos. Aveam zile cu o masă, alta cu 3-4 mese.  Dar oamenii care veneau odată, se întorceau.

După primele 2-3 luni, Gabi și-a dat seama că zona nu era deloc bună, mai ales că seara nu prea mai vedeai oameni pe stradă. Și el a vrut să închidem. Atunci ne-am dat seama că a avea un restaurant în centru, nu înseamnă nimic. În București oamenii nu vin după mâncare, nu avem încă cultura de a mânca în oraș. Așa că, dacă nu ai un loc în care să fie vad, nu prea ai șanse de reușită, cel puțin la început. Dar eu eram hotărâtă. Îi tot spuneam că a mâncat unu, că a venit altul. Că l-am avut pe Dezbrăcatu’, pe Mutu, că nu știu cine s-a întors. Eu tot îi spuneam că pot. Și, încet, încet, am crescut. Dar am început cu 2-3 oameni – eu, fata de la vase și încă un băiat – și împreună făceam față la un local pe două nivele.

Pata Negra
Angelica Ilie în bucătăria de la Pata Negra

Acum cât de mare este echipa de la Pata Negra?

Destul de mare – sunt șase oameni în bucătărie și în total suntem 14. Lucrurile merg bine, avem timp pentru a experimenta, a crea. Dar să știi că noi iubim adrenalina, iar atunci când avem evenimente sau suntem foarte încărcați și trebuie să ne mișcăm foarte repede, mă simt cu ei ca atunci când eram pe teren. Sunt ca antrenoarea lor (râde).

Dar mi-am dorit să creștem echipa pentru că vreau că meniurile de degustare pe care acum le avem doar de sărbători – 1 Martie, 8 Martie, Sfântul Valentin – să fie mai dese. Iar atunci când cineva vine și își dorește ceva personalizat, eu să pot să ies din munca normală de bucătărie și să mă concentrez doar pe asta.

Și când nu ești la restaurant, ce faci?

Mă duc la pescuit. Mă găsiți în Deltă (râde). Îmi place să pescuiesc de mică – m-a învățat un vecin. Aveam nouă ani și am ajuns mai devreme dintr-un cantonament de la înot și ai mei nu ajunseseră acasă de la mare, așa că l-au rugat pe Nea Stoica să aibă grijă de mine. El se ducea la pește și nu a avut încotro și m-a luat și pe mine. Iar de atunci m-a prins pasiunea asta și iubesc să pescuiesc. Iubesc!

Angelica Ilie la pescuit, pasiunea ei cea mai mare după gătit

Aaaaa … și mă mai joc Candy Crush (râde).

Povestește-ne cum ai ajuns în Spania?

Eu făceam handbal de performanță, jucam la o echipă din orașul natal, Pitești. Iar atunci când aceasta a retrograt din Divizia A, am semnat cu o echipă din București. Asta pentru că în anul acela m-am îndrăgostit foarte tare de concubinul meu de acum. Am renunțat să mă duc la Cluj, unde se făcea o echipă puternică, mai ales cu investițiile puternice ale lui Ursus. Am renunțat să mă duc la Oltchim pentru că acolo erau numai vedete și aș fi fost numai rezervă. Așa că am ales să vin la Antilopa, ca să fiu aproape de el. Însă, el a plecat în Spania, acolo unde era deja familia lui.

Îți dai seama a fost un dezastru pentru mine. Am slăbit atunci vreo 7-8 kilograme, nu mai știam să prind mingea pe teren. El îmi trimitea poze cu soarele din Benicàssim. Eu plângeam la București.

Dar pe atunci nu era așa de simplu să pleci, aveai nevoie de viză să pleci și el tot îmi promitea că atunci când se pune pe picioare acolo, mă cheamă și pe mine. Dar eu nu am mai așteptat și, la nici trei săptămâni după ce plecase, am fugit și eu acolo. Când am ajuns în Spania, el nu avea nimic. Muncea la palmieri.

Dar eram fericiți. Ne iubeam, cântam, ne bucuram de soare și de mare. Însă după câteva zile a venit realitatea peste noi. El nu mai putea să se ducă să muncească la palmieri, era ceva oribil: câștiga 2000 de pesetas pe zi (cam 12 euro acum) și își făcuse mâinile vraiște. Și eu nu îmi găseam de muncă.

Și ce ați făcut?

Destinul a ținut cu dragostea noastră. La scurt timp mama lui i-a găsit un loc la un restaurant înscris în Guia Michelin. Lucra la salate și începuse să câștige mult mai bine.

