De vorbă cu Mihaela Geoană despre 18 ani de Fundația Renașterea, suferință, dragoste, eșec, visul american și despre „Mihaela, Dragostea mea!”

Mihaela Geoană: „În prima săptămână în care am ajuns la Washington DC a sunat o doamnă la ușă, care ținea un copil de vreo șase luni agățat pe șold, cu un cățel în lesă și cu o farfurie de prăjiturele brownies. Era proprietara The Atlantic și venise să ne spună că se bucură că au mai venit niște copii în cartier. Eu o aveam pe Ana de șase luni și pe Alexandru de doi ani jumătate și Alex era puțin gelos pe mezină, iar asta mă preocupa. I-am povestit grijile mele și a doua zi a venit cu un teanc de șapte cărți de parenting. Am rămas prieteni și azi, copiii noștri au făcut școala împreună, facem vacanțe împreună”.

Cum vă simțiți la majorat?

Mihaela Geoană: Împlinim 18 ani, dar la Fundație un an face mai mult decât un an omenesc, deci cred că avem mai mult, dar nu facem nebunii.

Am schimbat mentalitatea și deschiderea femeilor de a nu mai vedea această boală cu un deznodământ dramatic. Ne spun medicii că în luna octombrie se înmulțesc controalele de specialitate, ceea ce pe noi ne bucură.

Astăzi, femeile recunosc fundița roz, știu că este legată de cancerul de sân, știu să caute informații din surse credibile, autorizate.
Dacă o femeie se duce o dată pe an la medic și se controlează preventiv înseamnă că noi ne-am atins scopul, adică acela de a ajunge ca în SUA, spre o rată de supraviețuire de 90%, doar pentru că sunt depistate la timp. Sigur că aceste lucruri depind și de accesul la molecule noi sau, pur și simplu, de accesul la servicii medicale din orașe mari. Să ne gândim la femeile din mediul rural, chiar dacă au gratuitate atunci când sunt introduse în programul de prevenție a cancerului, doar să ajungă la tratament este uneori imposibil. Și, de cele mai multe ori, renuță la el.

Am obținut fonduri pentru a oferi screening gratuit în patru regiuni ale țării, iar femeile pot ajunge aproape de casele lor să își facă controalele medicale, o dată pe an, astfel încât să avem garanția că nu mai ajungem să depistăm cancere în stadiul IV, atunci când este foarte greu să salvezi o viață, iar costurile sunt mult mai mari. Or, în stadiul I sau II sunt șanse de peste 80% de supraviețuire.

Ce v-ați reproșa în privința muncii pe care ați făcut-o până acum?

Fundația Renașterea este de utilitate publică, deci am fi avut acces la o serie de fonduri guvernamentale, doar că noi am avut o rezervă în a pretinde aceste sume, poate și pentru că soțul meu este o persoană publică și nu am vrea să creăm niciun fel de conflict ce ar putea fi speculat în presă.
Apoi, campania legată de vaccinarea fetițelor anti HPV putea face mai vizibil mesajul. De asemenea, multe femei nu știu că pot face screening gratuit pentru prevenția cancerului de col uterin. Mulți medici nu știu, iar noi, organizațiile am fi putut face mai mult pentru a evidenția aceste mesaje. Însă aceste campanii sunt costisitoare. Și dacă autoritățile nu înțeleg că degeaba pun bani într-un mesaj dacă nu-l comunică cum trebuie, dacă nu află femeile despre ele, nici ei nu pot raporta că există program de screening.
În 5 ani de zile de când există programul, abia 15 % dintre femei au făcut testul. Total, la nivel național. Or dacă nu ai minimum 70% din numărul femeilor nu se poate numi program de screening. Nu are relevanță.

Cu ce vă schimbă activitatea acest statut de utilitate publică?

