De la „Dumnezeul de a doua zi”, la „Las Fierbinți”. Cum arată viața actriței Mirela Oprișor: „n-am avut numai noroc. Au fost ani de muncă, de chin, de frustrare”
De la „Dumnezeul de a doua zi”, la „Las Fierbinți”, „Repetiție pentru o lume mai bună” sau „La câțiva oameni distanță de tine”, am vorbit cu Mirela Oprișor despre lumea sa de pe scenă, dar și despre viața sa de acasă.
Cum a fost întâlnirea cu Radu Afrim și cum arată colaborarea cu prietenul Claudiu Goga? Cum este Mimi Brănescu ca autor și coleg, dar și ca soț și tată? Și de ce consideră că demisia de la Teatrul de Comedie și intrarea în echipa Teatrului Național București sunt cele mai importante alegeri din cariera sa profesională?
Am vorbit cu Mirela Oprișor, într-un interviu sincer și deschis, despre Mimi Brănescu, pe care îl consideră norocul vieții sale, dar și despre fiica lor Ana. Actrița vorbește deschis și despre provocările și bucuriile vieții de familie, subliniind echilibrul pe care îl găsește între cariera profesională și viața personală. Ce ne spune despre viitorul serialului „Las Fierbinți”? Aflați în interviul de mai jos:
Povestește-mi despre „Dumnezeul de a doua zi”. De ce ar trebui să vină oamenii să-l vadă?
În primul rând pentru că este un text foarte, foarte bun. Că suntem o echipă foarte faină, eu și Vlad Zamfirescu și Claudiu Goga (regizor) și, bineînțeles, Mimi Brănescu, autorul. Și, nu în ultimul rând, pentru că acest spectacol cred că este printre cele trei cele mai longevive din București. Cred că se joacă mai mult de 15-16 ani, dacă nu mă înșel. Și… e ceva cu care am crescut, ca să zic așa.
E pe lista ta de cele mai importante roluri?
Absolut, poate cel mai important, da. Cu el am început să fac pași în meseria asta.
Să faci pași?
Da, să cresc. Adică să-mi fac meseria, să învăț meserie.
Crezi că e cel mai important rol?
Nu neapărat. Cel mai important pentru mine e întotdeauna ultimul pentru că cu el sunt cea mai conectată și luptele mele încă se duc și de aia e important. Dar nu, nu pot să zic că unul dintre roluri e mai important decât altul. Toate sunt importante.
Acum, îmi imaginez că rolul pentru care oamenii te opresc pe stradă este cel de la televizor. Te deranjează chestia asta?
Nu mă deranjează chestia asta. Și, până la urmă, de ce să mă deranjeze asta?! E meseria mea și sunt actriță. Am muncit pentru asta. Dar să știi că mă oprește foarte multă lume să-mi spună și despre rolurile de la Teatrul Național, de pildă. Mai ales cele din producțiile lui Radu Afrim, ultimele două piese puse la Teatrul Național, în care joc, respectiv „Repetiție pentru o lume mai bună” – text Mihai Radu și, „La câțiva oameni distanță de tine” – de Dan Coman, un proiect făcut la Bistrița, anul trecut în vară, în vacanța noastră, ne-am adunat două săptămâni toți și am făcut acest proiect.
Dacă tot vorbeam despre cele mai importante roluri, probabil acestea ar fi pentru că, într-adevăr, aici am simțit că evoluez ca actriță. Eu am fost mulți ani în spațiul acesta liber-profesionist, pentru că am fost actriță a Teatrului de Comedie, dar mi-am dat demisia la un moment dat și vreo șase-șapte ani am fost liber-profesionistă, după care am fost invitată să fac parte din trupa Teatrului Național București și aici, realmente, am început să mă reconectez cu această lume, cu colegii. Iar întâlnirea mea cu Radu a fost foarte importantă, cu el, cu lumea lui și cu colegii cu care am lucrat, cu echipa lui.
Cât de diferită este de lumea lui Mimi, cea pe care o cunoști foarte bine?
Este foarte diferită, dar asta nu înseamnă că unul e mai rău sau altul e mai bun. Sunt oameni diferiți, cu care eu mă conectez, până la urmă aceasta este datoria unei actrițe. Bineînțeles că nu putem să ne conectăm cu toți, dar când se întâmplă este minunat.
Hai să ne întoarcem puțin în timp. Cum ai ajuns să fii actriță și de ce? Cum ai ajuns în lumea asta?
Am ajuns pentru că mi-am dorit. Am dat admitere, am picat, după care am intrat. Nu am lucruri mari de spus în sensul ăsta.
