Despre responsabilitate și modă sustenabilă cu Irina Moreno, românca a cărei viață poate fi o filă din istoria unui neam: de la copilăria privilegiată în familia unor medici renumiți, la vânzarea ei de către Ceaușescu și până la viața în lagăr și ambiția de a reuși peste ocean

Ai terminat facultatea înainte să pleci?

Da, am terminat Automatica pentru că tatăl meu murise deja, iar mama mea a ținut foarte mult să termin o facultate. Știi cum era pe vremea aceea: „Trebuie să ai o facultate, nu pleci așa…”. Și am plecat cu o facultate terminată, cu o meserie de automatist pe care am practicat-o foarte puțin pentru că nu mi-a plăcut, dar am avut acea facultate.

Câți ani aveai când ai plecat?

24 de ani.

Citește și: Florian Iovan, omul care a țesut pânza costumelor de in ale lui Nicolae Ceaușescu

Și cum ai plecat? Ai fugit?

Aici se complică povestea. Da, am fugit, dar… Eu provin dintr-o familie de evrei din România și pe vremea aceea Ceaușescu ne vindea. Am plecat teoretic legal, am obținut un pașaport, dar pe el era trecută destinația Israel. Eu nu am ajuns în Israel, eu am fugit cumva din România și am ajuns în lagăr în Austria. M-am folosit cumva de această portiță să ies din țară, însă am luat un alt avion și am ajuns în Austria. A fost un plan foarte mult timp gândit, luni de zile, pe care să-l pot realiza. Planul B era să ajung în Israel, însă nu voiam asta.

Am ajuns în Austria, am stat acolo un an de zile într-un lagăr de refugiați politic, în care aș vrea acum să mă întorc pentru că sunt pregătită să revăd după 33 de ani locul în care am stat. În fine, am încercat să plec din lagăr, între timp a venit Revoluția, eu aveam doar 24 de ani și eram singură.

Mama a rămas în țară?

Mama s-a dus în Israel, unde a practicat medicina și unde a și murit acum câțiva ani, de Alzheimer. Acesta a fost și motivul pentru care m-am întors, să fiu mai aproape de ea și să o îngrijesc. Sunt sigură că ajungem și la întrebarea: „de ce te-ai întors”. M-am întors din mai multe motive, unul dintre ele era să fiu alături de mama care era în Israel.

Ai stat un an de zile într-un lagăr de refugiați din Austria. În ce condiții? Pentru că asta sună puțin dramatic…

Era foarte dramatic. Când am ajuns acolo știam limba, dar șocul a fost imens: eu copil singur la părinți, părinții medici în centrul Bucureștiului, terminasem Sava și Automatică și ajunsesem singură într-un lagăr de refugiați. Ce să-ți povestesc? O să încerc să-ți dau niște imagini. Era un fel de loc de triaj unde am stat două săptămâni, de unde m-au trimis în cele din urmă într-un fel de pensiune pentru refugiați, cu niște condiții mizere, dar aveam un adăpost și puteam să așteptăm să fim repartizați în ce țară urma să ne primească în funcție de dosarul nostru. Ei bine, am ajuns la acest centru de triaj unde WC-ul era la comun pentru o mulțime de familii, tineri, bătrâni, oameni de toate vârstele și naționalitățile. Era o ușă de lemn pe care cineva trebuia să o țină ca tu să poți să te duci la WC, dacă nu…. Pentru mine asta a fost un șoc major, o super umilință.

Dar tu știai ce te așteaptă? Aveai cea mai mică idee?

De unde să știu? Crezi că cineva povestea chestiile astea? Nu. Nu erau cărți, articole, vloguri. Cine reușea să fugă, fugea și poate mai scria din când acasă, dar nu știu ce povestea, că mie nu mi-a spus nimeni nimic.

Eu voiam să ajung în America. Ce știam eu de America? Filme, Dallas.

În 1984 am citit cartea „1984” a lui George Orwell, moment în care am avut un șoc și am zis că „trebuie să plec de aici”. Nu m-am gândit că o să mă întorc aici și că o să fac și niște chestii.

La un moment dat am ajuns în acest loc unde am fost repartizată, la o oră de Viena, într-un loc foarte pitoresc, la poalele Alpilor, într-o pensiune cu niște oameni necăjiți, din diverse condiții sociale. Nu mai conta cine ești, al cui ești, eram toți împreună și aveam un scop comun: să ajungem unde voiam să ajungem.

Eu mi-am folosit limba germană și la un moment dat am devenit traducător acolo și aveam un statut și niște privilegii ok. Lucram și ca bonă în Viena, mergeam câte o oră cu trenul în fiecare zi, treceam printr-o pădure, prin care mergeam pe jos cinci kilometri dimineața și alți cinci seara. Nu-mi era frică, acum când mă gândesc, mă întreb cum puteam să fac asta. dar eu trebuia să câștig niște bani pentru că în momentul în care dosarul meu a ajuns pe masa cuiva, avusese loc Revoluția în România, mi-au spus că acum sunt liberă și pot să mă întorc acasă, mama plecase în Israel, statul ne luase casa pentru că plecaserăm amândouă și nu mai aveam unde să mă întorc. M-au întrebat unde vreau să merg. Când am spus America, mi s-a răspuns că nu mai am loc – era un număr fix de imigranți care puteau intra în America în fiecare an și locurile acelea se ocupau foarte repede pentru că intrau cei care aveau familii, ori eu nu aveam pe nimeni. Mi-au oferit variantele: Canada, Noua Zeelandă, Africa de Sud și Australia. Am ales Canada, însă Canada mi-a zis așa: „Vrei să vii aici? Știi franceză, știi engleză? Noi nu te ajutăm, trebuie să te autosusții, iar asta înseamnă că trebuie să vii cu 3600 de dolari canadieni”. În momentul ăla mi-am făcut un calcul: cât trebuie eu să câștig ca să fac 3600 de dolari? Nu mi-ar fi ajuns banii pe care îi primeam ca traducătoare și astfel am devenit dădacă, mai făceam și curățenie și așa am strâns banii. În cele din urmă, în iunie 1990 am aterizat în Canada, unde am stat 10 ani.