Victoria Asanache, femeia care bătătorește drumul pacienților în sistemul de sănătate

Victoria Asanache ajută de aproape 20 de ani pacienții bolnavi de cancer să răzbească prin sistem. Este Navigator de pacienți. Până acum câțiva ani a lucrat la Fundația Renașterea, i-a îndrumat pe cei bolnavi, i-a sfătuit, i-a ajutat să primească cea mai bună îngrijire medicală. Unii au reușit și îi sunt recunoscători, alții au pierdut lupta pe drum.

Cancerul este probabil cel mai dur diagnostic. Cancerul este o boală cumplită care poate face ravagii în numai câteva săptămâni sau care, descoperită la timp, se poate trata și uneori vindeca.

Dar cum îi spui pacientului că are cancer, cât de devastatoare poate fi pentru organism doar aflarea veștii?

Medicii oncologi văd zeci de pacienți zilnic și probabil pun multe astfel de diagnostic. Nu se pot implica emoțional mai mult decât o fac, iar asta din motive evidente. Pe de-o parte au nevoie să fie lucizi și integri emoțional pentru a nu fi copleșiți, iar pe de altă parte au nevoie de aceste caracteristici pentru a se putea concentra la cea mai bună schema de tratament medical.

Victoria Asanache este absolventă a Institutului de Navigație pentru pacienți Prof. Harold P. Freeman din SUA și singurul  navigator certificat practicant din România. Cu această expertiză a decis să organizeze primele cursuri de navigatori de pacienți oncologici, începând cu luna noiembrie a acestui an.

„Navigatorul este cel care îi poate explica pacientului, pe înțelesul lui, rezultatele analizelor, variantele de tratament, posibilele efecte negative ale fiecărei opțiuni, etapele tratamentului, periodicitatea curelor. Aceste detalii, împreună cu susținerea și încurajarea pe perioada tratamentului sunt de cele mai multe ori cheia succesului în obținerea recuperării totale și integrarea pacientului în viața de zi cu zi”, mărturisește Victoria Asanache.

Deaspre navigatorul de pacienți, despre diagnosticul de cancer și despre importanța unei stări emoționale bune esențiale pentru tratament, în interviul de mai jos:

După atâția ani în acest domeniu, cum ați descrie cancerul? (nu din punct de vedere medical)

Cancerul este o boală grea în care mobilizarea pacientului este esențială!  Înțelegerea și acceptarea diagnosticului fiind importantă și definitorie în drumul  lui spre vindecare!

Ce reacții ați observant la pacienți, de-a lungul timpului când au aflat diagnosticul acesta crud?

În general pacienții sunt deprimați, uluiți de ce li se întâmplă, cu un nespus regret că nu au apreciat viața la întreaga ei valoare atunci când erau sănătoși.

E mai greu să dai diagnosticul unor părinți, unor bătrâni sau tineri?

Diagnosticul de cancer este greu sa-l comunici indiferent de vârsta pacientului! Iți este greu să te uiți la copiii în suferință deși ei zâmbesc mai tot timpul și par a se simți bine chiar și atunci când analizele sunt modificate. La tineri te întrebi câți vor ajunge să îmbătrânească iar vârstnicii sunt triști pentru că sperau la o bătrânețe liniștită, nu petrecută  prin spitale!

Cel care comunică diagnosticul de cancer pacientului (de obicei doctorul) ar trebui să aibă o prăgătire special pentru această situație?

E important și corect ca medicul să transmită diagnosticul pacientului!

Cred însă că e nevoie de ceva în plus când faci acest lucru, nu numai de explicația medicală!

Sunt cazuri în care pacientului nu i se spune că are cancer, știe toată familia, mai puțin el. Oare cum e mai bine?

Personal cred că e mai bine ca pacientul să știe că are cancer pentru că e important să se lupte pentru viața lui!

Se poate ca aflarea diagnosticului în sine să fie mai devastatoare decât boala?

Este știut că pacientului căruia diagnosticul i-a fost comunicat brutal, riscă să refuze tratamentul și să se lase la voia întâmplării așteptând ca Dumnezeu să facă ce vrea cu el!

Cât de important este psihicul pacientului în procesul de tratament/vindecare?

Psihicul pacientului este uneori mai important ca tratamentul pentru  că poate declanșa dorința de a merge mai departe sau aceea de a renunța! Poți avea rezultate medicale extraordinare și starea pacientului să se degradeze pentru că nu crede că se va vindeca și nu vede ziua de mâine!

Ce înseamnă „navigator”? De unde am împrumutat și cu ce scop, acest concept?

Conceptul de Navigator de Pacienți a apărut în SUA ca o nevoie a comunității de a ajuta populația de culoare (cu resurse financiare mici) să se descurce în sistemul medical.

Unde ar trebui să pună în aplicare navigatorii ceea ce au învățat la curs?

În țările din Europa care folosesc sistem de Navigație, acesta  este conceput  ca un program social. Navigatorii sunt plătiți din bugetul primăriilor sau al ONG-urilor  prestând munca către comunitate. Aceasta meserie nu a fost gândită doar pentru cadre medicale, persoane diagnosticate cu cancer sau aparținători!

Este însă important ca cel ce dorește s-o practice să știe că trebuie să învețe partea medicala, să lucreze în tandem cu medicii, să fie intermediarul dintre aceștia și pacienți, având grijă ca niciodată sa nu se substituie medicului.

Cum reușiți să nu duceți acasă cazurile pacienților? Ați avut vreun caz de care v-ați atașat/care v-a marcat cel mai tare?

Îmi amintesc de mai toți pacienții care au trecut pe la mine! I-am îndrăgit, i-am simțit aproape, m-am luptat pentru ei!

Au fost pacienți pe care i-am simțit mai aproape decât alții. E normal! Este vorba de chimie.

Mi-au murit pacienți și am suferit pentru asta, dar știu că tot ce s-a putut face am făcut și acest lucru m-a motivat să merg mai departe și să-mi aduc aminte doar de lucrurile frumoase pe care le-am trăit împreună în această aventură a vieții!

Cum ați simțit ca după atâta timp petrecut la Fundația Renașterea, să faceți pasul către propria asociație? Simțeați că puteți face mai mult?

Am muncit cu plăcere în Fundația Renașterea și a fost o perioada extraordinară pentru mine! Asociația Amazonia a fost înființată în timp ce eram director acolo, în 2006.

M-am retras doar pentru că îmi doream să fac mai mult pentru programul cu pacienții și îmi era din ce în ce mai greu să mă împart în mai multe locuri! Vine un timp când trebuie să alegi ce-ți face cea mai mare plăcere să lucrezi și eu am ajuns la concluzia că Programul Navigator mă reprezintă!

Ce satisfacție aveți după o zi de muncă? Într-un an, câte zile în care vă culcați cu zâmbetul pe buze aveți și câte zile în care adormiți neputincioasă în fața sorții/sistemului sau mai știu eu cui?

Încerc să mă bucur și să caut frumusețea în fiecare zi și în fiecare om pe care îl întâlnesc!

Oricât de ursuz ar fi, de supărat, de trist, zâmbetul cu care îl întâmpin îl face mai devreme sau mai târziu să simtă că sunt acolo și pentru el, să îl ajut să nu fie singur în încercarea lui!

Iar pentru mine acest lucru e esențial!

Se spune că e important ca în fiecare zi să faci un lucru bun, iar eu am nenumărate astfel de ocazii și am mare grijă să nu le ratez!  Este până la urma modul meu de a-mi trăi viața din plin!