Dar eu nu găseam nimic de muncă pentru că nu știam limba și nici nu aveam acte. Oamenii nu te angajează doar pentru că ești subțirică și că te vor plăti mai puțin pentru că ești emigrant, trebuie să se poată înțelege cu tine. Așa că, vreo lună și ceva doar am învățat limba. Și apoi am găsit tot felul de job-uri: aveam grijă de bătrâni, de copii, făceam curat în casele oamenilor, am fost și la Crucea Roșie să luăm ajutoare pentru că nu ne descurcam. Lucram și în nouă locuri în fiecare zi pentru că lucram la oră.

Nu ai mai jucat handbal?

Am încercat, doar că acolo nu era decât o echipă de amatoare: adică fetele munceau ziua și seara se antrenau din plăcere. Îți dai seama eu șutam, eu dădeam cu capul (râde). Ei au vrut să mă ajute să mă ducă la o echipă bună din Spania, însă trebuia să plec la Valencia sau la Barcelona. Și nu am vrut. Eu nu mă dusesem la Cluj sau la Vâlcea ca să fiu aproape de Gabi și plecam acum, nu am vrut. Asta însemna să îl văd doar o zi pe săptămână, să fim despărțiți, iar eu renunțasem deja la tot pentru el: la familie, la facultate, la handbal.

Iar când, în cele din urmă, mi-am găsit o echipă în apropiere, m-am interesat în țară și eram suspendată pentru că plecasem de la echipă înainte să îmi expire contractul. Și ca să mai pot juca trebuia să plătesc – eu sau echipa la care mă duceam – o sumă foarte mare de bani. Așa că, am renunțat definitiv. Am fost foarte dezamăgită și nu am mai vrut să aud deloc de handbal.

Și nu ai mai jucat deloc?

Nu. Dar am uitat să îți spun că am și antrenat acolo la început. Visul meu când eram mică era să devin antrenor de handbal, dar asta nu prea poți să faci decât după ce termini cu cariera de sportiv, mai ales la noi. Și, în Spania, cei de la Crucea Roșie m-au ajutat să antrenez o echipă de copii – pentru patru ore, eu eram plătită trei ore și Crucea Roșie primea plata pentru o oră. Dar acolo mi-am dat seama că nu voiam să fac deloc asta.

Am urât ce îmi doream mai mult să fac. Nu știam limba, copiii râdeau de mine, plus că nu erau deloc serioși, așa cum eram eu obișnuită din România. Ei, fiind crescuți într-o cultură liberă, făceau ce voiau – unul mânca, altul nu avea chef, pe altul îl durea un picior. Iar eu, crescută în cultura sportivului român, nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă. Eu am făcut toată viața sport – de la 7 la 14 ani, am făcut înot și apoi handbal. Așa că nu știam altceva din sport decât ordine și disciplină. Și, neștiind limba foarte bine, nu le puteam explica ce trebuie să facă. A fost un dezastru. Am urât orele de handbal și după ce s-a terminat semestrul, am renunțat.

Dar familia ta cum a reacționat când a aflat ce făceai tu în Spania?

Tata mă teroriza. Mă întreba mereu dacă joc handbal sau nu. L-am păcălit eu o vreme că da, până când m-a sunat odată și eram la o bătrânică acasă și a auzit-o. M-a întrebat ce se întâmplă și nu am mai vrut să îl mint, i-am spus ce făceam acolo și s-a supărat foarte tare. Nu am mai vorbit un an.

Și când v-ați împăcat?

Veneam din sport unde era sărăcie. Imaginează-ți că eu câștigam 100 de dolari pe lună, iar în Spania după 6-7 luni câștigam aproape 2000 de dolari. Iar atunci când m-am întors în țară, atunci când doamna Paloma m-a ajutat să-mi fac actele de muncă, am venit cu mulți bani pentru vremurile noastre. Și atunci tata și-a dat seama ce viață duceam acolo și ne-am împăcat. Eu și Gabi am muncit mult pentru că ne doream să ne luăm o casă în România. Iar cu banii din handbal nu am fi reușit niciodată să ne luăm o casă de 10-15 mii de dolari sau de mărci, cum era la vremea aia.

Angelica împreună cu familia într-o vacanță

Cum ai ajuns să muncești într-o discotecă?

