Căutare

Share this article

Daniel Sandu debutează în 2017 cu Un Pas în Urma Serafimilor, un film care reușește să cucerească atât lumea festivalieră și a criticilor de film, cât și cea a spectatorului român — al cărui interes față de cinematografia autohtonă pare de neclintit. Acesta oferă publicului larg o gură de aer proaspăt prin stilul cinematografic neconvențional/ caracteristic “filmelor americane” (precum l-au numit criticii), cu care abordează o temă de altfel pur românească; găsind astfel un echilibru între comercial și profunzime. De la primul său film, Daniel a dat de înțeles că îi place să facă filme în nuanțe de gri, apropiate de realitate, dar cu o abordare maximalistă. Precum și că intenția sa artistică vizează realizarea unor proiecte care oferă magia filmului hollywoodian cu care ne-am obișnuit pe marile ecrane – însă o magie care nu duce lipsă de mesaje puternice și complexitate emoțională.

Daniel Sandu revine anul acesta (de data aceasta pe micile ecrane) cu un nou serial — Bani negri (pentru zile albe) / Tuff Money produs în colaborare cu HBO Europe. O comedie-dramă care la suprafață se prezintă ca o producție HBO românească obișnuită, însă una care nu se aseamănă cu nici un “produs” românesc sau serial HBO întâlnit până acum. După vizionarea primelor două episoade prezentate în exclusivitate la TIFF 2020, pot spune că Daniel a reușit să dea viață unui produs cu totul unic, pe care eu îl voi numi: doza de cultură filmică pe care publicul românesc o căuta (și și avea nevoie).

Am avut șansa de a-l intervieva pe Daniel în ziua de după avanpremiera noului său serial. Planul era să-l intervievez pentru 30 de minute. Am ajuns însă să conversăm aproape 60, iar apoi am mai stat încă pe atât la discuții. Cam așa trece timpul când vorbești cu o persoană ca Daniel — ai parte de o discuție cu tot felul de ocolișuri, povestiri adiacente, care îți permit să-ți introduci și tu la rândul tău micile tale obsesii sau pasiuni ce trebuie împărtășite. Este foarte ușor să rezonezi cu ideile și opiniile sale, deoarece, în multe feluri, acesta vorbește din perspectiva celui care a fost cândva un simplu cinefil a cărui viață a fost schimbată radical de un anume film american. Iar misiunea lui rămâne aceeași: de a recreea farmecul și de a transmite publicului senzația acelor filme care i-au marcat viața. Cu alte cuvinte, obiectivul său final este să scoată oamenii la cinema — însă nu doar la filme din afară, ci și la filme produse în țară. Căci nu este un stil acela ce definește și distinge filmele americane, ci o senzație. Iar Daniel pare să înțeleagă acest lucru mai bine ca oricine.

A avut loc avanpremiera Tuff Money, noul tău serial produs de HBO. Cum a fost? și ce reacții ai primit din partea publicului?

Daniel Sandu: Pentru mine a fost și un test fiindcă era primul contact cu publicul, din partea căruia avea să primesc un feedback total obiectiv. Însă cu toții am fost mai mult decât impresionați de reacțiile primite. În primul rând, faptul că s-a râs a fost foarte bine venit. În același timp, serialul nu e conceput 100% ca o comedie, iar atunci nu era un hohot de râs continuu. Tuff Money este o combinație între comedie și dramă, așa că în momentele în care oamenii aveau de râs, râdeau, când nu aveau de râs (evident) nu râdeau. El e conceput ca un produs comercial, dar care are un nucleu mai profund decât un produs de genul obișnuit. Mi-a plăcut ce reacții am primit aseară, pentru că publicul mi-a dat de înțeles că și el a realizat acest lucru..

Mie personal mi-a adus puțin aminte de filmele lui Edgar Wright, dar mai ales de Hot Fuzz – unde și acolo există un duo comic care trăiește într-o lume care mereu pare să fie împotriva lor. Ce fel de filme sau seriale au inspirat povestea, dar și stilul/estetica proiectuluiu?

Daniel Sandu: Culmea e că eu am propus ca reper Hot Fuzz atunci când discutam stilul de filmare al serialului. În principiu, nu ne-am îndreptat prea tare spre Hot Fuzz deoarece stilul de decupaj caracteristic lui Wright necesită un foarte mare volum de filmare; și anume, implică foarte multe cadre, foarte multe cut-uri, precum și un număr de zile de filmare mult mai mare. Oricum, viteza cu care am filmat noi a fost foarte puternică — 70 de zile de filmare — dar am înțeles că cele mai multe seriale se filmează în ritmul acesta. De exemplu, foarte multe scene le-am filmat cu două camere simultan, cu scopul de a acoperi cât mai multe cadre într-un timp cât mai scurt. Dar pe alocuri, unde erau scene mai importante ca acțiune – cum ar fi urmăririle de mașini – a trebuit să investim mai mult timp și mai multe zile de filmare tocmai pentru a da un plus valoare imaginii. Pentru că unul din obiectivele principale pe care le-am avut, atât eu cât și cei de la HBO, a fost să ne îndepărtăm de o experiență minimalistă a percepției publicului față de fimul românesc. Așa că nu puteam să tratăm o scenă de urmărire într-o manieră simplistă. Acum, nici la nivel Hollywoodian sau stilul Hot Fuzz nu puteam ajunge.

Dar vorbind de filmul lui Wright, eu sunt mare fan al actorilor din Hot Fuzz (care de altfel sunt buni prieteni în realitate) și a întregii “echipe” implicate în toate cele trei filme din trilogia Cornetto (Shaun of the Dead & The World’s End). Îmi place foarte mult stilul lui Wright în general. Să nu mai zic de Baby Driver, care mi se pare o bijuterie de film.

[Tuff Money] Avea așa puțin și vibe-ul lui Baby Driver..

