Diana Neagoe, tânăra care privește cu atât de mult umor dizabilitatea de care suferă, încât a fost în stare să plece singură de acasă și să studieze în străinătate. Prima persoană cu handicap din istoria ASE-ului care a primit o bursă ERASMUS

Nu, de la naștere. În primul rând nu îndoiam genunchii deloc, erau șoldurile dislocate, aveam și displazie, aveam multe, picioarele mele erau varză. Am suferit foarte multe operații, unele de la câteva zile, mi-am petrecut mare parte din copilărie prin spital. Unele operații au fost făcute prost, altele degeaba.

Boala asta apare foarte târziu în ecografia de sarcină. Eu până la câteva luni m-am dezvoltat absolut normal în burta mamei, după care nu m-am mai mișcat. M-a lovit lenea 😀 Scuze dacă mai vorbesc așa, dar fără simțul umorului nu răzbești în viață.

Nu m-am mai mișcat pur și simplu și au rămas picioarele așa. La alții rămân îndoite, la mine au rămas drepte.

Azi, norocul cu social media este al mămicilor care mai intră pe grupuri și întreabă ce să facă. Noi le încurajăm că o să fie ok și că o să aibă o viață normală, iar dacă acum li se pare imposibil ca copiii lor să facă anumite lucruri, cu siguranță vor răzbi și vor găsi resurse pentru a face tot ceea ce-și doresc. De asemenea, le sfătuim să pună mare accent pe chinetoterapie și cât mai puțin pe operații. Eu am făcut multe operații, dar multe au fost degeaba.

Și dacă făceai chineto, crezi că era mai bine?

Da. Mi-au stricat un genunchi foarte tare cu unele operații și cred că dacă făceam mai puține intervenții și mai multă chinetoterapie, se poate să fi mers fără cadru. E clar că nu aș fi mers niciodată normal, dar riscul mai mare era să mă împiedic și să cad în nas. 😀

Așa că singura chestie pe care nu pot să o fac este să alerg. Pentru toate celelalte există dispozitive 😀

În Belgia am avut o colegă de cameră, care când m-a văzut mi-a spus că s-a temut că voi avea nevoie mereu de ajutor. Dimpotrivă. Când s-a cazat am întrebat-o dacă vrea să-i fac de mâncare, dacă vrea să o duc să-i arăt cum funcționează mașinile de spălat și, mai ales, să-i fac turul orașului.

Îmi închiriasem un scaun cu baterie, ca o mașinuță, cu care mă deplasam super bine. Ea a rămas șocată când m-a văzut cât sunt de independentă 😀

Găsesc propriile căi să facem lucruri.

Doar cine nu a ajuns într-o situație grea nu știe câte resurse are de fapt…

Exact! Mulți zic – nu de mine neapărat – că avem simțurile foarte ascuțite. Am văzut oameni care își folosesc picioarele în locul mâinilor pentru că omul se adaptează foarte ușor, doar să vrei să faci asta.

Asta e problema. Statistic vorbind, în România, persoanele cu dizabilități cam stau în casă.

Da, știu și mă doare sufletul. Norocul meu au fost părinții care, de la început au spus: „Tu nu stai în casă! Tu o să fii ca un copil normal”. Ar fi putut să mă frustreze, să-mi spună: „Nu fă asta sau cealaltă că râd copiii de tine!”. Am mai auzit asta și am mai auzit că anumiți copii nu au fost la școală pentru că se temeau că râd copiii de ei.

Poate și de mine au mai râs unii, dar dacă aș sta să mă gândesc la asta, nu aș mai face nimic.

Mama mea e educatoare și probabil că de aici i se trage spiritul acesta, așa că am fost și la grădiniță, și la școală. Au fost oameni care au întrebat de ce nu mă duc la o școală specială. Mama s-a supărat: „Cum să o dau la o școală specială? Nu vezi că la 2 ani recită poezii?”. Eram foarte ok la cap, nu aveam de ce să mă duc la o școală specială să tricotez mileuri.

Așa că norocul meu a fost cu părinții mei care au insistat mereu să mă duc la școală, să fie totul ok.

Tatăl tău ce meserie are?

Tata lucrează în asistență socială, este inspector la DGASPC. Înainte a fost inginer pe vremea comunismului.

Mai ai frați?

Nu.

De ce ai ales ASE? Cibernetică, bănuiesc…