Mă duceam acasă într-o seară după două zile pe care le petrecusem având grijă de o bătrânică bolnavă de Alzheimer și la un moment dat am auzit o voce de bărbat care mă striga. M-am întors să văd ce se întâmplă și am crezut că era un polițist. Eu nu aveam acte de muncă pe atunci, așa că m-am speriat. Am luat-o la fugă. Și atunci când mi-am dat seama că oricum mă prindea, m-am oprit și l-am întrebat ce vrea.

El avea o discotecă și una dintre fetele de la bar tocmai plecase. M-a întrebat dacă nu vreau să lucrez pentru el. I-am zis că sunt de acord doar dacă vine și soțul meu cu mine. Nu vorbeam eu foarte bine pe atunci și el a înțeles că vreau să lucreze și el acolo, eu doar voiam să stea în bar să nu cumva să fie vreo problemă (râde).

A fost de acord, am ajuns să lucrăm acolo și am rămas nouă ani. Ce să mai, după primele două zile mă vedeam deja eu cu Gabi exact ca în filmele cu Tom Cruise. Visam (râde). Așa că am rămas aici și am renunțat la multe munci pe care le făceam. Ajunsesem să câștig foarte bine.

Ce job ți-ai păstrat din cele pe care le făceai înainte să lucrezi la discotecă?

Munceam în casă la o femeie de patru ori pe săptămână, iar aceasta a fost mama mea de acolo. Avea fete de vârsta mea și soțul său fusese director, iar când am ajuns eu la el avea o fabrică de gresie și faianță. Iar ea m-a învățat absolut orice – de la călcat la curățenie și, mai ales, a fost lângă mine mereu. Ea m-a ajutat să-mi fac actele de muncă pentru Spania, îmi plătea asigurarea, mă ajuta cu orice. O cheamă Paloma și acum vorbim la telefon.

La ea am lucrat vreo 14 ani, chiar și după ce ajunsesem să câștig foarte bine la discotecă și nu mai aveam nevoie deloc să muncesc la ea. Dar îmi făcea plăcere. De altfel, la un moment dat eu am plecat în vacanță și ea m-a rugat să îi aduc pe cineva în loc. Și când m-am întors m-a rugat să nu mai vin decât în vizită, la cafea. Mie mi-ar fi fost rușine să îi spun că nu mă mai duc să o ajut.

Avea un fel anume de a spune lucrurile fără să te pună într-o situație neconfortabilă. Îmi amintesc că la un moment dat, înainte să încep să lucrez la discotecă, mergeam cu Gabi și aduceam mașini din Germania pe care le vindeam în Spania. Câștigam foarte bine din asta: dintr-o mașină câștigam cât îmi dădea ea într-un an. Și aveam zile în care veneam la ea cu una dintre mașinile aduse din Germania, nimeni nu știa că nu sunt ale noastre, îți dai seama. Și ea m-a rugat să nu mai vin cu ele, să nu zică lumea că fata care o ajută în casă se plimbă cu mașini de zeci de mii de euro. Dar a spus-o într-un fel de nu aveam cum să mă deranjeze.

Cum ai ajuns să ai discoteca ta în Spania?

Am stat vreo nouă ani la prima discotecă și acolo am ajuns să muncesc din ce în ce mai mult și să coordonez toată activitatea locului. Și la un moment dat a venit cineva la mine și m-a întrebat dacă nu vreau să ne parteneriem. El avea mai multe discoteci prin toată Spania – din Ibiza până aici, în Benicàssim. Și avea nevoie de un partener care să stea permanent în fiecare discotecă.

Dar eu nu am vrut mult timp pentru că eram loială omului care m-a luat de pe stradă. Așa că am stat mult acolo, însă primul patron era jucător de cazino și la un moment dat a pierdut totul. Și atunci am bătut palma cu tipul acesta care mi-a dat mână liberă la absolut totul – de la ce oameni angajam, la ce muzică puneam.

Îmi plăcea mai mult aici pentru că era mult mai aproape de casă și, să fim sinceri, erau și mult mai mulți bani. Primul disco-pub era în oraș și veneau oameni de peste 35-40 de ani, aici, însă, fiind în stațiune erau mult mai mulți tineri și foarte mulți turiști. Mă simțeam mai în largul meu pentru că eu făceam absolut totul aici: de la întâlnirile cu furnizorii, la cântat seara în bar.

Gabi, soțul Angelicăi, gătind o paella

Cum l-ai cunoscut pe Gabi?

Prin sora mea, Dumnezeu s-o ierte. Aveam 20 de ani și aveam un prieten, dar m-am întors mai devreme cu o zi din cantonament și el nu era acasă. Iar ea mi-a zis să vin în vizită să îmi facă cunoștință cu un băiat cu care lucra. Sora mea avea firmă de piese auto, iar el avea un magazin în care vindea așa ceva.