Daniel Sandu: Am încercat cât am putut, dar pentru un proiect ca Baby Driver e nevoie de multe investiții. Până și Wright, dacă nu mă înșel, a lucrat 10 ani de zile pentru a-l vedea pe marile ecrane. Este enorm ce se întâmplă acolo..

Scenă din serialul „Bani Negri”

În general, ce fel de seriale urmărești?

Daniel Sandu: Diverse, nu urmăresc un anumit tip. În principiu, când decid că vreau să urmăresc un serial, mă uit la trailer, mă uit la actori, mai cer recomandări de la prieteni, iar la un moment dat zic “Hai să risc! să văd un episod, două”. Am foarte multe seriale la care m-am oprit din vizionat după două sau trei episoade; nu însemna că serialul era prost, ci pur și simplu nu m-a pasionat pe mine. Uite, spre exemplu, Peaky Blinders – un serial foarte iubit de altfel – nu m-a prins. Mi-a placut imaginea, mi-au plăcut personajele, actorii, dar m-am oprit. În schimb, există și seriale pe care le-am urmărit cap coadă, la modul acela extrem de binging – era 3-4 dimineața, știam că trebuie să mă culc, dar ziceam “Hai înca un episod!” Așa a fost cu The Loudest Voice, o mini-serie de 7 episoade cu Russel Crowe bazată pe evenimente reale. Este despre Roger Ailes, cel care a creat postul de televiziune Fox News, și care a intrat într-un scandal foarte mare de hărțuire sexuală cu anumite prezentatoare. S-a făcut și un film pe aceeași temă, Bombshell, numai că serialul tratează mult mai profund subiectul și întreaga poveste, ceea ce, pentru mine, a făcut mini-seria foarte captivantă. Apoi, m-am uitat de curând la Succession (Succesiunea), care momentan are doar două sezoane, dar ambele foarte bune. Iar preferatul meu de anul trecut este Watchmen. * îmi arată ceasul său de mână pe a cărui curea este inscripționat “Watchmen” *

Aha am îeles! ești mare fan, deci..

Cum diferă de filmul apărut în 2009?

Daniel Sandu: Destul de mult! Filmul e una — fiind după carte, are, să zicem, alte “priorități”. Pe când serialul continuă practic povestea, vine oarecum în completarea cărții, așa că nu are mai absolut nicio legătură cu comic book-ul original, el fiind o invenție total nouă. Personal, mi s-a părut serialul mult mai bun decât filmul; și ca dovadă, este leader-ul nominalizărilor la premiile Emmy de anul acesta. Are 26 de nominalizări. Toată lumea a rămas surprinsă de faptul că un serial cu supereroi a reușit să strângă atât de multe nominalizări. Deși, într-adevăr, povestea din Watchmen nu este una care se axează pe genul de supereroi din Marvel sau DC cu care suntem obișnuiți, acele personaje cu valori morale impecabile. Aici sunt, de fapt, la polul opus, toți eroii (din care 99% nu au puteri speciale) Watchmen fiind plini de imperfecțiuni și defecte. Iar serialul se concentrează în principal pe aceste defecte.

Și eu pot spune că de multe ori prefer serialele cu supereroi decât filmele cu supereroi. Similar (deși încă nu am văzut Watchmen), pot spune că a mai fost universul Marvel — Hell’s Kitchen — creat de Netflix..

Daniel Sandu: Dar la care te referi mai exact? căci am încercat și eu să mă uit la unele dintre ele și sincer m-au cam plictisit.

Daredevil? Jessica Jones?

Daniel Sandu: M-au plictisit ambele.. Da, într-adevăr, și seriile acelea sunt destul de grey, dar universul din Watchmen este unul mult mai dark și mai aproape de umanitate; adică îi crezi mai mult pe cei din Watchmen decât pe cei din Spiderman, Ironman sau mai știu eu ce.

tot vorbim de supereroi, care este supereroul tău preferat? 

Daniel Sandu: Undeva între Batman și Joker aș spune. Câteodată sunt când de partea lui Batman, când de partea lui Joker. Mi-a plăcut Joker-ul acesta independent care vine și propune niște explicații, care aduce un motiv pentru care Joker-ul e Joker; cum că de fapt este vina societății, etc. Dar, de exemplu, în filmul lui Christopher Nolan, The Dark Knight, deși Joker-ul era un personaj negativ, ceea ce încerca el să demonstreze era cumva valabil: faptul că oamenii sunt civilizați atât timp cât mediul le permite, însă momentul în care legile se prăbușesc, oamenii se vor mânca între ei. Pe de altă parte, Batman spune că nu este adevărat și că oamenii totuși au o speranță; că își pot regăsi valorile. Deși la început sunt pe cale să facă o prostie, unii dintre ei regăsesc puterea de a lua decizia umană, cea corectă — iar aici practic învinge binele. Cam între aceste două personaje oscilez eu.

Scenă din serialul „Bani Negri”

Ai menționat aseară în România pare că poveștile lui Kafka se materializează, din păcate. Pe cât de fataliste sunt poveștile lui, Kafka prezintă și un anume umor — unul tragic, într-adevăr, dar existent — pesimismul caracteristic transformându-se într-un mesaj pozitiv la final. De aceea, chiar și din primele două episoade, Tuff Money mi s-a părut foarte Kafkaesque în multe aspecte..