Ne încarcă cu o raportare foarte stufoasă, cu care suntem în regulă, dar este mult de muncă atunci când trebuie făcută, separat de evidența contabilă.
Ar putea să ne dea dreptul la spațiile pe care autoritățile locale sau guvernamentale le-ar avea libere. Putem obține fonduri guvernamentale, dar în realitate nu am avut niciun beneficiu. Este un element de prestigiu, de onoare, un statut pe care atunci când îl primești înseamnă că faci o muncă utilă societății și ești de încredere și pentru sponsor atunci când raportezi toate veniturile și cheltuielile și către stat. Este un factor de încredere.

De ce ați deschis Fundația Renașterea?

În anii pe care pe care i-am petrecut la Washington DC am găzduit o serie de evenimente ale unor organizații care strângeau fonduri pentru activitățile lor. Una dintre ele lupta împotriva cancerului de sân și organiza o cursă, „Race for the cure”. I-am văzut cum lucrează și i-am sprijinit.

În anul când urma să ne întoarcem în România am făcut un test de rutină. Iar acolo investigația presupune și palparea sânului. Am fost surprinsă, dar controlul acesta a descoperit un nodul, iar doctorul mi-a spus că se teme că este o problemă și că mă invită să mă întorc după weekend pentru un control aprofundat.

Mărturisesc că vorbele medicului m-au speriat foarte tare, iar în tot acel weekend mă gândeam cine îmi va crește copiii (aveau 5 și 7 ani), eu aveam spre 40 de ani.
Nu știam foarte multe lucruri despre boală și mă simțeam condamnată.

Citește și: Mihaela Geoană: În România, 40% din femeile depistate cu cancer de sân sunt părăsite de bărbaţii lor

Am revenit, am descoperit că era o problemă benignă și nu aveam motive să mă îngrijorez. Am rămas însă cu gustul stărilor prin care treci. Am avut marele noroc că eram în SUA, aveam o prietenă foarte apropiată care avea funcția similară unui medic șef pe țară și am sunat-o: „Susan, ce mă fac? Uite ce mi-a spus medicul!”, iar ea mi-a răspuns, ”stai liniștită, în 80% din cazuri nici măcar nu este o problemă malignă și, chiar dacă este, o să facem drumul acesta de mână, împreună.” Aceste cuvinte mi-au dat o sentimentul că nu sunt singură, că cineva este acolo și mă susține. Iar asta încercăm și noi să facem cu pacientele noastre: consiliere psihologică, consilierea rudelor și așa mai departe.

După ce am trecut de această situație iar eu eram deja implicată în Fundația Susan Connor, când am venit într-o vacanță acasă și m-am interesat ce se întâmpla aici cu cancerul de sân am realizat că era un subiect tabu, că nimeni nu vorbea despre asta, iar femeile îl vedeau ca pe o condamnare la moarte. Iar rata de supraviețuire era undeva peste 50%, dar stadiile în care se descoperea erau foarte avansate. Și m-am uitat cu atenție la acest subiect: aveam aceleași tomografe, aceleași ecografe, același tip de chimioterapie, iar singurul lucru ce ne diferenția era faptul că nu mergeam la medic.

Cum s-a schimbat Mihaela Geoană în Statele Unite?

Ne-am schimbat radical. Eram și într-o postură privilegiată, exista și ideea de a-ți reprezenta țara, de a accesa cele mai selecte zone ale Capitalei lumii.

Mircea era diplomat de profesie și să pleci de la cel mai mic post, de secretar, cum era când s-a angajat, în 1990, și să ajungi ambasador și ministru de externe era exact traseul lui profesional pe care l-a făcut cu brio. Și avea obsesia să vadă steagul României înălțându-se la NATO și să intre România în UE.

Cât am stat în America, toată munca noastră a fost pentru NATO. Îi spuneam, „dacă mă scol noaptea pot să-mi dau doctorat în extinderea NATO”, atât de des auzeam toate argumentele la toate recepțiile la care mergeam.

