Câți bani produc filmele de artă în România? Și cine are curajul să le vândă publicului de la noi? La povești cu Monica Felea despre Bad Unicorn, „colectiv” filmul și pasiunea pentru scenarii colorate de emoție

Monica Felea are 35 de ani și aș putea spune că este aproape o influenceriță. Are o comunitate în jurul paginii ei de Facebook, căreia îi povestește zilnic, cu mare patos despre cel mai nou film văzut, despre Berceniul ei de rezidență și mai ales despre importanța respectării și remunerării dreptului de autor în cinematografie. Cu alte cuvine, Monica Felea ne îndeamnă să plătim bilet la film și să nu mai piratăm. Mai apoi, rolul ei de influenceriță vine din faptul că aduce în fața publicului larg filmul de autor ce se vede doar în festivaluri.

O cunosc de mult, îi urmăresc postările cu admirație și pot să spun că este unul dintre oamenii care mi-a deschis cumva apetitul și pentru altfel de filme în afară de cele de la Hollywood.

Monica Felea a fost jurnalist de cultură, a avut ocazia să pășească în această meserie pentru prima dată într-o redacție în care trebuia să scrie despre filme. Astfel a început să meargă pe la festivaluri și pentru că firea ei sociabilă a făcut-o să se împrietenească cu tot felul de oameni din acest domeniu, în scurt timp a ajuns să fie în echipa de organizare a marilor evenimente de film de la noi, precum TIFF sau Gala Premiilor Gopo. A condus publicația „Zile și Nopți” timp de cinci ani, iar la un moment dat a ajuns la Berlinale să mai vadă niște filme. A văzut „On Body&Soul” și când a realizat că nimeni nu va aduce filmul acesta în România, împreună cu partenerul ei cu care organiza evenimente de film, a împrumutat bani de la părinți și a cumpărat acest film. Nu știa nimic despre ce înseamnă distribuția de film, însă le-a povestit tuturor cu o așa mare pasiune despre acest film încât a reușit să-l bage în cinematografele din România și să stabilească un record de bilete vândute pentru un film de artă.

Monica Felea a pus la fel de multă pasiune pentru fiecare film pe care l-a distribuit până acum, iar azi Bad Unicorn este trecut pe afișul „colectiv”, ultimul film românesc pe care îl distribuie.

Care este povestea Bad Unicorn și cum a ajuns Monica Felea parte a acestui scenariu, citiți în rândurile de mai jos.

Cum de ați ales să fiți voi distribuitorii documentarului „colectiv”?

Pentru că este un documentar foarte bun despre primul an de după incendiul de la Colectiv. Este un film ce urmărește avertizori de integritate, ancheta jurnalistică Hexi Pharma pornind de la niște oameni din sistem care au zis: „Gata, până aici. Mă duc și spun despre ce e vorba!”, vorbește despre Ministerul Sănătății, despre familiile victimelor și despre victime care încercau să se transfere la spitale din străinătate și pune toate lucrurile astea la un loc și îți oferă o privire generală. Faptul că Alex Nanau a avut acces în spatele ușilor închise pentru că a stat în Minister și în Gazeta Sporturilor multă vreme, îți dă o altă imagine asupra a ceea ce s-a întâmplat.

Și filmul acesta se va putea vedea la mall? Îți iei popcorn și te duci să vezi ce s-a întâmplat după Colectiv?

Când am decis să distribuim filmul acesta ne-am dat seama că e important ca el să ajungă la cât mai multă lume. Ideea este că toți suntem parte dintr-un sistem, indiferent de meseria pe care o avem și de viața pe care o ducem și fiecare dintre noi dacă vede că ceva nu e în regulă, trebuie să facem ceva. Așa cum au făcut femeile acelea: Hexi Pharma a pornit de la niște asistente, de la niște contabile, de la niște oameni care au zis: „Băi gata! Până aici!”. De aici am pornit și noi și am spus că mesajul acesta trebuie să ajungă la fiecare în parte pentru că doar așa fiecare dintre noi vom realiza că suntem toți parte din asta. Acum, dacă alegi să-ți iei popcorn sau nu….

Nu s-au bătut case mari de distribuție pe filmul acesta?

Nu știu dacă s-au bătut sau nu pentru că este un film documentar, iar oamenii fug de documentare. Nu știu de ce. În general cinematografele mari se feresc de documentare. Am fost sfătuiți de unul dintre cinematografele de multiplex din țară ca atunci când vom dori să-l vindem să nu folosim cuvântul „documentar”, ci expresia „un film eveniment”. Bătaia cea mai mare e fix pe cinematografele acestea unde merge lumea și mănâncă popcorn, dar dacă nu ar fi ele, în România sunt doar 8 cinematografe în rețeaua Europa Cinema, iar dintre acestea multe sunt închise pentru că e iarnă și e foarte scump să plătească încălzirea.

„colectiv” nu e un film pe care îl alegi la întâmplare de pe panoul cu filme de la mall, e un film pentru care te duci țintit la cinema, așa că nu o să se întâmple să stai în sală și să vezi niște oameni că aruncă cu popcorn unul în altul pentru că oamenii știu la ce film au venit.

Ce fel de filme distribuiți voi, Bad Unicorn, că știu că sunteți puțin altfel?

Noi am intrat pe o piață unde se distribuiau deja filme comerciale și am vrut să încercăm altceva. Filmele noastre sunt filme de autor, sunt filme de artă dacă vrei – deși mie nu-mi place exprimarea asta – dar accesibile.

Am avut surpriza ca „System Crasher”, care e un film greu, cu un copil cu probleme comportamentale, o fetiță foarte simpatică, dar care urlă jumătate de film, să ajungă la un public care nu a mai fost niciodată la genul acesta de film. Au fost oameni care ajungeau la Elvira Popescu și întrebau unde e sala de cinema, ceea ce însemna că acei oameni nu au mai fost niciodată. Oamenilor trebuie să le explici că există și altfel de cinema, un cinema care trezește tot felul de emoții în tine.

Cum ai ajuns tu să ai casă de distribuție?

Măi, eu am terminat jurnalism, voiam să mă fac jurnalistă, dar nu aveam neapărat un talent la scris…

Eu nu aș zice asta….

Ce ai văzut tu sunt niște postări personale, nu e scris de jurnalist.

E o chestie amuzantă apropo de formarea mea ca jurnalist: Prin clasa a XII-a, când m-am hotărât eu să dau la Jurnalism, m-am împrietenit cu Alex Nedea, într-o tabără de ecologie, eu fiind mare activistă pe vremea respectivă. Alex făcea ziarul taberei și m-am dus la el să-i spun că vreau să dau și eu la Jurnalism, la care el: „A, păi trebuie să te pregătești serios”. Așa că a început să-mi dea teme. Și a continuat să-mi trimită scrisori, după tabără, un an de zile de teme prin corespondență, pe care eu le rezolvam acasă și i le trimiteam înapoi în plic. Apoi el mi le trimitea înapoi corectate cu roșu și scria mare „Patetic!”. Dar el m-a pregătit pentru facultate.

Și ai intrat?

Da, am intrat, am făcut facultatea de Jurnalism, iar primul job a fost la o agenție de monitorizare a presei.

Apoi m-am angajat la revista 7Seri unde am lucrat pe rubrica de film timp de trei ani, apoi am fost la un site de film. Lucrând în online, de acasă, aveam foarte mult timp liber și am început să merg pe la premiere și pe la festivaluri de film și să mă împrietenesc cu oamenii. Eu fiind genul sociabil, dacă mă împrieteneam cu echipa organizatoare a unui festival, trăgeam de ei să ieșim la bere și pentru că ei aveau de lucru, mă ofeream să-i ajut ca să termine mai repede și apoi să mergem la distracție.

Începând să-i ajut ca să ieșim la bere, cumva am început să lucrez prin festivaluri și apoi au început ei să mă cheme și să mă și plătească pentru asta.

Apoi am fost redactor șef la Zile și Nopți timp de cinci ani, iar în paralel lucram și pentru festivaluri. Asta a mers până am făcut eu o gafă foarte mare la revistă și mi-am dat seama că trebuie să aleg una din ele.

Ce gafă ai făcut?

Eram foarte aglomerată, trebuia să predau revista foarte repede și trebuia să scriu un editorial. Îmi rămăsese în minte un text pe care îl văzusem pe Facebook și am preluat ideea pe care am folosit-o în editorial, ceea ce a însemnat un plagiat.

Când m-am apucat de scris, am căutat textul ca să pornesc de la el, însă nu l-am mai găsit. După publicare, am aflat că fusese un text al Luizei Vasiliu. L-au văzut niște oameni, a ieșit un mare scandal în care eu m-am simțit ultimul om de pe lume, dar mi-am meritat-o. Cei de la Zile și Nopți m-au sprijinit, oamenii știindu-mă au trecut peste asta, dar eu cred că sunt singura care nu a uitat și nu a iertat. Așa mi-am dat seama că nu mai pot să le fac pe toate.

Cred că am mai stat vreo cinci luni la Zile și Nopți, după care am renunțat cu totul la presă.

Și ai rămas în festivaluri?

Da. La un moment dat am început să fac campanii pentru filme românești, de la comercial la super artă. Atunci l-am cunoscut pe Ștefan Bradea care este azi partenerul meu.

El ce făcea?

El ținea relația cu cinematografele. Eu făceam marketing, promovare și PR. Eram amândoi free lanceri și ne mai nimeream în proiecte comune. De la primul proiect la care am lucrat ne-am dat seama că ne înțelegem foarte bine și ușor, ușor am început să lucrăm ca o echipă până în momentul în care am spus să ne facem o firmă pentru că astfel era mult mai simplu să facturăm.

Asta se întâmpla când?

În 2017. Am făcut asta și la foarte scurt timp am fost la Festivalul de film de la Berlin. Ștefan se ocupa de programarea de la TIFF și el urma să plece oricum la Berlin în căutare de titluri, iar eu mi-am luat o săptămână de vacanță ca să mă uit la filme la Berlin. Am plecat împreună, dar fiecare cu treaba lui, el cu lucru, eu în vacanță. La Berlin am văzut acel film, „On Body&Soul” după care am plecat pe străzi fără țintă. Era genul acela de film care îți face capul varză. L-am întrebat pe Ștefan știind că el are mai multă experiență ca mine ce se întâmplă cu filmul, dacă îl va cumpăra cineva, dacă va ajunge și la noi. Am întrebat în stânga și în dreapta oameni din România, dar nimeni nu părea convins. Ștefan s-a uitat foarte relaxat la mine și a întrebat: „Vrei să-l luăm noi?”. Eu aș fi vrut…

L-ai fi luat acasă…

Exact! Filmul era în competiția principală, era distribuit de o casă mare, părea ceva foarte greu te atins. Dar ne-am hotărât să le scriem, să le propunem să-l achiziționăm noi, gândindu-ne că dacă suntem singurii din România s-ar putea să nu fie așa scump.

Eram o firmă fără portofoliu, abia înființată, dar le-am scris. Oamenii așteptau gala să vadă dacă ia sau nu vreun premiu, apoi au sunat la firme mai mari din România să le întrebe dacă sunt interesate să ia filmul, iar norocul nostru a fost că au sunat la oameni care ne cunoșteau și care au zis: „Știm că sunteți în legătură cu Ștefan și cu Monica, sunt oameni ok, știu ce fac, au experiență și noi îi recomandăm”.

Ce-i drept, noi nici nu oferiserăm mulți bani pe film pentru că nu aveam – de fapt nu aveam nici cât oferiserăm.

La gală filmul a câștigat marele premiu. Întâi am țipat de bucurie, după care ne-am dat seama că va crește prețul. Cred că a doua zi ne-au contactat, am mai pus ceva la oferta inițială și așa am adus primul nostru film.

Cu ce l-ați plătit?

Cu bani de la părinți 😀. Am împrumutat de la ei și le-am dat apoi înapoi.

Dar am avut un noroc extraordinar cu filmul acela care pe noi ne dăduse complet peste cap. Am pornit cu un entuziasm nelimitat, am cerut ajutorul la toată lumea, am vorbit numai despre el, l-am băgat în cinema imediat după TIFF și am avut 20 de mii de spectatori, în condițiile în care un film european pe piața din România ajunge la două-trei mii de spectatori.

Ce a urmat?

După asta, la TIFF, pentru că noi suntem în echipa de organizare a festivalului, a venit la noi regizorul filmului „God’s Own Country”, un film care avusese super succes, primise premiul publicului la Sundance, era un nume mare pe piața din afară, doar că avea un distribuitor mare care cu greu ar fi ajuns în țările mici. Regizorul ne-a spus că e un film în care joacă un actor român și ar fi păcat să nu ajungă în România, așa că s-a oferit să ni-l dea gratis. Și așa a apărut al doilea film în viața noastră.

În general vă scoateți banii pe filme?

Nu pe toate, dar nu cred că am ajuns cu vreun film pe minus. În general ne străduim să ajungem pe 0, dar ajunsul pe 0 înseamnă că nu calculăm zona de salarii, chirie, etc. Dar pentru acestea facem evenimente, lucrăm în festivaluri, mai avem o activitate în care nu trebuie să investim financiar, ci doar muncă și timp, dar pentru care la final tăiem o factură și încasăm niște bani.

Câte filme aveți până acum?

14, dintre care trei românești. Ne-am propus să avem un film românesc pe an.

Hai să mergem puțin în trecutul tău. La ce filme te uitai tu când erai mică?

La „Titanic”. Când eram mică, mică nu mă uitam deloc la filme pentru că nu aveam unde deoarece am crescut la bunici în nordul Moldovei și nu aveam televizor. Dar aveam stână, aveam oi, era foarte frumos. Îmi aduc aminte că în școala primară, după ce m-am mutat la Tulcea, m-a dus soră-mea la „Păsările” lui Hitchock, la grădina de vară din oraș. M-a traumatizat puțin filmul acela, dar cred că a fost primul film de artă pe care l-am văzut. Apoi am stat și eu cu oamenii la coadă la „Titanic” sau la „A doua cădere a Constantinopolului” că era Loredana în sânii goi, am fost și eu cu trendul vremii.

Când ai ajuns în București ți-ai făcut abonament la Cinematecă?

Nu, nici vorbă. Vedeam filme prin căminele studențești unde ne adunam toți într-o cameră și ne uitam la filme piratate. Azi sunt într-un mare război cu cei care consumă filme piratate, dar atunci așa era moda. Cumva așa am început să descopăr filmele de artă, însă le-am aprofundat după ce am început să merg prin festivaluri unde, neavând ce face toată ziua ca jurnalist, mergeam la filme. Erau zile în care vedeam și câte cinci filme pe zi și în perioada aceea am început să recuperez câte ceva din perioada copilăriei și adolescenței mele și să merg și la Cinematecă. Nu pot să spun despre mine că am o educație cinematografică grozavă ca a unuia care a făcut UNATC-ul. Cred că fix acesta e avantajul muncii mele pe distribuție pentru că de multe ori sunt la fel de începătoare ca cei care vin la filmele noastre. Nu am văzut toate filmele lui Tarkovski, iar prima oară când am văzut din ele m-am cam plictisit. Pot să spun din ultimii ani ce se întâmplă pe piață, dar nu pot să spun că am o cultură cinematografică foarte vastă.

Deci nu aveai video când erai mică?

Nu, dar avea vecina de deasupra și ne punea să ne uităm la „Cartea Cărților” și alte povești religioase. Dar chiar erau interesante.

Iar la video prin oraș mergeam să vedem „Rambo” și astfel de alte filme. Eram în Tulcea, nu-ți imagina că știam noi ce e aceea Cinematecă.

Dar în zona aceea a apărut primul festival de film de artă…

Da, așa e și din cei șapte critici de film de la noi, doi sau trei sunt din Tulcea. Nu știu ce s-a întâmplat, cred că nu prea aveai ce să faci în orașul acela și stăteai și te uitai la filme.

Ce erau părinții tăi?

Tatăl meu a lucrat în armată, maistru militar, iar mama a lucrat la fabrica de bere. Ea a murit când eram destul de mică, aveam vreo 13 ani.

De ce?

Pancreatită, o boală despre care nu se știa mare lucru atunci, deși acum este tratabilă.

Și voi ați fost crescute de tatăl vostru?

Da. Sora mea e cu șase ani mai mare decât mine, ea avea vreo 19 ani și deși era un copil, chiar dacă mie mi se părea foarte mare, și-a asumat ea rolul acesta împreună cu tata. Așa a fost să fie și cred că ne-am obișnuit cu gândul. Vin dintr-o familie în care nu am vorbit foarte mult despre sentimentele noastre. Eu am început în ultimul timp să spun ce simt, poate și datorită filmelor pe care le văd și mesajelor lor.

Am văzut că ai un întreg film despre Berceni…

Da, acolo locuiesc și îmi place foarte mult asta, îmi place că locuiesc într-o lume total diferită față de asta în care ne bem noi acum cafeaua. Mă trezesc dimineața, mă duc la Mirador, magazinul cu de toate din cartier, îi văd pe domnii care își iau cafeaua cu 1 leu de la dozator, călătoresc cu tramvaiul cu oameni de toate felurile, cu toate dramele lor, intru la metrou și când ies la Romană, unde avem noi biroul, descopăr o lume total diferită. Trăiesc într-un bloc cu 66 de apartamente unde stau foarte mulți bătrâni, cu covorașe pe casa scării, foarte curat și primitor.

Am văzut că ai un serial pe Facebook în care povestești zilnic despre Berceniul tău….

Da, pentru că-mi place foarte mult.

Și îi faci acelui magazin super reclamă…

Da, pentru că magazinul acela mi se pare extraordinar. Găsești orice acolo: de la jucării de pluș pentru Valentine’s Day, până la filtre de tutun.

Cum arată filmul tău pe mai departe?

Sunt într-o perioadă în care mă obosește foarte mult Bucureștiul și mi-aș dori ca în câțiva ani să funcționeze suficient de bine treaba cu Bad Unicorn doar pe zona de distribuție, încât să pot să mă mut. Știi poveștile acelea cu oameni care și-au luat o casă într-un sat uitat de lume? Mi-ar plăcea să trăiesc o poveste de genul acela. Niciodată nu am avut un plan, am mers unde m-a dus viața. Ca și asta cu distribuția, nu am știut niciodată că vom ajunge să distribuim filme.