Daniel Sandu: E o combinație de senzații.. Evident că nu știi ce urmează în celelalte patru episoade. Primele două încep și funcționează ca un cârlig. Publicul care va avea răbdare să termine întreg sezonul, și va ajunge să compare ulterior episodul 6 cu episodul 1 – practic de unde a început și unde a ajuns – vor fi surprinși. Deoarece unul din lucrurile pe care le-am făcut noi a fost să îndrăznim să schimbăm genul programului în timpul show-ului — adică începem cu comedie, însă treptat lucrurile devin serioase, nu mai sunt comice și se duc cumva spre dramă; pentru că oamenii sunt deopotrivă și buni și răi, iar în același timp, oamenii deopotrivă și râd și plâng. Nu am vrut să facem o comedie cap coadă, dar nici o dramă lacrimogenă cap coadă. Comedia era oricum ceva ce lipsea celor de la HBO pe content local, iar eu având ceva experiență și curaj în direcția aceasta — pentru că în trecut am mai lucrat pe comedie la ProTv cu sitcom-ul La Bloc, unde mi-am antrenat, să zic așa, un confort al poveștilor la limita dintre dramă și comedie — (am reușit să propun un proiect de genul), iar fix acest lucru le-a și plăcut celor de la HBO.

În schimb sunt multe lucruri pe care, eu cel puțin, dar sunt convins că și mulți alți oameni, le întâlnim zi de zi când ieșim din casă și vrem să facem ceva anume în țara asta. De exemplu, simplul gest de a merge la poșta română, care, pentru mine, este o experiență “fenomenală”. Cred că aș putea scrie câte un scurtmetraj pentru fiecare dată când m-am dus la poștă; unde mă duc foarte rar de altfel. Evit din răsputeri să merg la oficiul poștal, dar când mă duc, este incredibil. Pe urmă, am avut anumite interacțiuni cu poliția română uluitoare – atât de opuse față de percepția a ce ar trebui să fie poliția română. Practic, jaful din serialul nostru reprezintă mai mult o metaforă pentru jaful care se întâmplă la nivel național vizavi de fonduri europene și multe altele. De aceea banca cu pricina are numele de “EuroEst Bank” – să arătăm că ne raportăm cumva la zona estică. Sunt foarte multe dosare cu probleme, finanțări europene care s-au dus de râpă, bani drenați și așa mai departe. După decenii de astfel de experiențe și situații de genul, te saturi și tu la un moment dat și te întrebi “Măi, dar oamenii ăștia când se potolesc și ei?” Eu sunt convins: corupția nu poate fi eradicată! Ea poate fi din când în când doar controlată. Miza aceasta de a elimina corupția nu există. Atât timp cât e omul pe pământ va exista și corupție pe pământ. Primul act de corupție a fost clasica poveste a lui Adam și Eva, când șarpele o corupe pe Eva, iar Eva, la rândul ei, îl corupe pe Adam. Deși Dumnezeu a zis clar “Mâncați orice mere vreți voi, dar din acesta nu vă atingeți!” Cât de greu poate fi? Cât de greu e să respecți o regulă? Eh uite, atât de greu.. La fel și cu fondurile europene, la fel și cu băncile și toate cele..

Un alt lucru, apropo de unde vine surpriza faptului că entități la care nu te-ai aștepta să fie implicate — cum ar fi poliția și chiar însăși victima (și anume banca), care până și ea este implicată în acest jaf — pleacă de la o altă percepție de-a mea că trăim într-o societate în care de multe ori victima este complice la abuz. Cum să spun: nu ne plac politicienii pe care îi avem, dar mergem și îi votăm. Țin minte, era un film de-al lui Mircea Daneliuc pe vremea lui Ceaușescu (nu mai știu exact cum se numea) în care era o scenă la un moment dat unde o fată explica poliției cum a fost ea violată: deci a luat-o un bărbat cu forța de pe stradă, a târât-o la el în casă, a dezbrăcat-o și a violat-o, domne, ce să mai; iar polițistul întreabă “Și apoi ce ați făcut?” “Apoi el s-a îmbrăcat și a plecat pentru că avea treabă undeva.” “Și dumneavoastră ce ați făcut?” “Am plecat și eu și am început să dau cu mătura căci era cam mizerie prin casă.” Știi, e undeva aproape de sindromul Stockholm. Foarte puțină lume are putere de reacție. Se mai întâmplă reacții de genul celor de la 18 ianuarie din 2017, când au ieșit oamenii în stradă în București și au încercat să schimbe legile justiției.. A fost o surpriză pentru mine. Nu mă așteptam să iasă atât de multă lume. Așa “timid”, mai iese lumea în față..

Da, se încearcă producerea unor schimbări..

Daniel Sandu: Se încearcă dar, vezi tu, se încearcă de 30 de ani. Bine, se mai rezolvă anumite probleme, dar încă mai e mult de lucru.

Cu ce mesaj ai vrea să publicul de acasă la finalul serialului? 

Daniel Sandu: Nu știu dacă mi-am propus neeapărat un mesaj, ci mai degrabă mi-am propus o experiență distractivă din care oamenii pot extrage anumite concepte pe care le pot analiza, judeca, prin care își pot pune gândurile puțin în acțiune.. De aceea am ales să jonglăm și cu comedia — încercăm să spunem într-un mod comic anumite lucruri care de altfel nu sunt chiar atât de comice. Însă eu nu mă aștept ca la finalul vizionării întregii serii oamenii să aibe niște procese de conștiință în urma cărora să exclame “Wow! stai că unele lucruri nu funcționează corect, hai să le schimbăm!” Nu, oamenii vor schimba doar canalul. Iar cei ce vor și au puterea să schimbe lumea vor lupta în continuare s-o schimbe, iar cei ce vor s-o schimbe doar din telecomandă, vor face la fel. Și eu mă simt revoltat în urma vizionării unor filme sau seriale, dar în final, rareori am vreo acțiune fizică să îndrept ceva.

i filmat în Piatra Neamț si Onești, corect?

Da! și București și Viena.

Scenă din serialul „Bani Negri”

Cum a fost să filmezi la tine acasă?