În America am învățat enorm de multe despre relațiile dintre oameni, despre comunicare, despre cum să-ți crești copiii, cât de mult înseamnă cercul tău imediat de cunoștințe sau prieteni pentru educația copiilor sau pentru calitatea vieții tale de cuplu și de familie. La un moment dat mama unui copil de la școală a trecut printr-o operație, iar toate celelalte mame am făcut o echipă și am ajutat-o: una lua copiii de la școală, alta gătea ceva pentru cină, alta făcea cumpărăturile, o solidaritate incredibilă.
Acolo, toți copiii purtau cască atunci când mergeau cu bicicleta. Și nu mi-a fost greu să impun regula și copiilor mei. Când am venit în România nu mai era așa de simplu pentru că unii copii nu aveau și mi-a fost foarte greu să mă impun.

În prima săptămână în care am ajuns la Washington DC a sunat o doamnă la ușă, care ținea un copil de vreo șase luni agățat pe șold, cu un cățel în lesă și cu o farfurie de prăjiturele brownies. Era proprietara The Atlantic și venise să ne spună că se bucură că au mai venit niște copii în cartier. Eu o aveam pe Ana de șase luni și pe Alexandru de doi ani jumătate și Alex era puțin gelos pe mezină, iar asta mă preocupa. I-am povestit grijile mele și a doua zi a venit cu un teanc de șapte cărți de parenting. Am rămas prieteni și azi, copiii noștri au făcut școala împreună, facem vacanțe împreună.

Locuiam în zona ambasadelor, Embassy Row, iar rezidența noastră era într-un rond, Sheridan Circle, într-o casă absolut superbă, în care am putut organiza recepții și evenimente absolut necesare pentru ce ne propusesem.

Eram extrem de activi pentru că plecasem din România cu o primă intenție de a obține Clauza Națiunii Celei mai Favorizate (doar România și China nu o aveau) pentru că Nicolae Ceaușescu renunțase la ea. Practic relațiile diplomatice erau înghețate. Așa că am pornit de la minus și am cerut întâi Clauza Națiunii celei mai Favorizate, apoi integrarea NATO. Apoi a venit președintele Clinton în țară și ne-a îndemnat să ne păstrăm curajul și puțin mai târziu am fost acceptați în NATO.

Povestiți-mi contextul în care l-ați cunoscut pe președintele Clinton.

Americanii dau foarte mare importanță familiei, nu există dineu, recepție la care oficialul să nu îi mulțumească soției sau să aprecieze florile sau alegerile ei, de aici și „Mihaela, dragostea mea!”, reflexul de a-l include pe celălalt în succesul tău.
Așa încât Casa Albă transmite o invitație către întreaga familie, inclusiv copiii sau părinții dacă sunt în vizită la tine. Așa încât am depus scrisorile pe 6 februarie 1996 și eram noi doi și Ana, care împlinea în ziua aceea șase luni și Alex, care avea doi ani jumătate. Imaginează-ți să-i ții liniștiți, îmbrăcați pentru poze și protocol. Alex s-a dus țintit la biroul Președintelui și a luat de pe el un băț îmbrăcat în mărgele colorate pe care îl avea din Zair (ne-a povestit) și arăta direct la stema de pe covor și întreba despre fiecare ce e. Iar Sandy Berger, National Security Adviser, stătea cu el pe covor și îi explica despre vultur, săgeată și alte simboluri din stemă.

Este mult formalism, dar și multă căldură.

Sunt niște reguli de protocol foarte clare: acolo stai, faci trei pași, totul este calculat cu precizie, dar ei sunt foarte calzi și reușesc să fie prietenoși.

Imaginea cuplului Geoană seamănă foarte mult cu a unei familii de demnitar american.

Așa este. Eram foarte tineri și ne-a influențat foarte mult.

Ați pomenit mai devreme de momentul ”Mihaela, dragostea mea”, o perioadă foarte plină și cu bune, și cu rele. Să ne amintim puțin de acea noapte!

