Diferenţa dintre planificare şi îngrijorare

Corect! Viaţa de fiecare zi, aşa cum am ajuns să o trăim astăzi, are nevoie de flexibilitate şi de adaptare continuă. Trăim vieţi complicate şi sfârşim prin a ţine în mâini o grămadă de mingi, pe care avem nevoie să învăţăm să le gestionăm, mai dihai decât jonglerul din vechime, de la curtea regelui. Un sfert de oră de întârziere a trecut de la conotaţia relaxată a „sfertului academic” la cea încordată a lui „mi-a dat programul peste cap”. Copiii de lăsat la grădiniţă sau la şcoală, proiecte la job care încep la fix ori şefi care n-au viaţă şi dorm la birou şi au aceeaşi pretenţie, seri în care avem de gestionat activităţile extra-şcolare (care, nu-i aşa, asigură copilului o extra-şansă în viaţă), cumpărături cu destinaţia finală frigiderul familiei – toate acestea sunt de rezolvat într-o zi, în fiecare zi. Cum ar zice o reclamă de actualitate „mii de proiecte terminate şi mii de şireturi legate”… Pentru a gestiona înlănţuirea asta de activităţi şi pentru a le opri din a ajunge dezastre, avem nevoie de planificare. De asta, de planificare, se ocupă partea noastră raţională de creier.

Până aici, toate bune. Chestia este însă că mai avem o parte de creier – ancestrală şi iraţională. De pe vremea când trăiam în peşteri şi grupuri mici. Şi, pe vremea aceea, orice scăpare din vedere ne era, deseori, fatală. Greşelile sau inexactităţile nu însemnau o virgulă pusă prost, un şef furios sau un copil care a sărit ora la engleză, ci moartea neatentului sau a unui membru din familia lui. Partea asta creier se ocupă de îngrijorare şi (cum n-a băgat de seamă dezvoltările de la epoca de piatră încoace) de supravieţuire.

Din combinaţia celor două se iscă şi problema. Prin educaţie, sfârşim prin a echivala cumva îngrijorarea cu planificarea. Le învăţăm pe ambele din fragedă pruncie. De mici trăim cu noţiunea de program şi de lucruri care au nevoie să fie îndeplinite. Somn, igienă, şcoală, joacă, lecţii etc… Învăţăm, deci, să planificăm. Tot de atunci, ni se spune să nu avem încredere în străini, să avem grijă cum ne purtăm pentru că… „ce-o să creadă lumea”, să ne ferim de rele şi „să punem bani deoparte pentru zile negre”. Adică învăţăm să ne îngrijorăm. Ce nu ne spune nimeni este că între a te îngrijora şi a planifica există o diferenţă remarcabilă. Planificăm lucrurile pe care le putem controla şi ne îngrijorăm de cele care nu sunt în controlul nostru. Putem planifica ce mâncăm, cu ce ne îmbrăcăm, la ce şcoală ne ducem copiii, unde mergem în concediu şi (eventual) ce planuri avem pentru pensie. Ne îngrijorează cum metabolizăm ce mâncăm, ce-o să zică lumea despre cum ne îmbrăcăm, în ce anturaj o să ajungă copiii şi în ce fel o să le strice asta viaţa, dacă o să pice avionul cu care zburăm spre destinaţia de concediu şi dacă o să apucăm pensia.

Academic vorbind, grijile se împart în două categorii, cele care adresează lucruri care par să depindă de cel care se îngrijorează şi cele care sunt formulate în aşa fel încât să nu depindă de posesor. „Mi-e teamă că o să mă îngraş” versus „mi-e teamă că mănânc prea mult sau neadecvat”, „mi-e teamă că o să mă îmbolnăvesc” versus „mi-e teamă că nu mi-am făcut analizele de mult” sau „copiii mei o să ajungă rău” versus „mi-e teamă că nu petrec destul timp cu ei şi nu ştiu ce fac”. Şi, poate că nu vă vine să credeţi, dar proporţia dintre cele două face diferenţa dintre o persoană anxioasă şi una organizată.

Ideea este că mare parte dintre griji pot fi reformulate în bază personală, adică luate în posesie. La fel de adevărat este că nu toate lucrurile depind de noi. Bunăstarea avionului, de pildă, depinde de starea vremii şi de pilot. Sănătatea noastră depinde de cum ne îngrijim dar şi de genetică, de mediul înconjurător şi de baftă. Ce rămâne de pe urma lucrurilor care chiar nu depind de mine, poate fi gestionat. Aşa că depinde de mine să învăţ să formulez marea majoritate a grijilor în bază personală. Cum am mai zis, până la urmă nu ne îngrijorează atât de mult ce vine peste noi, cât mai degrabă răspunsul incert cu privire la întrebarea „o să ne descurcăm?”.