Daniel Sandu: Măi, a fost mișto! Eu am propus locația pentru că cei la HBO avuseseră alte seriale filmate în Brașov și în Timișoara – deci aveau pe zona centrală a țării și pe zona de vest – dar pe zona de est, și anume toată zona Moldovei (de altfel o zonă foarte frumoasă), nu aveau nimic; adică nu fusese explorat mai nimic. Iar atunci ne-am gândit “Ce ar fi dacă acest orășel, pe care noi îl inventăm, poate fi cumva universal valabil pentru oricare orășel din România?” Ei știind că sunt din Piatra Neamț, nu puteam să impun locația asta pentru că aș fi fost subiectiv. Oricum, au trimis o echipă de scouteri care a luat la rând mai multe orașe: Suceava, Iași, Bacău, Neamț, Onești, Focșani și așa mai departe. În timp, cumva s-a tot restrâns lista asta, pentru că unele orașe ba erau prea mari și greu de gestionat cu autoritățile sau cu blocajul de trafic; altele erau prea răsfirate; unele orașe (cum ar fi Suceava) erau pur și simplu câmpuri de cartiere pe dealuri. Piatra Neamț e mult mai concentrat, și aflându-se între munți, în momentul în care filmezi ai un background mult mai puternic pe zona muntoasă, comparat cu un oraș mai de câmpie, unde ai un simplu background de cer. Iar cerul acela e de multe ori luminat, ceea ce înseamnă că vei avea un halou de lumină în spatele personajelor. Iar lor le-a plăcut atât Piatra Neamțul, cât și Oneștiul, așa că am decis să combinăm cele două orașe și să inventăm un oraș al nostru. De altfel, multe lucruri sunt inventate, inclusiv uniforma polițiștilor, mașinile de poliție, numerele de înmatriculare ale mașinilor (care nu au un oraș existent; nu este Neamț sau Onești, ci o combinație de litere a unui oraș care de fapt nu există). Deoarece noi nu am vrut să insinuăm căci o poveste de genul acesta se poate întâmpla doar în orașul acela.

Ai vreun ritual în timpul filmărilor?

Daniel Sandu: Da, mă trezesc de dimineață..

Începe bine..

Daniel Sandu: ..beau pe fugă o cafea, mă îmbrac, am tăiat-o la filmări. Pe urmă mă uit unde e camera, unde-s actorii..

Unde-i scaunul, luminile.. 

Exact! Cam asta e..

tot vorbeam de orașul copilăriei tale, care este mirosul sau sunetul care îți aduce aminte de Piatra Neamț?

Daniel Sandu: Aș spune mirosul de tei.. și sunetul de tren. Orașul fiind mic, avem o cale ferată cu o gară micuță, foarte frumoasă, iar când trece trenul, datorită munților care înconjoară, zgomotul pe care acesta îl produce (și chiar și hornul acela, claxonul trenului, să-i zic așa) creează un ecou puternic care se aude în tot orașul. Aceste două lucruri îmi amintesc de Piatra Neamț. 

Daniel Sandu în copilărie (dreapta)

Care este cea mai pregnantă amintire din copilăria ta? 

Daniel Sandu: Sunt multe! Pe vremea lui Ceaușescu, tatăl meu reușise să facă rost de un video, ceea ce era un lucru rar și nu tocmai legal. Prin ’84, când eram în clasa întâi cred, aveam în casă televizor color și video, cu tot felul de casete și filme, iar pe atunci programul la Tv era în mod normal doar între orele 8 și 10 seara, atât! Însă noi având casete, aveam programul oricând. Așa că îmi era greu, de exemplu, să-mi invit colegi de clasă la mine să le arăt un film, pentru că ei nu-și puteau convinge părinții că există ceva la televizor înafara celor două ore, toți crezând că eu de fapt mințeam. Țin minte că le ziceam “Nu, nu, că la noi acasă e tot timpul televizor!” și tatăl meu mă certa “Nu mai spune măi, lumea nu trebuie să știe!”, iar eu nu înțelegeam de ce lumea nu trebuie să știe..

Ei bine, într-o zi, ziua în amiaza mare, intră tata val vârtej în casă. Eu tocmai ce mă întorsesem de la școală, era ora prânzului deci, și îl văd cum încuie ușa și îi face un semn mamei, după care amândoi, cu viteză uluitoare, se duc, scot video-ul din dulăpior unde era, îl bagă cu tot cu cablu într-o valiză, mai bagă acolo ce mai aveau ei — cartușe de Kent, o haină de blană — închid valiza, o leagă cu sfoară și îi văd cum o dau pe balcon (noi fiind la etajul 3) cu ajutorul sforii respective, de unde o preia vecinul de la etajul 2. Iar în același moment sună și cineva la ușă. Tatăl meu se duce apoi să deschidă și intră în casă doi domni în costum, care ne salută politicos, după care încep să caute prin șifoniere. Iar eu nu înțelegeam de ce vin doi străini să se uite pe la noi prin șifoniere. Au căutat prin toate șifonierele și dulăpiorele posibile.. Dar foarte politicoși, deloc agresivi, au zâmbit, ne-au zis sănătate și au plecat. Cineva îi informase că tata deținea video. Însă aici e o diferență, căci în orașele mici securitatea funcționa altfel. În general, în orașele mici toată lumea cunoaște pe toată lumea, iar pentru că tatăl meu era fotograf pe la nunți, botezuri, cununii, probabil primise un pont sau ceva “Vezi că în 15 minute vine un control așa că pregătește-te!” Și au venit, au controlat, nu au găsit nimic, și au plecat. Asta nu înseamnă că polițiștii aceia nu știau.. Ce era amuzant era că în momentul în care au deschis dulapul unde se afla video-ul, se vedea clar că lipsește ceva de acolo. Nu era nici un bibelou în loc, nimic. Dar au zâmbit, au tăcut și au mers mai departe.

Apoi – apăruse tot prin ’84 primul film Rambo cu Stallone – țin minte cum mă trezeam dimineața la 7 să plec la școală și sufrageria noastră era plină de polițiști care fumau și beau cafele și se uitau la filmul Rambo. Iar eu plecam la școală și când mă întorceam la prânz, în sufragerie erau alți polițiști; pentru că veneau pe rând, neîncăpând mai mult de 10-15 persoane în sufrageria aia. Veneau, își beau berea, cafeaua, își fumau țigara, stăteau și se uitau la filme, iar apoi dădeau “Sănătate!” și plecau..