M-a bătut la cap și m-am dus până la urmă și așa ne-am cunoscut. Dar nu asta e amuzant, ci faptul că noi ne mai văzusem în alte două circumstanțe și el nu a reușit să își dea seama că ne știm, pur și simplu nu și-a dat seama că eram aceeași fată pe care o văzuse la un moment dat într-un bar atunci când era cu un prieten comun pe stradă (râde). Îți spun și de ce: eu eram sportivă și nu mă machiam, nu mă îmbrăcam frumos, eram tot timpul cu părul prins, cu șapcă, iar atunci când m-a văzut la sora mea, eram și eu cât de cât gătită (râde), cât mă pricepeam și eu atunci.

Cum a fost relația voastră?

Frumoasă. El era mai Don Juan prin oraș, iar eu eram măritată cu handbalul. Așa că am fost greu de cucerit și probabil că de asta s-a și îndrăgostit de mine. Avem 23 de ani împreună și este iubirea vieții mele. Ne-am căsătorit în Las Vegas (râde) la capela lui Elvis. Am făcut o nuntă cu opt familii din România, fiecare dintr-o gașcă diferită. Ne-am gândit că dacă nu se știau între ei, de rușinea celuilalt nu o să renunțe niciodată să facă ceva. Și am avut dreptate, ne-am super distrat. Am legat noi prietenii între ei.

V-ați întors în România acum ceva ani, dar copiii s-au născut în Spania. Cum au primit întoarcerea voastră în țară?

Atunci când ne-am întors în țară, noi fiind din Pitești, practic am emigrat din nou. Așa că i-am lăsat la socrii mei ca noi să putem pune pe picioare afacerea. Ce să mai, nu aveam condiții să îi creștem aici. Stăteam într-o cămăruță deasupra restaurantului din Crișana și dormeam pe o saltea. Practic eram ca atunci când am ajuns în Spania când dormeam 13 oameni într-un apartament cu 3 camere și noi eram singurii care stăteam doar noi într-o cameră în care încăpeau doar o saltea de 90 de cm și câteva cutii cu haine.

Pentru noi a fost o provocare și nu ne-a fost greu, dar pentru copii a fost complicat. Au stat acolo aproape un an și jumătate. Urau restaurantul, nici nu voiau să audă de el, în special cea mică. Îmi amintesc cum ne așteptau duminica fiecare într-un pat ca să dormim cu ele. Iar lunea, pentru că aveam restaurantul închis, era cea mai frumoasă zi pentru ele pentru că stăteam toată ziua împreună, mai puțin cât erau la școală. Îmi amintesc marțea când o duceam pe cea mică la grădință, mai ales că ea nu știa încă româna, mi se rupea inima când îmi spunea printre lacrimi să nu o las la grădiniță și să mergem acasă, în Spania.

Dar până la urmă am reușit să le aducem la București, ne făcusem și acolo un apartament. Iar ele au ajuns să lucreze cu noi în restaurant.

Îmi amintesc la un moment dat că aveam un eveniment și ne-au plecat ospătarii de am ajuns să lucrăm noi, fata de la vase care a devenit ajutorul meu de bucătar, fetele cu o prietenă de-a lor și un băiat care este și acum cu noi pe care îl luasem de la un orfelinat și pe care ne dorim să îl formăm. Gelu are acum 25 de ani, este cu noi de mai bine de cinci ani, are procent din afacere și ne dorim să îi oferim șansa pe care i-au refuzat-o părinții.

Pata Negra
Fetele Angelicăi în bucătăria restaurantului Pata Negra

Să revenim puțin la Pata Negra, cu ce se diferențiază de celelalte restaurante spaniole din București?

Cred că noi suntem fiecare pe câte o zonă a bucătăriei spaniole.

Dar atunci când spaniolii vin aici, spun că mănâncă întocmai ca acasă?

Am spanioli care îmi spun că nu au mâncat niciodată ca aici. Dar este normal, omul de rând de acolo merge în restaurante normale unde mănâncă multe prăjeli – patatas bravas, tortillas, lucruri simple prăjite. Pe când, noi la Pata Negra facem lucrurile diferite, mie îmi place ca mâncarea să arate bine … na, Taur (râde).

Îți spun sincer că dacă mă trezești seara, eu visez Pata Negra: e al treilea copil pentru mine. Și toată lumea din familie, vede restaurantul acum ca pe un al cincilea membru al familiei.

