De ce să mai cred în Dumnezeu?
Părintele Francisc Doboş a fost purtător de cuvânt al ARCB at Catedrala romano-catolică Sf. Iosif. Şi este Guest Writer-ul nostru de astăzi. Acum, în Săptămâna Patimilor, l-am rugat să ne scrie un editorial despre credinţă: în ce să mai credem azi şi de ce?
Îmi mai convine azi să cred?
Să cred şi să mă rog: de ce? De frică să nu păţesc ceva rău? Nici pomeneală. Oricum o păţesc 🙂 Din superstiţie? „Aroganţa spirituală” nu-mi permite. Ca să mă pun bine cu „Şefu”? Dar ce-o fi în capul meu ca să îl tratez ca pe un mogul, baron ceresc sau un mult aşteptător de închinăciuni?
Nu am nici un motiv să cred în Dumnezeu şi să mă rog Lui. Sau altfel spus am atât de multe motive dar nici unul dintre ele nu este definitoriu pentru credinţa mea. Oricum, am început să cred înainte să am motive, înainte să înţeleg. Credinţa o asemăn cu tandreţea mamei din pruncie şi cu laptele cu care mă hrănea. Fără să pricep despre ce era vorba ambele m-au modelat in & out, trup şi suflet.
Când mama pe la 2-3 ani m-a învăţat gimnastica semnului Sfintei Crucii nu înţelegeam sensul dar trăiam gestul. Cum de şi-a permis mai apoi să mă îmbibe de har şi să mă trimită la sala stretching-ului sufletesc, (biserică îi spune) şi nu m-a lăsat până la majorat să îmi aleg eu Dumnezeul şi formatul în care să îl salvez sau să îl convertesc?!? Din fericire a avut mai multă credinţă/iubire decât corectitudine politică. Nici nu ar fi ştiut ce-i aia. Astăzi mulţi părinţi ştiu ce este şi tocmai de aceea nu îi „îndoctrinează” pe cei mici. În schimb le ocupă timpul cu meditaţii peste meditaţii şi multe alte activităţi. Şi de la atâta concentrare realizează mai puţin că folosind educaţie cu E-uri riscă să îşi transforme odraslele în mici supraponderali relaţionali, iar lipsa de hrană bio sufletească îi poate transforma în Tarzani spirituali.
Dumnezeu e uneori „servit” ca un bau-bau de care mai degrabă să te temi. De aceea tind să-i cred pe toţi cei care fac indigestie spirituală din această cauză. Un Dumnezeu prea aţos şi neasezonat nu face rating. Dar nici un Dumnezeu clown, făcător de „giumbuşlucuri” nu dă mai bine. Îmi aduc aminte de vorbele lui Nietzsche: „Ar trebui să îmi cânte cântece mai bune ca să învăţ că cred în Mântuitorul lor. Ar trebui ca ucenicii lui să aibă mai mult un aspect de oameni mântuiţi” (Aşa grăit-a Zarathustra).
Scuzaţi-mi, vă rog, tonul şugubăţ, dar eu cunosc un Dumnezeu atât de serios încât surâde.
Mulţi nu mai cred în Dumnezeu şi în Cristos deoarece creştinismul nostru este adesea insipid ori sclerotizat. Trăim un creştinism care cade prea des în formalism, în obişnuinţă ori în superstiţie. Aşa cum este uneori practicat, creştinismul pare o religie slabă, ineficientă, o religie a ceremoniilor şi a devoţiunilor, fără influenţă în viaţa oamenilor de azi. Îmi doresc atât de mult să pot evita creştinismul clerical, formalist, ori ruginit.
Suntem în zilele cele mai sfinte pentru toţi creştinii. În aceste zile sărbătorim împreună Învierea lui Cristos şi cât de mult ne-am dori să celebrăm în fiecare an Paştele împreună: ortodocşi, catolici, protestanţi. Se întâmplă, însă, să ne fie frică că ne confundăm. Eu mă gândesc că poate ar trebui să ne fie frică că nu ne unim suficient. De fapt când nu ştim să ne unim bine ne cuprinde frica că ne confundăm.
Închei aceste rânduri printr-un fragment luat din prima scrisoare a lui Dostoievski de după eliberare, scrisoare adresată doamnei von Wisine. Am tradus din italiană. Nu există încă o traducere în limba română (cel puţin nu ştiu eu) a cărţii care conţine acest citat – Dostoievskij de Henri Troyat:
„Dumnezeu îmi dăruieşte uneori momente de seninătate totală. În astfel de momente am detaliat în mine o mărturisire de credinţă, în care totul este clar şi sacru. Această mărturisire de credinţă este atât de simplă, iat-o: să crezi că nu există nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai curajos şi mai perfect decât Cristos; şi nu numai că nu există, dar – îmi spun asta cu o iubire geloasă – nici nu poate să existe. Mai mult încă: dacă cineva mi-ar fi demonstrat că Cristos este în afara adevărului, şi dacă s-ar fi stabilit că de fapt adevărul este în afara lui Cristos, aş fi preferat să rămân mai degrabă cu Cristos decât cu adevărul”.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