Daniel Sandu alături de familia lui

Îmi place cum totul eraa pe față, nu ascundeau nimic..

Daniel Sandu: Era cumva pe față, da. Iar ei raportau: “Da domne, am verificat! N-am găsit nici un video, nu știu..”

“..Am verificat vreo oră jumate-două și nimic!

Daniel Sandu: Exact! Bine, la un moment dat, comunismul începuse să “tolereze” (să zic așa) casetele video. Era și o supapă din asta de presiune.. Dacă, de exemplu, complotai sau făceai tot felul de comentarii la adresa lui Ceaușescu, probabil că începeai să ai probleme, dar când aveai niște pachete de țigări și un video, nu știu dacă era atât de grav. Plus că și ei beneficiau de lucrurile acestea.

Există vreun film care săi fi dat o lecție de viață? Ce film poți spune că ți-a marcat ție viața? 

Daniel Sandu: Au fost mai multe.. Învăț din multe filme. Multe lucruri pe care le știu le-am învățat din filme. Dar da, există un film care mi-a sucit viața de-a dreptul. Eu mă pregăteam să devin preot, eram seminarist la Liceul Teologic Sfântul Gheorghe din Roman, dar mă duceam des la cinema – descoperisem pasiunea pentru film. Iar filmul care mi-a dat un bobârnac și care m-a făcut să-mi dau seama că vreau să fac film a fost Jerry Maguire. Prin ’96 l-am văzut și mi-a plăcut enorm de mult. A rămas în continuare pe locul 1 în topul filmelor mele preferate. În urma vizionării acestui film am zis “Măi, nu cred că preoția e de mine.. Nu cred că sunt potrivit eu pentru ea pentru că îmi doresc un alt tip de senzație. Îmi doresc bucuria de a spune povești în felul acesta — așa cum e spusă povestea din filmul Jerry Maguire. Asta vreau să fac!” Însă nu eram atât de arogant încât să visez la a fi regizor sau ceva, ci îmi doream pur și simplu să lucrez în industrie. Orice sincer – asistent, sunet, orice. Întâmplarea a făcut ca apoi să ajung în poziția de regizor, iar atunci am început să fiu ceva mai arogant, dar după mi-am dat seama că și aroganța asta trebuie susținută și ea prin fapte. Așa că mi-am zis că trebuie să și învăț cum se practică chestia asta pentru a-mi putea susține noua-dobândită aroganță; și lucrez în continuare la asta..

rinții tăi nu lucrau în domeniu să îeleg..

Daniel Sandu: Nu, singura apropiere de domeniu venea din partea tatălui meu care avea cameră de filmat și era fotograf.

Daniel Sandu și tatăl și fratele său

Ce reacție au avut părinții tăi când le-ai spus că vrei să faci film?

Daniel Sandu: Ai mei își făcuseră cumva calculele că eu o să devin preot. Tatăl meu deja își făcea planuri, îmi spunea că el se va ocupa de crama bisericii, unde se țin strugurii și vinul. Când eu am început să visez către film, ei s-au speriat puțin pentru că s-au gândit că e o lume greu accesibilă, eu neavând nici experiența, nici relațiile necesare să intru acolo. Momentul în care am fost admis la facultate a venit ca un șoc și pentru ei, cu care s-au mândrit mult de altfel. Și-ar fi dorit să intru acolo, normal, dar erau ceva mai realiști, mai pesimiști. Până și eu am fost surprins. Îmi doream foarte mult și eram îngrozit de faptul că s-ar putea să nu intru – “și ce mă fac dacă nu intru?” îmi spuneam – Pentru că orice altă schimbare îmi schimba practic drumul în viață. Nu e ca și cum ai loc să dai la facultatea ta de suflet, unde dacă ratezi, stai un an pe tușă și mai încerci la anul. Bine, poți face și asta, însă la un moment dat nu prea mai merge pentru că te iei cu altele — trece timpul, îți întemeiezi vreo familie sau ceva și nu prea mai e loc de schimbări, deoarece de multe ori curajul acela și dispare. Am avut colegi și prieteni care au picat cumva în plasa asta: adică și-au încercat visurile lor, nu le-a reușit pe moment; le-au pus (deocamdată) la păstrare, nu le-au anulat; au mai încercat o dată, nu le-a ieșit, iar apoi s-au obișnuit cu ce altceva găsiseră între timp, încât atunci când li s-a oferit din nou șansa, n-au mai îndrăznit. Au zis că le e mai bine așa cum e, pentru că și-au modificat prioritățile..

Ai întâlnit oameni care ți-au pus la îndoială alegerea de a face film?

Daniel Sandu: Am întâlnit, normal. Nu mi-a zis niciunul că n-o să reușesc, pentru că lumea nu-ți zice “n-o să reușești” în față. Oamenii îți urează succes, doar că nu sunt foarte convinși când o spun. Zic “Ah, ce vrei Daniel să faci?”, “Ahh film, succes succes! Ne anunți dacă scoți vreun film sau ceva..” După care vin la ei și zic că “Am făcut filmul!” iar ei sunt în șoc “Cum? chiar ai făcut filmul?” Zic “Da!” iar ei “Nu mă așteptam!” “Păi nu mi-ai urat succes?” “Da, dar acum 10 ani” Știi, interacțiuni de genul..

Filmul tău de debut, Un Pas în Urma Serafimilor, a fost cam 10 years in the making. Iar cândva în acei 10 ani ai întâlnit-o pe Ada Solomon, care te-a sfătuit să faci scurtmetraje înainte de a te avânta către un lungmetraj.. Tu ce sfaturi ai avea pentru tineri regizori la început de drum?