Chiar și fetele vor să rămână să conducă restaurantul?

Da! Cea mică iubește să stea în bucătărie. Acum că merge la Cervantes și acolo are tot felul de proiecte cu mâncăruri tradiționale spaniole, zici că e jurat la Master Chef. Iar cea mare vrea să fie arhitect, însă nu o poate lăsa pe cea mică singură la Pata Negra, așa că îi spune că în timp ce stă cu clienții afară, ea trebuie să gătească bine în bucătărie, să nu îi dezamăgească (râde).

Dar vom vedea, noi în momentul de față încercăm să le oferim cât mai multe experiențe din care să învețe. Și în special călătorim mult ca să vadă lumea. Anul ăsta am fost în Thailanda, vara trecută am fost în Alaska la pescuit de somon. Totul s-a schimbat acum trei ani atunci când a murit sora mea de cancer. Am suferit enorm pentru că eram extrem de apropiate. Și asta după ce murise și tatăl meu tot de cancer cu ceva ani înainte. Iar atunci am decis să trăim la maxim, nu mai strângem bani pentru tot felul de chestii, ne facem toate mofturile, toate visurile. Și, în special, călătorim.

Mai ai prieteni din handbal care vin la Pata Negra?

Să știi că atunci când am venit în România am reînceput să joc, la lotul național de veterane. Eram în codiție fizică, eram cea mai tânără dintre ele și m-am crezut zmeu, așa că mi-am rupt ligamentele. Și nu am mai jucat. Iar când mi-am revenit, am fost la schi și mi-am rupt osul peroneu. Așa că acum stau liniștită.

Angelica Ilie pe terenul de handbal

Dar revenind la întrebarea ta, am prieteni din handbal și din sport în general. Dar din handbal mă înțeleg foarte bine cu fetele de la CSM București, în special cu străinele. Majda Mehmedovic e una dintre cele mai bune prietene, iar acum vin Jelena Grubisic, Carmen Martín – pe Carmen o știam de mult din Spania, e una dintre prietene mele cele mai bune și ea le-a adus pe fete prima dată, atunci când eram în Crișana. Și cu câteva românce: Iulia Curea, Oana Manea. Dar e normal, sângele apă nu se face. Vin la mine că mă susțin, că sunt fostă handbalistă.

Să știi că în Spania așa e gândirea: dacă într-un oraș cineva vinde mere și îi merge, cel de lângă nu se apucă să vândă același lucru, ci vinde pere. Oamenii se susțin reciproc, astfel încât să crească toți împreună. Și mai e ceva acolo care mi-a plăcut: la începutul unei afaceri, toată lumea vine să te susțină – prieteni, familie, neamuri, vecini – și mănâncă la tine până te pui pe picioare. Dar nu ca la noi, unde vin să mănânce la tine pe gratis că le ești rudă sau prieten, acolo vin la tine pentru că vor să te ajute.

Și ultima întrebare, Angelica spune-ne care este mâncarea cea mai cerută la Pata Negra?

Nici nu știu ce să îți spun, invențiile mele (râde). De asta recomand paella cu rață și foie gras care a plecat dintr-un joc. La un moment dat soțul meu și-a dorit să își deschidă un bistro. Și i-au spus lui niște oameni că la City Mall (un fost centru comercial din zona Berceni, Eroii Revoluției) o să se transforme într-o clădire de birouri.

Zici că eram blonzi amândoi (râde), ne-am păcălit și am deschis un împinge tava, dar el a vrut și ceva à la carte, așa că a cumpărat foarte multă rață. Însă afacerea nu a mers și pentru că noi aveam probleme cu ospătarii la Pata Negra, i-am spus să închidă acolo și să vină să mă ajute. Așa am rămas cu foarte multă rață și m-am hotărât să fac o paella cu rață. Și la un moment dat a venit o cerere din restaurant de paella cu fructe de mare și nu știu ce mi-a venit, dar i-am spus chelnerului să se întoarcă și să le recomande invenția pe care tocmai atunci o făceam cu rață și foie gras. A fost o nebunie, le-a plăcut de și-au chemat și alți prieteni și au mai comandat una. Așa că pe asta o recomand și pe cea cu trufe, mai ales pentru iubitorii de așa ceva. 


Pata Negra a fost desemnat anul trecut cel mai bun restaurant spaniol din București de Restocracy. Și este nominalizat și anul acesta la Gala Premiilor Restocracy care va avea loc pe 26 ianuarie, iar dacă vreți să participați, găsiți toate informațiile aici.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO