Din fetița timidă și retrasă, azi a devenit femeia care le dăruiește oamenilor timp și dragoste. Cum dă Carmen Butnărașu aripi copiilor care trăiesc cu trauma abandonului în centrele de plasament

Din fetița timidă, retrasă, cea care nu îmbrățișa deloc interacțiunea cu ceilalți, azi a devenit femeia care nu doar că lucrează pentru oameni și în sprijinul lor, ci le dăruiește timp, dragoste, suport. Dă aripi copiilor care au rămas în grija statului.

Carmen Butnărașu este de poveste așa cum cum se numește și asociația pe care a înființat-o. Se ingrijește de aproape șapte ani de cei care trăiesc trauma abandonului și care nu au sensul unei familii. Totul a pornit în clipa când gustul voluntariatului i-a plăcut, iar de la acțiunile benevole până la punerea pe picioare a mai multor campanii nu a fost decât mult zvâc, credință și prieteni aproape.

Ești jumătatea bună a asociației pe care o conduci alături de partenera ta. Îmi poți satisface curiozitatea legată de legătura voastră de înainte de a pune pe picioare proiectul? Erați prietene? Dă-mi mai multe detalii.

Într-adevăr, Asociația De Poveste am fondat-o alături de Iulia, dar ea a ales să nu se mai implice în activități de acum vreo patru ani.

Carmen Butnărașu: „Înainte de a înființa Asociația de Poveste, am făcut voluntariat într-un centru de plasament”

Ai rămas, să înțeleg, singură în proiect?

Iulia a renunțat când a rămas însărcinată pentru prima dată. În prezent, alături de mine se implică în activitățile de conducere colegii mei, Adelina Constantinescu și Claudiu Șolea. (știu, trebuie să ne actualizăm site-ul 😊 )

Înainte de a înființa Asociația De Poveste, am făcut voluntariat într-un centru de plasament timp de un an, printr-un proiect național. Acolo am cunoscut-o pe Iulia, dar și pe copiii aceștia fantastici, care m-au motivat să duc lucrurile la un alt nivel. Văzând potențialul și nevoile copiilor, am realizat că putem face mai mult pentru ei, dar pentru că proiectul în care eram implicate nu ne-a permis să ne punem în practică ideile, am fondat asociația.

Cu Claudia și Adelina de când te știi?

Pe Iulia și pe Claudiu îi cunosc din 2016, iar pe Adelina am cunoscut-o în 2020.

Ce v-a legat de ați reușit și ați înființat asociația?

Dorința de a schimba ceva în centrele de plasament. Cum spuneam și mai devreme, am văzut mult potențial în copiii de acolo, dar și o mare nevoie de sprijin.

Citește și: Silviu Damean, copilul abandonat de către părinți, găsit în stratul de flori, crescut în centru de plasament, azi un artist ce dă sens vieții sale și copiilor lui

Cât timp ați ticluit la acest proiect?

Ne-a luat în jur de 6 luni să punem lucrurile cap la cap.

De ce ai avut tu nevoie ca să pornești? De curaj, de oameni, de încredere, de sponsori?

Cred că cele mai mari nevoi au fost de oameni și sponsori. Noi ne-am desfășurat primii 6 ani de activitate bazându-ne strict pe voluntariat (nu am avut angajați), așadar orice mână de ajutor primită a fost extrem de importantă, mai ales că la un moment dat proiectele noastre au luat amploare. Mai apoi, fără sprijin financiar nu am fi reușit să facem nimic. Chiar dacă resursa umană a fost asigurată prin voluntariat, tot aveam nevoie de fonduri pentru materiale, bilete de acces la diverse evenimente sau pentru transportul copiilor la activități, deoarece o parte din centrele cu care am lucrat de-a lungul timpului nu erau în orașul Sibiu.

Carmen Butnărașu: „Datorită copiilor din centrele de plasament, am început să-mi descopăr copilul interior”

Dacă ar fi să-mi oferi câteva motive pentru care să devin la rându-mi ambasador în cadrul Asociației de poveste, care ar fi cele mai plauzibile ca să mă atragi?

Trauma abandonului e una dintre cele mai puternice traume prin care poate trece o persoană și care de multe ori nu se vindecă toată viața. Când vorbim despre copiii din centre de plasament, de multe ori adăugăm abandonului și alte abuzuri fizice sau emoționale. De aceea copiii și tinerii instituționalizați au nevoie de sprijinul nostru, al tuturor, ca să treacă peste aceste traume și să devină adulți independenți. Au nevoie de oameni care să creadă în ei, de terapie și de activități care să îi scoată din rutina zilnică. Au nevoie de asemenea de voci puternice care să vorbească în numele lor, care să le descopere potențialul și să îl arate lumii întregi.

Copiii mereu ne inspiră. Cei vulnerabili, și mai mult. Chiar ne îndeamnă să facem bine sau să le facem bine. Ei sunt singurul motiv al poveștii asociației din accepțiunea ta?

Nu neapărat. Adevărul e că eu sunt un salvator convins 😊 Înainte să fac voluntariat în centrele de plasament, am aplicat pentru voluntariat la o asociație care are grijă de animalele abandonate, dar nu am primit răspuns. Probabil dacă aș fi fost acceptată acolo mai repede, realitatea de azi era cu totul alta.

În schimb, pot spune că în centrele de plasament am găsit un fel de ”acasă”. Din prima zi m-am simțit în largul meu alături de copiii de acolo, am reușit să leg relații foarte faine cu personalul și am simțit că aparțin. Da, în prezent pot spune că nu ne văd făcând altceva.

Prin ei, îți vindeci copilul interior?

Datorită lor am început să îmi descopăr copilul interior. Situațiile în fața cărora am fost pusă au apăsat de multe ori ”butoane” așa că, la un moment dat, am simțit nevoia de mai mult sprijin pentru mine. Am apelat la terapie, unde am reușit să descopăr și să vindec multe din rănile pe care le duceam cu mine. Ca să pot ajuta cu adevărat tinerii instituționalizați, cred că e nevoie să merg la ei pentru a-i face cât mai echilibrați din punct de vedere emoțional, deoarece se bazează pe mine să le fiu ajutor. De aceea, ca să pot face treaba aceasta pe termen lung, cred că era absolut necesar să caut la rândul meu sprijin emoțional.

Carmen Butnărașu: „În prezent, avem 60 de voluntari”

Ce-ți dau copiii și nu te așteptai să primești?

Cred că pe primul loc e încrederea lor. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că încrederea e unul dintre cele mai valoroase și mai greu de obținut. Aproape toți copiii din centre sunt abandonați, nu orfani. Adică ei și-au petrecut o parte din viață într-o familie, în care poate au fost abuzați fizic și emoțional. Noi lucrăm cu copii care au fost trimiși la cerșit, care au fost bătuți crunt de părinți, poate chiar au fost abuzați sexual și care au trăit traume emoționale inimaginabile până să fie luați de autorități și plasați într-un centru. Toate aceste experiențe îi învață că nu pot avea încredere în nimeni, că sunt singuri, că nu sunt iubiți și că nimănui nu le pasă de ei. În acest context cred că e fantastic faptul că am reușit să creăm legături, că vin să îmi povestească diverse provocări din viețile lor și că îmi cer sfatul.

Mai apoi, un dar personal la care nu mă așteptam e noua perspectivă pe care o am cu privire la viața mea. De când merg în centrele de plasament am ajuns să îi apreciez mult mai mult pe părinții mei, felul în care m-au crescut și oportunitățile pe care mi le-au oferit. Vin dintr-o familie cu posibilități financiare reduse. A fost o perioadă în care ne descurcam foarte greu, dar faptul că au fost acolo, că s-au străduit să ne ofere mie și fratelui meu cele mai bune condiții în contextul dat, mă face să îi apreciez enorm. Acum văd zi de zi ce înseamnă să nu ai părinții de partea ta și ce răni emoționale adânci produce abandonul. Așa că simplul fapt că au fost și sunt aici pentru mine e foarte important.

Care sunt campaniile la care lucrați în prezent? Am întrebat la plural căci eu cred cu cuviință că sunt mulți oameni în echipă făcători de bine care aveți un ideal comun, binele celor vulnerabili.

În primul rând, avem proiectul de voluntariat în centrele de plasament. În prezent avem 60 de voluntari care merg săptămânal în centrele de plasament cu care noi lucrăm și desfășoară activități cu copiii: îi ajută la teme, se joacă boardgames, fac lucru manual sau activități sportive.

Mai apoi, un proiect la care eu țin foarte mult și pe care îl consider esențial e sprijinul emoțional pe care îl oferim. Lucrăm cu un psihoterapeut care merge săptămânal în patru din centre de plasament, unde desfășoară terapie de grup. Într-un un alt centru, unde sunt copii cu dizabilități, facem art-terapie. Două grupe a câte 7 tineri, merg o dată la două săptămâni la art-terapie.

Pe lângă aceste proiecte, organizăm cât de des putem ieșiri în afara centrelor de plasament la evenimente sau activități de interes pentru tinerii instituționalizați. Am fost de-a lungul timpului la film, teatru, la muzee și la diverse festivaluri din Sibiu. Sunt activități menite să îi scoată din rutina zilnică, dar și să contribuie la integrarea lor în comunitate.

Tinerilor, care se pregătesc să părăsească sistemul, le oferim sprijin privind orientarea în carieră, susținem câteva fete din centre care au devenit mame și le oferim posibilitatea celor interesați să participe la diverse cursuri.

Colaborăm cu patru centre de plasament și o căsuță de tip familial, adică cu aproximativ 190 de copii și tineri.

Anul trecut am început un proiect de sprijin pentru educatorii din centre și pentru voluntarii noștri. Cum spuneam, o dată ce faci munca aceasta e important să primești la rândul tău sprijin deoarece implică o încărcătură emoțională foarte mare. Timp de un an am oferit trei tipuri de activități, pentru aproximativ 60 de participanți, voluntari și educatori: sesiuni de art-terapie, grup de suport și ateliere de învățare despre specificul copiilor și provocările cu care ne confruntăm. Cele trei tipuri de activități s-au desfășurat cu ajutorul terapeuților cu care noi colaborăm, ei lucrând și cu tinerii instituționalizați. Proiectul s-a finalizat de curând, dar vom continua întâlnirile lunare ale grupului de suport pentru o perioadă nedeterminată.

Bineînțeles, toate proiectele se desfășoară cu și datorită multor oameni. De-a lungul celor peste șase ani de activitate au fost alături de noi aproape 350 de persoane care au făcut voluntariat în centrele de plasament. O parte din proiecte le-am desfășurat cu sprijinul oamenilor care au alergat sau au donat pentru noi la Maratonul Internațional de la Sibiu, sunt persoane care ne recomandă pentru sponsorizări în companiile în care lucrează, dar și care donează lunar pentru proiectele noastre. Tot cu ajutorul voluntarilor admnistrăm pagina de Facebook și site-ul, trimitem newsletter-ul și organizăm diverse campanii de conștientizare.

Îți recomandăm și: Mihai Ghebrea, copilul abandonat din fașă în orfelinatele comuniste, azi directorul centrului de plasament cu cei mai fericiți și împliniți copii din Vâlcea: „Orfelinatele de pe vremea lui Ceaușescu erau pline de abuzuri și de frică, câteodată îți doreai să mori”

Felicitări pentru tot ce faceți! Știu că nu așteptați lauri, doar vă aplecați să faceți bine asupra celor ce au nevoie mai multă mai ales că știm cu toții că se răsfrâng multe nedreptăți asupra copiilor. Te mai doboară poveștile lor?

Sunt povești dificile, dar mereu perspectiva mea a fost ”Ce pot face eu ca să fie mai bine? Ce pot face eu ca această situație să se schimbe?”. Nu cred că ne ajută să ne plângem de milă așa că problemele lor m-au motivat să găsesc soluții.

Carmen Butnărașu: „Față de acum 30 de ani, situația din centrele de plasament e mult mai bună”

Ce ai învățat tu de la copii? Se spune că și oamenii mari învață de la ei.

Oho…am învățat atât de multe lucruri… Ultimii șase ani jumate m-au transformat complet. O lecție importantă a fost să am răbdare să înțeleg orice situație. De multe ori copiii vin și se plâng că li s-a întâmplat ceva, că i-a supărat un coleg, un prieten sau un educator. Am învățat de-a lungul timpului că e nevoie să pun întrebări, să înțeleg situația din fața mea și să nu sar direct la concluzii sau să dau sfaturi. Orice acțiune are în spate o motivație și mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că pentru a-i ajuta cu adevărat e nevoie mai întâi să înțeleg perspectiva lor. Acum fac asta cu toată lumea, întâi încerc să înțeleg perspectiva celui din fața mea cu privire la orice situație, apoi acționez.

Fac campaniile pe care le lansați diferența în viața copiilor?

Din fericire, da. Impactul proiectelor noastre este evident în viețile copiilor. De exemplu, avem cazul unei fetițe a cărei evoluție în urma atelierelor de art-terapie este fantastică. Am postat despre ea pe pagina noastră de Facebook. Un alt exemplu e cazul unei tinere cu care am lucrat inclusiv eu. Când am început să mergem în centrul respectiv era foarte retrasă și nu ne permitea să o atingem. Venea la activități doar ca să observe și își dorea să nu îi acordăm prea multă atenție. Datorită voluntarilor care i-au înțeles nevoile și au implicat-o treptat în activități a început să fie tot mai deschisă și receptivă. Vreo patru ani mai târziu era prima care ne întâmpina, ne lua în brațe și conducea activitățile propuse de noi.

Cât de mult se implică statul în accepțiunea ta?

Dacă ne uităm la evoluția sistemului de protecție începând cu căderea comunismului aș spune că implicarea statului e tot mai mare. Din fericire, față de acum 30 și ceva de ani, situația actuală din centrele de plasament e mult mai bună. Copiii au condiții bune de locuit, li se oferă trei mese pe zi plus o gustare și li se asigură toate cele necesare pentru a merge la școală. Am avut voluntari care au spus că în centrele de plasament sunt condiții mai bune de locuit decât în spațiile unde stau ei în chirie 😊

Din punctul meu de vedere, statul e deficitar în privința serviciilor, în a oferi copiilor posibilități de dezvoltare personală. Nu există fonduri pentru ieșiri, pentru terapie, pentru tabere sau alte activități. De asemenea, ar fi nevoie de mai multă susținere și pentru personalul care lucrează cu tinerii. Nici aceștia nu beneficiază de sprijin emoțional sau de cursuri de formare.

Ați implicat mediul de business în proiectele voastre? Cum a răspuns?

Da, multe din proiectele noastre sunt posibile datorită sponsorizărilor pe care le primim de la diverse companii. Avem parteneri care ne susțin anual, dar există și companii care au făcut sponsorizări unice către noi. În plus, de anul trecut facem parte dintr-o rețea națională de business networking (BNI).

Vă ocupați doar de copiii din plasament?

Da, focusul nostru este pe copiii instituționalizați, dar de anul trecut am inclus la beneficiari și educatorii, adică persoanele cu care tinerii interacționează zilnic. Sunt multe nevoi, așadar e o misiune care ne ocupă tot timpul. 😊

M-aș întoarce puțin la tine. De fapt, la fetița din tine. Ce-ți aduci aminte despre ea?

Eram o fetiță foarte timidă și retrasă. Cele mai grele lucruri pentru mine erau să cer ceva și să interacționez cu necunoscuți. Fix lucrurile pe care acum le fac cel mai des la asociație :)). Cel mai mult îmi plăcea să mă joc cu cele două păpuși Barbie, în special să le cos haine. Am avut mereu o înclinație spre partea creativă. De exemplu, era o perioadă în care scriam povești 😊

Unde a copilărit și unde a avut cele mai dragi amintiri?

Am crescut la 25 km de orașul Sibiu, în satul Boița. Acolo am și locuit, alături de părinții mei, până pe la 30 de ani. Bunicii din ambele părți sunt tot de acolo, din sat, așa că universul copilăriei mele e în Boița și într-un sat de vacanță foarte apropiat, pe valea Lotrioarei.

Carmen Butnărașu: „Mă bucur că n-am avut această soartă, să fiu abandonată”

Cine i-a insuflat binele?

Nu mi-am pus niciodată această întrebare 😊 Cred că mama și bunica din partea ei. Mama e învățătoare și mereu am văzut la ea dragostea nemărginită pentru copii și dorința de a-i ajuta să devină oameni de nădejde. Iar bunica este o femeie foarte blândă și iertătoare, alături de care m-am simțit mereu protejată.

Se regăsește fetița din tine cu povestea vreunui copil, adolescent pe care l-ai cunoscut?

Nu, poveștile noastre sunt foarte diferite. În schimb, mă gândesc de foarte multe ori că puteam fi eu în locul lor, la fel cum putea fi oricare dintre noi. Și mă simt foarte norocoasă pentru că n-am avut această soartă, să fiu abandonată. Într-un fel și din cauza aceasta simt că sunt datoare să fac ceva pentru ei, pentru că singurul lucru care ne diferențiază e faptul că eu am avut norocul să mă nasc într-o familie care m-a dorit și nu m-a abadonat.

Citește și: De la o copilărie de coșmar într-un centru de plasament din România la o carieră de succes în sprijinul societății. Povestea lui Andreas, tânărul ce se luptă pentru drepturile omului

Suntem construiți din mulțumiri sufletești, dar și din tristeți. Care a fost mulțumirea ta cea mai mare atunci când erai la vârsta copilăriei sau adolescenței? Poate familia întregită?

Faptul că l-am avut pe fratele meu, pentru că nu m-am simțit niciodată singură. Încă avem o relație foarte faină.

Dar tristețea?

Nu știu dacă e tristețe, cred că mai degrabă era o frustrare 😊 Am fost mult timp nemulțumită de situația financiară a familiei mele. Cum spuneam și mai sus, vin dintr-o familie cu posibilități financiare reduse. În liceul pe care l-am urmat erau foarte mulții copii din familii înstărite și m-am simțit inferioară lor pentru că nu îmi permiteam aceleași lucruri ca ei. Cred că e una dintre primele frustrări pe care le-am rezolvat o dată ce am început să merg în centrele de plasament, pentru că am realizat rapid cât de importantă e familia și cât de lipsită de importanță e partea financiară în lipsa ei.

Acum, ce culoare îi dai prezentului?

Prezentul are culoarea mov, culoarea mea preferată. Sunt încrezătoare în tot ce facem la asociație, în oamenii care ni s-au alăturat și care ne ajută zi de zi să facem o lume mai bună pentru tinerii din centrele de plasament.