Daniel Sandu: Clar, Ada Solomon are dreptate! Pentru că făcând scurtmetraje înveți enorm de multe lucruri pe care ai impresia că tu deja le știi. Eu nu mi-am dorit să fac scurtmetraje. Eu când am fost la ea am vrut să sar direct la lungmetraj. Ada m-a convins de fapt, pentru că oricum nu puteam să facem lungmetrajul acela la momentul respectiv. Încă nu aveam finanțarea pentru Serafimi, așa ca să nu-mi pierd timpul, mi-a zis să exersez și să-mi fac mâna cu niște short-uri.. Făcând primul meu scurtmetraj, Numătoarea manuală (care este și pe YouTube), pe care l-am și produs, mi-am dat seama că există foarte multe lucruri neluate de mine în calcul. Apoi, l-am facut și pe al doilea, care a fost urmat de un al treilea scurtmetraj, din care am învățat foarte multe. Chiar și așa, când am ajuns la lungmetraj, pot spune că mai aveam nevoie de încă multe alte lecții, pe care avea să le învăț făcând lungmetrajul. Mi-au prins bine lecțiile din scurtmetraj, dar nu erau suficinte! Nu era ca și cum dacă ai făcut 3 scurtmetraje, lungmetrajul o să meargă strună. E volum mai mare de lucru, se întinde pe vreo 30 de zile. După care, deciziile artistice sunt mult mai complexe, pentru că orice modificare faci într-un lungmetraj are o răsfrângere mult mai departe în scenariul tău, mai ales că oricum se filmează pe săritelea. Ori într-un scurtmetraj, care are vreo 15 minute, poți să controlezi mai bine povestea — dacă faci o modificare, știi că mâine sau poimâine acea modificare are un impact asupra personajului sau asupra altei scene.

Daniel Sandu împreună cu părinții

Sunt multe sfaturi pe care le-aș putea da tinerilor regizori, dar unul este să facă filme. Să se joace cu telefonul mobil, de exemplu. Pentru că nu trebuie să aștepți neeapărat să ai acces la un buget sau la un echipament profesional. Apoi, să vadă foarte multe filme. Dar cel mai important lucru este să înceapă să gândească poveștile pe care vor să le spună și să înțeleagă motivul pentru care vor să spună poveștile acelea. Pentru că, în final, regizorul trebuie să aibe ceva de spus, și acel ceva trebuie să aibe o valoare. Nu toată lumea care are ceva de spus merită și ascultat. Pe lângă faptul că e o concurență acerbă — sunt foarte mulți autori, multe povești foarte bune, așa că e greu să pătrunzi cu povești proaspete. Fie vii cu povești noi, fie sunt spuse într-o manieră nouă. Iar atunci apare ceea ce numesc eu ‘mecanismul de autoselecție a poveștilor pe care vrei să le spui’. Este foarte complex. Îți ia ani de zile să găsești o poveste, să înțelegi dacă s-a făcut, dacă nu s-a făcut; cum o poți face tu diferită; și de ce e atât de importantă povestea asta pentru tine încât să mă ții pe mine, spectatorul, două ore să-ți văd filmul. Trebuie să ai răspunsuri pregătite la întrebările acestea, pentru că altfel riști să ai o poveste la care lumea nu prea vrea să se uite, iar cei care vor reuși să se uite, s-ar putea să nu-și dorească să se mai uite a doua oară.

Ai fost întrebat în 2017 cum vezi cinematografia românească. Atunci răspundeai că este foarte greu să faci filme în România, (dar și mai greu) să-i convingi pe oameni să vină la filmul tău atunci când concurează cu cele americane. Cum ai răspunde la această întrebare acum?

Daniel Sandu: Acum lucrurile sunt și mai complicate. Dar, de exemplu, pe mine m-a ajutat faptul că Serafimii a avut succesul pe care l-a avut. Ne-a creat așa un buzz suficient cât să atragem atenția unor oameni că merită să se uite și la următorele noastre proiecte; sau cel puțin să le dea o șansă. Nu mai eram un necunoscut care venea de nu știu unde și voia el să propună un film. Dar, în continuare, publicul își modifică modul de consum de la an la an. Acum cu pandemia, modul de consum este complet dat peste cap. Astfel încercăm și noi să învățăm cum consumă omul și pentru cine facem de fapt filmele pe care le facem. Pentru că poți fi un autor de film și să faci filme pentru tine; iar cine mai vrea să se uite, bine, cine nu, nu te interesează. Sau poți să faci filme și pentru tine, dar și pentru public. Iar apoi apare discuția “Care public?”, pentru că și publicul acesta cuprinde diverși factori. Însă, de-obicei, faci filme pentru publicul care radiază aceleași sentimente la care reacționezi și tu. Încerc să fac filme precum filmele care mă inspiră pe mine, care mă fac pe mine, ca și spectator, să mă simt bine – dacă un film de-al meu ar fi făcut de altcineva, să-mi doresc să cumpăr bilet, să stau și să mă uit acolo.

La facultățile de film din Marea Britanie se studiază Noul Val Românesc la modulul de Realism. Însă toate filmele studiate în clasă sunt de dinainte de anii 2010, ceea ce mi se pare că îi dă publicului din afară impresia că acest val începe încetul cu încetul să dispară. În opinia ta, cum putem demara crearea unei noi identități a cinematografiei românești? 

Daniel Sandu: Asta aparține cumva fiecărui autor în parte. Dacă un autor își propune să facă un film sau mai multe filme care să creeze o nou identitate a cinema-ului, cred că e o abordare greșită. Pentru că scopul tău ca autor nu este să modifici o identitate națională, ci să faci niște filme grozave pe care tu vrei să le spui, să le împărtășești cu lumea. Iar apoi dacă ele au impactul secundar de a deveni sau a juca un rol important în modelarea unei noi identități, cu atât mai bine.