Mi s-a părut un lucru curajos și foarte frumos, nu neapărat jenant. E și mai emoționant că era în public și nu știu câți bărbați ar face asta în public. Eu am apreciat foarte mult acest lucru, chiar dacă unii o iau în derâdere sau fac mișto. E problema lor, nu a noastră.
În 2009 a fost o campanie aparent complicată, dar nu era prima. Avusesem vreo șapte la fel până atunci. Aveam o rutină: toate deciziile importante le luăm împreună cu copiii, de la vacanțe până la cele legate de școală sau de viețile noastre. Și am vorbit și despre candidatură și am spus: „este o competiție pe care poți să o câștigi sau să o pierzi. Dacă vei câștiga este cea mai mare onoare pe care ți-o poate da țara ta, dacă pierzi noi suntem tot o echipă și suntem la fel de buni ca atunci când am intrat în ea.” Și am decis împreună că intrăm.

Dar a existat un gust al eșecului în seara aceea. Cum se simte?

Te năucește. Ca la un accident, nu simți durerea pe moment pentru că organismul se apără. Le-am luat cum erau.
Eu m-am concentrat pe a ține sus moralul echipei, iar dacă viața îți dă lămâi, fă limonadă din ea. Cred că cel mai greu a fost pentru Mircea. Pentru el a fost un mare eșec, eu eram ocupată să pansez răni.
După care am plâns cinci ani de zile când vedeam ce se întâmplă. Chiar aveam multe proiecte, promo de artiști români, expoziții la Cotroceni, aveam un proiect de soție de președinte. Văzusem grădina doamnei Jackie Kennedy, cea care aducea în grădinile Casei Albe câte un artist american în fiecare lună și îl promova. O mulțime de proiecte legate de copii, de categorii vulnerabile.Cred că atunci când ești într-o poziție de vizibilitate este foarte important să crezi în ceva și să comunici în ce crezi, să îți asumi niște cauze și să le duci la capăt.

Povestiți-mi și despre euforia acelei seri!

Nici nu știam ce mi se întâmplă. Eram la sediul PSD. Toată ziua am urmărit estimările de votare. Eram într-un fel relaxați că exista o diferență semnificativă între cei doi candidați.
Spre seară Mircea era în birou, își pregătise discursul pentru ce avea să zică, dacă nu mă înșel, le avea pregătite pe amândouă. Eram înconjurați de foarte multă lume și toți încercau să fie în prim-plan. Am ieșit din birou în curte. Era presa, aveam niște ecrane în față, era public. Aveam niște prieteni din străinătate care erau acolo cu noi. Emoție, bucurie.
S-a anunțat victoria, toată lumea era fericită, ne-am bucurat, am făcut planuri după care l-am văzut pe Mircea, cu telefonul la ureche, vorbea cu liderii locali. Eram rupți de foame și am ieșit să mâncăm. Ne-am întors acasă și ne-am băgat în pat cu televizorul deschis la știri. Și a început o rumoare. M-am culcat și când m-am trezit deja rezultatele erau inversate.
Dezamăgire. Te uiți după greșeli. Grija mea a fost să nu își pună Mircea în cârcă grija pierderii alegerilor. Pentru că nu consider că a fost vina lui că a pierdut alegerile. De ce s-a dus la întâlnirea cu Vântu? Pentru că era șeful televiziunii care făcea a doua zi emisiunea și ți-a spus că are ceva foarte important. Cum i-a spus-o și celuilalt. De ce să nu te duci? Nu ai nimic de ascuns. Și, dacă a doua zi prin coincidență, un om din televiziunea lui are o poză, înseamnă că este o făcătură, nu că am fost fraier că m-am dus. Nu ai fost fraier, nu aveai nimic de ascuns cu omul acela sau cu oricine altcineva.
Și nu e nimic curios că moderatorul emisiunii este cel mai apropiat colaborator al celui care a câștigat alegerile? Fiecare trebuie să aibă grijă de armata lui. Iar eu asta am făcut: am avut grijă de familia mea. Încă o fac.