De ce? Ai simțit ceva?
Nu, n-am simțit nimic. Cred că eram în copilărie și mă uitam la teatru TV, pentru că pe vremea mea se vedea teatru TV. Era teatrul radiofonic. Și cred că eram mai mult îndrăgostită de actori, de lumea aia, de actori, de bărbați vorbesc, aveam niște pasiuni așa pentru câțiva actori români și cred că mi s-a părut foarte fascinant în capul meu și nici nu mi-am pus problema că aș putea fi altceva. Nu știu cum să-ți explic.
N-ai fost niciodată altceva?
Nu, niciodată altceva.
Și ce ai simțit când ai picat? Nu știu, te-ai gândit că poate ar trebui să faci altceva?
Da, m-am gândit că nu am nicio șansă, că intrau foarte puțini la institut pe vremea aia, 5 fete într-o clasă, deci era foarte greu. Și am zis că o să dau la Cluj, că poate la Cluj intru, dar după aceea m-am ambiționat și am dat din nou la București.
Și ce ai simțit când ai intrat? A fost ce te așteptai tu să fie, lumea aia?
În primul rând nu prea am simțit nimic, eram atât de emoționată și atât de blocată de moment încât am realizat târziu ce s-a întâmplat. Iar în facultate, acum dând timpul înapoi, îmi dau seama că s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple. Așa erau vremurile, așa erau… am avut profesori minunați, am avut colegi buni, dar lucrurile, de fapt, sunt importante după ce termini, nu în facultate. În facultate ești student, trebuie să te bucuri de studenție.
Și ești într-un loc sigur în care nu trebuie să-ți pui probleme…
E frumos să-ți trăiești anii de studenție. Cum se trăiesc anii de studenție…
Și tu cum ți i-ai trăit?
Foarte frumos, foarte frumos.
Mirela Oprișor și Mimi Brănescu s-au cunoscut și au fost împreună în timpul facultății. Au fost despărțiți timp de opt ani, după care s-au regăsit, s-au căsătorit și au făcut un copil
Aici s-a creat și legătura cu Mimi…
S-a creat în facultate, o legătură la care am renunțat o perioadă și apoi ne-am reconectat.
Cum e la voi acasă atunci când nu lucrați? Se întâmplă și să nu lucrați, să nu vorbiți deloc despre muncă?
Daaaaa… gătim, să vorbim despre fată, lucruri pe care le fac oamenii normali că suntem niște oameni normali.
Ana vrea și ea pe drumul acesta?
Se pare că da, dar nu actorie.
Nu actorie?
Nu.
Regie?
Da, ceva pe acolo. Scenaristică, regie, da.
Deci mai mult în drumul…
Da, spre tăticul.
Ați crescut-o pe platou?
Nu. Nu, n-am luat-o niciodată.
N-a fost copil de scenă?
Nu, n-am luat-o la repetiții, a fost foarte rar la spectacole, nu.
De ce?
Tocmai că am evitat asta și se pare că…
De ce înseamnă că nu scapi…
Da, eu n-am vrut ca ea să fie în lumea asta. Nu mi-am dorit asta pentru copilul meu, dar până la urmă trebuie să facă ce-și dorește ea…
De ce nu ai vrut să intre în această lume?
Pentru că e o meserie foarte grea pentru că depinzi de foarte mulți factori și cel mai important este… norocul.
Mirela Oprișor: „Mă enervează cumplit când oamenii îmi spun „tu ai avut noroc”. Nu, n-am avut numai noroc. Au fost ani de muncă, de chin, de frustrare”
Și tu crezi că l-ai avut?
L-am avut, dar după multă muncă. Adică, știi, mă gândeam acum ce înseamnă, de fapt, norocul, ca să definești norocul, că nu ți l-a dat cineva, așa zi, ți-a dat cu norocul în cap. Nu, norocul e un cumul. Un cumul, de factori de la caracterul tău, firea ta, felul tău de a fi… cum știi să te dezvolți, să evoluezi, să te conectezi cu tot ce se întâmplă, nou, să nu rămâi în urmă… și, evident, depinde foarte mult de alegerile tale pe care le faci, în fond, în funcție de cum ești tu, ca om. Dacă tu ești un om frustrat, răutăcios, alegerea ta e în sensul ăla și normal că nu poate să fie bună. Și atunci, eu consider că atunci când ești un om corect, bun, civilizat, alegerea ta e în sensul cum ești tu și ce faci tu. Și ăla e, de fapt, norocul.
Și când ți-ai dat seama că norocul este tradus așa, cum ai spus?
Chiar săptămâna trecută… pentru că mă enervează cumplit când oamenii îmi spun „tu ai avut noroc”. Nu, n-am avut numai noroc. Au fost ani de muncă, de chin, de frustrare…
Ce te mai enervează, din lucrurile pe care le zic sau le cred oamenii despre tine?
Nuuuu… nici asta nu pot să zic că mă enervează, nici măcar nu mă frustrează. Mă irită un pic faptul că aleg să zic lucrul ăsta. Nu, n-am avut doar noroc. Am și muncit.
Care crezi că a fost cea mai importantă alegere pe care ai făcut-o?
Profesional?
Profesional.
Cea mai bună alegere profesională a fost atunci când mi-am dat demisia de la Teatrul de Comedie. Și apoi când am acceptat să vin la Teatrul Național București, deși eu nu aș mai fi vrut, în capul meu așa credeam, că eu nu mai vreau să mai fac parte dintr-o trupă, să fiu parte dintr-o instituție, dar cred că cel mai bun lucru pentru mine profesional a fost să vin aici, unde am avut întâlniri cu regizori și colegi minunați, oameni pe care îi admir foarte mult. Și atunci nu ai cum să nu consideri că ai făcut o alegere bună atâta timp cât crești, te dezvolți ca actor, când ai de lucru… pentru că este foarte important să joci.
Nu ajunge numai un pic de talent. Poate-ți ajunge în tinerețe, când ai farmec și ajungi să-i fascinezi pe oameni, dar după ce îmbătrânești nu mai ajunge numai talentul. Ai nevoie de experiență și dacă nu ai experiența asta…
Adică e bine să te ții ocupată.
Foarte. E important acest drum de la un rol la altul, de la o întâlnire la alta, de la lucrul cu un regizor cu altul, altfel nu ai cum să evoluezi.
Care a fost întâlnirea care te-a marcat cel mai mult, care crezi că ți-a schimbat, perspectiva despre lumea artistică?
Radu Afrim, la Teatrul Național București. Cu siguranță.
Ce are Radu Afrim atât de special?
Nu știu ce are Radu, că nu vreau să-i ridic statuie, dar face o echipă foarte bună și te obligă într-un fel să gândești și să-ți dai drumul ca actor, așa, să nu mai ai bariere, să nu mai ai frici, piedici, să te arunci.
Și cea mai importantă alegere pe plan personal?
Căsătoria mea… bărbatul meu, ăsta a fost norocul. De fapt, eu pe Mimi îl consider norocul vieții mele.
De ce?
Avem 20 și ceva de ani de căsnicie, armonia, suntem foarte buni prieteni, ne iubim, nu îmi imaginez viața fără el.
Te deranjează dacă oamenii vorbesc despre Mimi atunci când au interviuri cu tine?
Ah, nu!
Sau ajung cumva direct sau indirect la „Las fierbinți”?
Nu, nu.
Ți se pare normal?
Absolut, face parte din viața noastră.
Aspirina, crezi că este, poate nu neapărat definitoriu pentru cariera ta, dar cu siguranță un punct important?
Este foarte important. Și pe vremuri să știi că te duceai la spectacolele oamenilor pe care îi cunoșteai. Mâna aia de actor pe care o știam, nu o știam neapărat de la teatru. Cine merge la teatru? Foarte rar. La mine în oraș, de pildă, eu știam actorii tot de la televizor sau din filme, nu?
De unde ești tu?
Din Brașov. Și, îți dai seama, aveam vedetele locale, dar nu-i vedeam neapărat pe scena de la teatru.
Ai jucat vreodată la Brașov?
Nu. Am intrat într-o distribuție, dar în anul acela am dat la facultate și am intrat și n-am mai apucat să joc.
Deci înainte să fii la facultate. Și ți-ai dorit vreodată să joci acolo, nu știu, există mândria să joci acasă?
Nu, n-am avut.
Și nici acum, când jucați în țară, n-ai ajuns să joci la Brașov?
Ba da, joc foarte des la Brașov, dar n-am vreun sentiment special că este acasă.
Nu simți ceva special?
Păi gândește-te că eu am stat mai mult aici. Cumva, toată viața mea este în București. Acasă e aici pentru mine
Ce urmează pentru Mirela Oprișor?
Urmează un proiect cu Claudiu Goga, unde joc alături de doamna Oana Pelea. Cred că sunt la al cincilea spectacol cu Claudiu Goga, dar prima dată când colaborăm la Teatrul Național București. Am mai avut împreună cred că trei spectacole la Comedia, unul la Teatru Metropolis – „Un tramvai numit dorință”, unde am jucat cu Stela, rol cu care am fost și nominalizată la premiile Uniter. Și „Dumnezeul de a doua zi”. Ce vreau să spun este că o să lucrez cu un prieten.
Și acum e un spectacol în care o să jucați doar tu și Oana Pelea?
Nu, nu. Suntem foarte mulți în distribuție, dar eu am scenă cu dumneaei.
E prima dată când jucați împreună?
Da, e prima dată.
E ceva ce ți-ai dorit?
Îmi iubesc toți colegii mei, dar normal că îți dorești să joci cu doamna Oana Pelea. Cum să nu îți dorești să joci cu dumneaei? Da, e onorant.
Citește și: „Astă-seară dansăm în familie” cu Irina Rădulescu: Cum arată o viață marcată de glumele lui Dem Rădulescu? Și cum este să te întâlnești pe scenă cu mama ta, actrița Adriana Șchiopu
Ai așa niște borne pe care ai vrea să le atingi – să lucrezi cu anumiți actori, regizori, autori?
Nu, nu, nu. Ce se întâmplă, se întâmplă. Le iau așa cum vin.
Crezi că mai există inspirație pentru „Las fierbinți”… voi vă legați cumva de ceea ce se întâmplă în România, crezi că o să se termine vreodată lucrurile pe care vă bazați poveștile?
Nu, nu cred că se va termina vreodată. Din fericire avem subiecte.
V-ați dorit să existe o Românie care să nu mai fie inspirație pentru „Las fierbinți”?
Cred că peste tot e la fel. Peste tot, în orice țară, există personaje sau locuri sau feluri de a gândi care să te ajute să scrii texte de a satiriza, nu de a face mișto. Cred că orice țară le are. Dar, este adevărat că noi poate avem mai multe crengi uscate în pădure, dar trebuie să ne iubim așa cum suntem.
Care e relația ta cu România?
Măi, din fericire, e foarte strânsă. La un moment dat am avut niște momente așa de abandon. Am avut gânduri de a pleca din țară, dar e complicat… meseria mea, profesia mea este strâns legată de această limbă. Și nici n-am așa dorință reală de a pleca. Mi-ar plăcea să învăț, poate, franceza, să joc într-o producție, într-un film. Dar ăsta e un vis. Îmi place aici și aici vreau să rămân.
Dar asta cu producții internaționale nu s-a întâmplat până acum pentru tine, dar ți-ai dorit?
Se întâmplă, dacă vrei se întâmplă, poți. Dar n-am eu timp să mă ocup de asta. Probabil mai așa, mai spre pensie. Acum nu am timp, n-am timp de nimic.
În film te mai vedem?
Nu știu, habar n-am.
E un mesaj acum pentru cei care au proieste, nu știi, dar ți-ai dorit…
E ca o trufandă, filmul, nu știu.
Așa ți se pare pentru România?
Da, din păcate se fac puține și e greu. Se fac puține producții, sunt mulți actori. Asta este realitatea.
Bugetele bănuiesc că nu prea există în zona asta și…
Nu există și nici nu interesează pe nimeni și… e păcat.
Dar regreți că în zona asta nu există atât de multă implicare? Te întreb pe tine pentru că pe tine te vedem constant pe sticlă, este important să ai această expunere?
E foarte important, da. Filmul e film. Dar se întâmplă destul de rar și atunci nu ai ce să faci. Bugetul e foarte mic, am înțeles. Regizorii vor premii și asta e normal. Sistemul e prost făcut. Da, eu regret asta, că nu trăim într-o țară ca Franța unde e alocat un buget considerabil pentru film și nu numai pentru cel de artă, ci și pentru filmul de public, pentru comedii romantice, pentru tot ce vrea omul, că suntem diferiți.
Dacă ar fi să pleci din țară, unde ai alege?
Franța, cu siguranță.
De ce?
Nu știu. Îmi place Franța. Îmi place limba franceză.
Și Ana va rămâne în România?
Vom afla în curând… dar probabil o să studieze în afară, doar că ea este mai spre limba engleză.
Și voi sunteți deschiși pentru această posibilă decizie a ei?
Ce să facem? Avem ce să facem?
Ți-ai dori să rămână în afară sau să se întoarcă?
Mi-aș dori să facă cum își dorește ea, cum îi place ei și unde se simte ea bine. Nu am ambiții ca părinte să facă, să dreagă. Nu. Va fi drumul ei.
Cum ești ca mamă? Cum te vezi tu?
Eu, sincer, cred că sunt o mamă mișto, doar că am momente așa mai nevrotice, probabil, după ce vin de la repetiții, trec direct pe-nalt, că nu am răbdare să explic de 3-4 ori unei adolescente și o iau câteodată mai… ca la Sala Mare, dar cred că sunt o mamă ok.
Și Mimi cum este?
Mimi e perfect. E tatăl perfect pentru o fată, îți dai seama.
Nu aveți tactici din astea, de genul bad guy, good guy?
Avem, dar nu ne ținem de ele. Relația cu mine nu cred că e perfectă, dar cu tăticul ei cred că e perfectă. E adolescentă și e fată și tatăl îi permite orice. Dar e un copil foarte bun și realizează că am dreptate, așa cum, de multe ori, ea are dreptate și atunci îmi cer eu scuze.
Se întâmplă asta?
Se întâmplă, da.
Cât de greu e să recunoști că ai greșit?
Nu e greu, doar că sunt momente când nu îmi dau seama că greșesc și atunci când o fac, îmi pare rău. Dar greutatea constă în faptul că trebuie să lași garda jos și să îți dai seama că ai greșit. E foarte greu pentru un părinte să facă asta. Eu am început destul de des să fac lucrul ăsta.
E momentul în care se mândrește cu voi ca părinți? Vorbește-ne despre asta!
Nu știu, nu cunosc ce face ea în lumea ei, habar n-am. Nu știu dacă se mândrește cu noi. Probabil că în sufletul ei, o face.
Vine să te vadă la teatru?
Da, vine, vine. Dar nu la toate spectacolele.
Nu te-a văzut în toate proiecte?
În ăsta ultimul, nu. La „Repetiție pentru o lume mai bună” a fost și mi-a zis „mami, e cel mai bun lucru în care te-am văzut”. O, ce compliment din partea fetei mele.
E compliment?
Da, da, da, da. E foarte… ea e mai zgârcită cu complimentele.
Cine e mai critic cu tine? Ea sau Mimi?
Amândoi. Ne ajutăm, dar ne și criticăm. Și cred că asta e foarte important. Nu mă critică gratuit, e foarte bine să rămâi așa, cu picioarele pe pământ.
Vă cereți sfaturi unul celuilalt?
Absolut, da.
Ai avut vreun rol în studenție pe care ți l-ai fi dorit?
Nu, nu. Nu m-am gândit niciodată așa.
Ești foarte important să trăiești în prezent?
Da, cred că este foarte important să trăiești în prezent. Nu știu, visul meu este, mai degrabă, să mă duc în vacanță, dar altceva nu (râde).
Unde ai vrea să te duci în vacanță?
A, nu, în general, să am și eu puțină vacanță.
Înțeleg că nu știi unde sau când o să fie, dar unde ai vrea?
Nu, n-am nici din astea, poate să fie oriunde, numai să fie.
Îți închizi telefonul sau…
Nu închid telefonul că am părinți, copil.
Mai vine cu voi în vacanță?
Nu, este cu gașca ei acum. Dar, în vacanță îmi place să stau să citesc, să stau să mănânc, să fiu liniștită.
Ce ai citit ultima dată și ne poți recomanda?
Acum citesc „Insula Copacilor”, de Elif Shafak. Recomand tot ce a scris ea.
Un film? Ce ne recomanzi?
Anul ăsta n-am prea mai avut timp. Nici nu mai știu ce filme am văzut. Pe cuvântul meu de onoare. Acasă nu mă mai uit că nu am timp și, de regulă, merg la cinema, în special la Institutul Francez. Stai să mă gândesc… recomand „Frunze căzătoare”, al lui Aki Kaurismäki și „Prin ierburi uscate”, al lui Nuri Bilge Ceylan – asta este regizorul meu preferat.
Citește și: Marius Manole: „Mie mi-a plăcut foarte tare că teatrul te ţine viu, că e un loc în care te joci tot timpul. Asta s-a pierdut acum: curiozitatea, bucuria de a te juca şi de a risca. Oamenii nu mai riscă nici în viaţă, nici pe scenă”
La teatru, la ce spectacol ne recomanzi să mergem și în care nu joci tu?
Hedda Gabler, de Henrik Ibsen care se joacă la Teatrul Național București. Și în care joacă colegii mei, Richard Bovnoczki, Ana Ciontea, Marius Manole, Raluca Aprodu, Crina Semciuc și Alexandru Potocean.
Și în ce joci tu?
La toate (râde).
Pe aceeași temă
Citește mai multe