Noul Val a apărut ca replică a vechilor filme românești comuniste care îți dădeau senzația aceea de naftalină. Iar atunci oamenii Noului Val au tăiat până la os, până la esențial, toate mijloacele posibile: muzică, imagine, decupare, tot, pentru a creea această lume “exotică”. Iar filmele lor au fost foarte apreciate în străinătate tocmai datorită acestui lucru; ceea ce e bine pentru că au reușit să pună cinematografia românească pe hartă. De asemena, de curând apăruse ideea că răsare un Nou Nou Val ca o reacție față de Noul Val și stilul său minimalist. Una dintre probleme este apariția unor oameni care au început să-i imite pe cei ce au pornit Noul Val Românesc, oameni care își doreau, de fapt, același tip de succes. Astfel că pentru o bună perioadă, multe filme arătau la fel; de aceea s-a creat și acest Nou Val. Sunt anumiți regizori care fac un film, a cărui poveste o gândesc cam așa: “Deci aș vrea să fac un film minimalist pentru că 1. mă încadrez în buget și 2. am șanse la un festival, poate și la un premiu.” Se bazează pe arta asta minimalistă, pe estetica cu care am devenit noi “renumiți” pe la festivalurile internaționale de film. Apoi vin producătorii care și ei la randul lor încep să se simtă confortabili: “Ah, păi e bine asta cu minimalismul, că nu e nevoie de bani pentru muzică, nu e nevoie de multe cadre, regizorul lasă camera acolo într-un colț să ruleze, actorii își fac treaba și este așa o pictură, o artă.” După care vine unul ca mine și spune “Dar stați puțin, că eu vreau cut și mutăm camera.” Ei “Ce a zis? A zis că mutăm camera? Dar asta presupune să mutăm și luminile.” Zic “Da, mutăm și luminile!” “Ce a zis? Mutăm și luminile? Dar nu, n-avem timp!” După le mai spui că vrei și muzică, îi dai complet peste cap. “Pai cum, muzica costă drepturi de autor.. Vrei muzică americană, Daniel? Vrei elicoptere și alte nebunii? Stai puțin să ne pregătim și noi psihologic și bugetar pentru ce înseamnă aceste schimbări.”

În final, ce a făcut Noul Val de fapt, deși a pus România pe harta internațională a cinematografiei, a fost să se îndepărteze de publicul românesc – publicul românesc de masă. E adevărat că aici este și o problemă de distribuție, având în vedere că nu prea mai ai unde să dai filme în România. De aceea nici publicul nu are unde să le vadă, iar atunci, pe bună dreptate, regizorii români făceau filme pentru publicul străin; și secundar pentru publicul românesc. Aproape că nici nu se iau în considerare biletele vândute aici..

Suntem în această fază de schimbare în care mulți dintre noi dorim să mărim puțin potențialul artelor implicate în realizarea unui film, cum ar fi scenografie, imagine, muzică, scenariu. Nu încercăm de fapt să închidem Noul Val, ci să oferim și o alternativă. Să arătăm publicului că există și filme stil Noul Val, dar mai avem pe lângă ele și așa; iar dumneavoastră, ca spectator, alegeți ce vreți să consumați.

Daniel Sandu și echipa pe platoul de filmare

Este o ruptură foarte mare între ce vor criticii internaționali să vadă de la noi și ce vrea publicul de acasă.. 

Daniel Sandu: Este, dar, în același timp, este o ruptură mare și între ce vor să vadă criticii de la noi din țară și ce vrea să vadă publicul românesc. Însă asta a fost în general universal valabilă, de aceea e și foarte complicat să alegi pentru cine faci filmul: îl faci pentru public? sau pentru critici? și implicit pentru festivaluri.. Ori ce încerc eu să realizez cu fiecare proiect este să fac filme la intersecția dintre cele două — și anume filme care să aibe un ambalaj comercial, dar și o profunzime festivalieră. Astfel încât fiecare entitate, fiecare consumator, în funcție de pregătirea și așteptările sale, să-și poată extrage de acolo entertainment-ul pe care îl caută.

Este și cel mai greu de altfel..

Daniel Sandu: Este! și încercăm de la film la film să învățăm.. Multe lucruri pe care le-am învățat la Serafimi le aplic în următorul meu film și tot așa. Pentru că lucrurile ies doar văzând și făcând, învățând, aplicând și așa mai departe..

Am tot vorbit despre el zilele acestea, dar mi se pare că filmul lui Bong Joon-ho, Parasite, a reușit să unească și să îmbine foarte bine cele două idei opuse — adică a fost conceput atât pentru oamenii care merg la cinema pentru entertainment, cât și pentru critici.. Și pot spune că Tuff Money tot cam la fel s-a simțit și el..

Daniel Sandu: Da, mie mi-a plăcut foarte mult curajul poveștii lui Bong Joon-ho. Să te scufunzi atât de mult în înlocuirea acelei familii (pas cu pas) e ușor la limita absurdului, apropo de Bani Negri. Dar exact cum zici tu, filmul se află fix la intersecția asta despre care vorbeam: începe ca o comedie foarte entertaining (la suprafață emană entertainment), dar apoi descoperi că există și anumite mesaje profunde acolo, care reflectă o anumită parte a societății — ignoranța celor bogați, setea și foamea celor săraci, precum și această diferență uriașă de clase care se adâncește tot mai mult, bogații devenind din ce în ce mai bogați, iar săracii devenind din ce în ce mai săraci.

Plus că a fost tot așa un hybrid de genuri..

Daniel Sandu: Da, da.. cred că a reușit să combine vreo 5 genuri diferite.

Vorbind de Parasite, cred că se pot “învăța” multe din victoriile obținute de către acesta la premiile Oscar..

Daniel Sandu: Da, asta a fost o reușită!

Ce mi-a captat atenția și m-a pus pe gânduri a fost discursul de acceptare a întregii echipe, care m-a făcut să realizez căci fără un sprijin oferit din partea publicului autohton, sunt șanse foarte mici ca cinematografia națională să ajungă la un asemenea nivel de recunoaștere internațională.a că pentru a putea evolua, ne trebuie totuși și un public în România.. 

Daniel Sandu: Ce cred că avem noi nevoie, pe lângă bugete, este o rețea de distribuție pentru ca publicul să aibe unde să meargă să vadă filme. La noi lucrul acesta este la pământ; iar autoritățile nu fac aproape nimic în privința asta de 30 de ani de zile. În 1990 am avut 450 de săli de cinema, pe când acum mai avem doar 8 — 8 săli de cinema în toată țara. Cu excepția mall-urilor, evident, însă la mall pentru a-ți duce un film trebuie să plătești de fapt, iar el ți-l ține doar un segment, un segment orar dificil (ți-l ține pe la prânz, când foarte puțină lume merge), și după două săptămâni dispare. Dacă este un film cu potențial de public, da, ți-l ține mai mult. Cum a fost, de exemplu, Serafimii, care ajunsese la vreo 12 săptămâni în mall-uri.

Însă rețeaua aceasta nu se construiește ușor. Dacă vrei să-ți deschizi o sală de cinema, îți faci niște calcule în urma cărora îți dai seama că mai bine n-o mai deschizi. Statul nu te ajută. Guvernanții nu se uită la fime. Ei au alte probleme, alte priorități, cu legile, cu luptele politice, cu alegerile, iar apoi venim noi, (mă rog) oamenii din breaza noastră, care se duc și zic “Domne, dar haideți să reparăm, să modificăm..” la care îți răspund cu “Da, da, că vedem, încercăm, facem, dregem” și până la urmă nu se întâmplă nimic. Cel mai aproape de a se întâmpla ceva a fost momentul în care actorul George Ivașcu a fost ales ministrul culturii, el fiind cel mai aproape om între film/ teatru și legiferare. Însă până nici el nu a reușit să facă nimic în legătură cu asta. Zici că poate dacă un actor e ministrul culturii “Hai, că acum este momentul să reparam ceva!”, până când nu mai este și vine altul care nu are treabă cu arta. Îți dai seama că dacă nici actorul nu a facut nimic, ce așteptări să mai ai de la alții (care vin de prin alte domenii, alte backgrounduri).

Ce fel de teritorii neexplorate ale culturii noastre crezi că ar merita decoperite în filmul românesc? 

Daniel Sandu: Muzica de film, clar. Muzica de film este ignorată total. După care, afișele de film. Eu nu am găsit în România o firmă sau un creator de afișe de care să fiu mulțumit. Motiv pentru care externalizăm. Trailerele, teaserele, ideea de ambalaj, metalitatea de a înveli un produs într-un ambalaj comercial. Filmele Noului Val Românesc au redus bugetele la maxim, nemaiavând nevoie de promovare – care, ce-i drept, și costă foarte mult; în Statele Unite costă la fel de mult ca și filmul. Dar noi nu avem banii aceștia, așa că nici n-are sens să facem, pentru că oricum nu putem concura cu americanii. Iar atunci este ca și cum iei un produs fără ambalaj; cumperi un IPhone fără cutia de IPhone. Acestea sunt doar câteva dintre lucruri..

Mai avem și actoria de film – care este diferită de actoria de teatru, cea de scenă – care, din nou, consider că nu este explorată îndeajuns. Sunt multe multe lucruri pe care încerc să le amplific în momentul de față prin crearea unor scenarii care să pună în valoare diverse arte sau departamente artistice..

Dacă ar fi să închizi ochii, care ar fi un vis de-al tău legat de film şi profesia ta? 

Daniel Sandu: Everest-ul meu profesional cred că ar fi o nominalizare. Nu un premiu, dar o nominalizare la Oscar.

Cel mai bun regizor sau cel mai bun film?

Daniel Sandu: Oricare dintre ele. Deși, cum spuneam, este un Everest..

Eu nu-mi propun niciodată când fac filme să ajung într-un anumit loc, să particip la un anume festival sau o anumită gală. Există șanse foarte mari să nu ajungi în acel loc, iar când o vei da în bară vei ajunge să regreți foarte multe. Așa că mai bine faci filme care să te inspire, iar dacă e să ajungi acolo, bine, dacă nu ajungi acolo, la fel de bine.

Ce te face fericit?

Daniel Sandu: Pe plan profesional, ce mă face fericit este când echipa cu care lucrez – actori, producători, costumieri, etc – întreaga echipă e mândră de ce construim acolo; ca după ani de zile să mă întâlnesc cu aceiași oameni cu care am lucrat și să fie în continuare încântați de experiența pe care am avut-o împreună. Îmi doresc cumva să creez oamenilor experiențe memorabile, să impun un alt tip de lucru prin care oamenii să-și dorească cu adevărat să lucreze la proiectele mele, iar la final să spună “Da, am lucrat cu nu știu cine și nu mai știu cine, dar am lucrat și cu nebunul ăla” și “Măi, ce experiență grozavă am avut, ce aminti frumoase am făcut” și “Am rămas în relații bune”. Normal că nu reușesc să rămân în relații bune cu absolut toată lumea, însă cu cei cu care reușesc să fac asta, ne simțim extraordinar. Spre exemplu, am rămas în relații surprinzător de bune cu unii dintre Serafimi. Uite, cu Cristian Bota am ajuns să lucram acum din nou la Tuff Money. Însă nu conta, căci și dacă lucram și dacă nu lucram la serial, tot în relații bune am rămas. Ne distrăm împreună, râdem împreună, facem tot felul de glume.. Lucrurile de genul acesta sunt ceea ce mă fac fericit. Și mă mai face fericit când lumea râde în sala de cinema; iar apoi recomandă filmul și își exprimă o dorință de a-l mai vedea încă o dată.

#TIFF2020, văzut în parteneriat cu #MercedesBenzRO #thebestornothing

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO