Domnica Cîrciumaru, femeia care vede talentul actoricesc în copiii pe care nimeni nu-i observă. Drumul de la casting la mentorat către marele succes

Domnica Cîrciumaru este director de casting de mai bine de 18 ani şi a lucrat pentru cele mai mari producţii care s-au filmat la noi, fie că vorbim de filme pentru marele ecran sau de seriale de televiziune, de producţii autohtone sau de peste hotare.

A ajuns din întâmplare să facă casting, dar întâmplarea aceea i-a transformat viaţa şi i-a arătat drumul. Şi-a dat seama că îi place, că se pricepe şi că le poate da o şansă unor actori pe care alţii nu îi remarcă. Merge la toate festivalurile din ţară, la piesele făcute de tinerii studenţi, este mereu în căutarea unor chipuri şi talente noi. Nu crede că mai suntem în vremurile în care rolurile se scriu pentru un anumit actor, ci ea găseşte cea mai bună opţiune pentru rolul respectiv.

Descoperă povestea lui Tudor Roșu, actorul care a jucat cu Stela Popescu și Victor Rebengiuc: 

Domnica Cîrciumaru l-a descoperit şi pe Tudor Roşu, actorul de 15 ani care şi-a petrecut mai mult de două treimi din viaţă pe platourile de filmare. Crede că tinerii din zilele noastre sunt fascinanţi şi teribil de talentaţi şi aşteaptă ca şi scenariile româneşti să evolueze şi să se potrivească vremurilor.

Când şi cum l-aţi cunoscut pe Tudor?

Pe Tudor l-am cunoscut când era în clasa I sau mai devreme. Aveam un film cu 30 de copii în distribuţie. A fost un casting lung, dar frumos şi cu foarte mulţi copii foarte buni, printre care era şi Tudor. Cei 30 care s-au remarcat au şi intrat în distribuţie. A fost un film greu, inclusiv pentru copii, pentru că era foarte mult dialog şi erau şi foarte multe scene. A presupus foarte multă muncă şi dedicaţie, iar Tudor era foarte dispus să lucreze deşi era foarte mic.

E foarte greu să lucrezi cu un copil de 5-6 ani. Îşi pierd răbdarea foarte uşor, marea majoritate nu este motivată. De-asta spun că cei care au reuşit, şi sunt câteva cazuri în România, au început de mici pentru că şi-au dorit foarte tare. N-au fost împinşi de nimeni de la spate, şi-au dorit ei foarte tare să meargă mai departe şi asta se simte. Şi am în continuare o generaţie nouă de copii care-şi doresc foarte tare să facă actorie pentru că vine din interiorul lor, nu pentru că îi împing părinţii să facă.

Eu sunt genul de Director de casting care respinge dorinţa părintelui înaintea copilului. Îmi doresc foarte tare copilul să fie foarte talentat şi să-şi dorească, să fie dedicat proiectului. Dacă părintele îşi doreşte mai mult decât copilul avem o problemă şi atunci, nu, nu mergem mai departe.

Ce avea Tudor? Ce aţi văzut la el în afară de această disponibilitate?

Tudor avea candoare. Aţi spune că toţi copiii au candoare, dar nu. Tudor chiar avea candoare, era inocent, era foarte sincer, deschis şi orice făcea, orice replică dădea sau orice secvenţă avea, era încărcată de candoare. Şi e carismatic, e un alt lucru care contează foarte tare la un actor în devenire. Dacă nu are carismă e foarte greu să meragă mai departe pentru că nu-l place publicul. Publicul asta caută, în general, în toate proiectele de ficţiune: un actor cu carismă. Că intră sau nu intră în standardele de frumuseţe, asta e mai puţin important. Talentul are nevoie de disciplină, dar candoarea sau carisma, astea le ai în tine, nu ţi le dă nimeni şi nu le înveţi.

Când v-aţi dat seama că e şi foarte talentat?

Noi ne-am tot văzut la castinguri. În general, la mine, dacă intră pe uşă un copil, un actor, un tânăr aspirant în ale actoriei şi simt că are ceva, un plus, o carismă, o plus-valoare, îmi aduce ceva nou, are o tipologie specială, îl chem de fiecare dată ca să îl testez. Şi cu cât vine mai des, cu atât e mai bine pentru că ne creăm astfel o legătură şi atunci lucrăm mai mult.

Aţi spus că îi chemaţi mai des la castinguri, dar poate nu le iau de fiecare dată. Cum primesc copiii refuzurile, că e foarte greu să îi explici unui copil că nu a greşit în vreun fel?

Este o discuţie pe care o am destul de des şi cu părinţii şi cu copiii. Le spun tot timpul că participarea în sine este o experienţă. Se întâmplă de multe ori să nu ia castingul pentru că se schimbă scenariul, se schimbă viziunea regizorului, poate am avut o zi în care nu ne-am simţit foarte bine. Nu e un eşec. Este o experienţă care ne face să fim mai puternici pentru viitor.

Pe copii nu trebuie să îi iei aşa, să le spui că e sfârşitul lumii şi că n-o să mai facă nimic după. Astea vin, de multe ori, din partea părinţilor. E greşit. Ei trebuie încurajaţi. „Hai să încercăm! Hai să vedem ce ai făcut bine aici! Poate a fost o zi proastă, dar nu din cauza ta. Au fost o grămadă de alte elemente care concurează cu ce se întâmplă până la sfârşitul zilei.” Nu e un capăt de ţară.

Dacă vine un copil pe care îl simţiţi că are talent, dar e emotiv. Cum lucraţi cu el? Ce-i spuneţi?

În general, cu copiii emotivi trebuie să ajungi la acelaşi nivel. Trebuie să îl iei încet, să vorbeşti cu el, să vezi dacă îşi doreşte că sunt copii care nu-şi doresc şi emotivitatea asta e un fel de a spune: „Nu, nu vreau să fiu aici.” Şi dacă nu vrea să fie în camera respectivă eu nu îl forţez. Ne despărţim puţin de părinţi şi avem o discuţie privată în care eu aflu ce-i place şi ce nu-i place, în care văd dacă într-adevăr îşi doreşte să facă asta, dacă îşi doreşte să fie în casting şi de acolo pornim. Se simte imediat un copil care este împins să facă asta. Dacă sunt însă copii care au astfel de probleme de timiditate, discuţiile despre lucruri care le plac, din zona de confort îi aduc imediat înapoi şi încep să coopereze. Dacă într-adevăr nu doresc, timiditatea este clar dictată de faptul că nu vor să apară în faţa camerei.

Ce sfaturi aveţi pentru copiii care-şi doresc să devină actori?

În primul rând, să citească foarte mult, să exerseze diverse personaje, să intre în pielea diverselor personaje care le plac, personaje pe care le remarcă în diverse filme. Asta le spun tot timpul şi în workshop-urile pe care le mai ţin eu câteodată cu copiii: să se ducă în faţa oglinzii şi să se joace, să se observe. E foarte important să se observe, să se cunoască. De aici porneşte totul. În momentul în care te cunoşti ştii şi ce vrei să fii, şi ce vrei să devii, şi dacă poţi să te joci, dacă ai componenta asta de joc în tine. E clar că la diversele etape ale vârstelor ne dorim şi altceva. Şi atunci trebuie s-o ia de la joc şi să afle ce-şi doresc şi ce le face plăcere.

Zice copilul că vrea actorie, părintele zice şi el că e ok. Ce face? Vine şi bate la uşă la dumneavoastră?

Poate să-mi trimită un mail înainte. (n.r.: râde) Sunt părinţi care îşi doresc asta pentru copii, sunt copii care îşi doresc asta pentru ei. Sunt diverse cursuri pe piaţă, unele mai bune, altele, mai puţin inspirate. Cred că la noi există partea de training foarte bine făcută pe componenta de film. Pe componenta de teatru sunt cursuri şi cursuri. Sunt cursuri care nu-i duc în zona de dezvoltare personală, de a descoperi ce vor, ci sunt în zona aceea învechită în care recită poezii, în care sunt cu totul şi cu totul altcineva şi mi-aş dori foarte tare ca părinţii să nu se apropie de genul acesta de cursuri.

Actorie, în primul rând, înseamnă să te descoperi pe tine însuţi, să ştii dacă ai capacitatea de a fi şi altcineva prin joc. Actoria înseamnă joc până la urmă. Înseamnă ca o parte din tine să se joace, să devină alt personaj, dar să păstreze componenta sa unică.

Şi trebuie să fim sinceri. Sunt anumite cursuri de actorie în care copilul nu se descoperă pe el. Dimpotrivă. Intră într-un grup în care se fac aceleaşi tipuri de exerciţii, care nu-l ajută să se descopere, să afle ce vrea, rămâne ani de zile cantonat într-o poveste care nu este a lui, pe care nu şi-o doreşte şi nu-l ajută cu nimic, nu-i aduce niciun plus. Am întâlnit copii cu care am lucrat şi se lucrează un pic mai greu cu ei pentru că le rămân nişte pattern-uri, nişte modele care li se dictează.

Cum îşi pot da seama părinţii cum să aleagă un curs bun sau, dacă au ales deja, că nu e un curs potrivit?

În primul rând ar trebui să discute cu profesorii la care aplică, să întrebe care e tipologia şi cam ce fac ei la cursuri, să se ducă la un curs şi să vadă despre ce e vorba. Să vadă dacă ei au această libertate de a se juca, libertatea asta de a fi ei înşişi. Despre asta este vorba până la urmă.

Cum aţi ajuns să faceţi casting?

E o poveste haioasă. Eu am terminat turism şi mi-am dorit să fac cu totul şi cu totul altceva. Visam să fiu ghid de turism. O prietenă care pleca producător la un post de televiziune trebuia să plece din agenţia de casting şi managementul din acea vreme i-a spus că dacă nu aduce un înlocuitor nu are cum să plece. Şi m-a rugat să stau o lună de zile în locul ei şi dacă nu rezistam, plecam. Am stat o lună de zile, făceam worm-up pentru Pro tv, pentru emisiunile de divertisment. O lună de zile, 150 de oameni pe zi. A fost un tur de forţă şi mi-am dat seama că, de fapt, mie îmi place.

Dar ştiaţi ce aveaţi de făcut?

Nu, am învăţat pe loc. A fost o chestie care a venit absolut spontan. Mi s-a potrivit.

Apoi am început să fac casting de figuraţie şi în nici 2 ani de zile am trecut la castingul de actori şi, 18 ani mai târziu şi aproape de 100 de filme făcute, am ajuns aici.

Se vorbeşte puţin despre această zonă. La ce e bun un Director de casting?

Mulţumesc pentru întrebare. Ştiu că lumea ne confundă cu secretara de platou sau cu secretara regizorului sau cu telefonista. Noi suntem o componentă creativă. Citim scenariile, vedem ce personaje sunt şi venim cu propuneri creative către regizor şi producător. Pe vremuri regizorii făceau asta şi ori scenariştii scriau cu actorii în cap, ori regizorul ştia deja pe cine să distribuie pentru că îi mai văzuse deja în filme. Asta era pe vremuri.

Acum există Directorul de casting care vine cu input-ul creativ, care spune: „Uite, mie mi se pare că respectivul actor se potriveşte în rolul principal.” Există şi versiuni dacă regizorul nu e pe aceeaşi lungime de undă, dar în general directorii buni de casting sunt cam pe aceeaşi lungime de undă cu regizorii.

Pentru că ştiu, îi cunosc pe regizori?

Nu numai asta. În general, un director bun de casting dacă nu are creativitate nu are nimic. În momentul în care citeşte, trece prin filtrul personal scenariul şi, cumva, simte ca un regizor ce se întâmplă în povestea respectivă. Şi e foarte important ca povestea să fie foarte bine închegată, să ai toţi actorii puşi în puncte cheie, care să se potrivească poveştii.

Mulţi zic că e foarte important actorul principal. E foarte important, dar, ce să vezi, şi în planul secundar sunt nişte actori care de multe ori sunt remarcaţi mai mult decât cei din planul principal. Există actori foarte buni sau actori foarte slabi în planul secundar care distrag atenţia. E foarte important să fie unitară distribuţia şi să existe actori buni peste tot.

Ştiu că nu chemaţi doar actori cunoscuţi la castinguri. Cum îi alegeţi? Îi aveţi în baza de date.

Baza de date este, de cele mai multe ori, în capul meu.

Şi cam cât de mare e baza asta de date?

Foarte mare. Sunt vreo 3000 de actori activi în România.

Şi îmi spuneţi că îi ştiţi pe toţi.

Îi ştiu pe toţi. Îi ştiu pentru că mă duc la examene, mă duc în festivaluri de teatru pentru adolescenţi, pentru copii, teatru de amatori. Văd tot ce se poate vedea. Consider că un om care are talent nu trebuie neapărat să fi terminat o facultate, ci trebuie să aibă experienţă, să ştie ce înseamnă un platou de filmare şi să aibă acea plus-valoare, să aibă carisma. Carisma e foarte importantă pentru mine. Dacă nu ai carismă, poţi să fii foarte talentat, că nu treci dincolo de ecran. D-aia sunt foarte mulţi care nu au reuşit să ajungă în zona de actor principal, de protagonist. Asta cu protagonistul, că se tot vehiculează, nu e pentru toată lumea.

Ce protagonişti v-au plăcut cel mai mult din cei care v-au trecut prin mâini?

E, sunt mulţi. Ar fi bine să nu-i menţionez că se creează animozităţi. (n.r.: râde) Am lucrat bine cu toată lumea. Eu zic că dacă ar fi mai mare determinarea şi dacă actorul român şi-ar da seama că există totuşi o concurenţă în ciuda faptului că noi nu avem o industrie, ca la Hollywood sau ca-n alte ţări – există, totuşi, componenta aceasta care se numeşte concurenţă şi concurenţa înseamnă să fii tot timpul pregătit, să fii tot timpul disciplinat, să îţi iubeşti profesia şi să o faci profesionist chiar în condiţiile în care sunt mai modeste bugetele, sunt mai modeste intenţiile. Tot timpul trebuie să te prezinţi profesionist.

Cum trebuie să vină un actor la casting? Ce trebuie să ştie şi să facă?

În primul rând trebuie să ştie textul.

Să-nţeleg că sunt mulţi care nu învaţă textul.

Să zicem că n-am spus eu asta.

Mi-ar plăcea să vină îmbrăcaţi corespunzător rolului. Asta nu înseamnă că trebuie să se costumeze în ceva special, ci să vină pur şi simplu pregătiţi – cu întrebări, să ştie exact despre ce e vorba în poveste, să pună tot timpul întrebări regizorului şi producătorului la casting, să fie tot timpul în alertă cu ceea ce se întâmplă în momentul respectiv.

Faceţi meseria asta de 18 ani. Cum este acum să faci film în România şi casting de film faţă de acum aproape 20 de ani?

Atunci făceam casting pe hârtie. Aveam nişte dosare foarte mari cu actorii, şi DVD-uri, şi CD-uri şi, dacă nu mă înşel, aveam şi dischete. Aveam un Pentium I care abia mergea şi telefoane cu butoane, iar acum avem, slavă Domnului, internet, Whatsapp, Dropbox, tot felul de platforme online pe care putem lucra, este mult mai simplu.

S-a schimbat ceva în generaţiile acestea de actori, cele de acum 20 de ani şi cele de acum?

Dorinţa e mai mare. Sunt mult mai mulţi care vin în întâmpinare şi-şi doresc să facă actorie. Sunt şi mult mai mulţi actori decât erau pe vremuri. Atunci terminau maxim 10 actori, acum termină 60. Cumva, proporţiile sunt, clar, altele. Generaţia tânără ştie şi foarte bine engleză, care este foarte căutată în condiţiile în care acum facem filme pentru Netflix, Amazon, HBO. Sunt altele condiţiile.

Este o mentalitate la noi, că nu se mai fac actori cum se făceau pe vremuri, mai ales de teatru. Aşa să fie?

Eu zic că pe teatru stăm mult mai bine decât stăm pe film în ceea ce priveşte actorii. Mi se pare că s-a dezvoltat foarte bine zona de teatru independent, ies chiar şi la festivaluri afară. Mie pe film mi se pare că suntem încă în zona aia în care nu ne-am dezvoltat atât de mult cât ne-am dori. Avem, slavă Domnului, şi actori talentaţi, şi regizori talentaţi.

Ce ne lipseşte?

Ne lipsesc scenariile bune, poveştile. Când zic poveşti nu e că n-avem poveşti bune, dar trebuie duse până la capăt şi să fie poveşti despre oameni, simple, poveşti de dragoste, poveşti care să aducă publicul din nou în sală.

Mai puţină realitate şi mai multă ficţiune?

Nu, neapărat. Poate să fie realitate, dar nu s-o ducem în tonuri de gri, ci s-o facem caldă, să ne dea poveşti despre oameni ca noi, dar nu în condiţii de presiune, nu de durere, de neputinţă.

Fenomenul 5Gang sau fenomenul Miami Bici ne dă de înţeles că lumea îşi doreşte să vină să vadă comedie, îşi doreşte foarte tare să vadă lucruri simple, o comedie de situaţie, o comedie pentru oameni simpli pentru că publicul vrea să se relaxeze, nu vrea să-şi pună întrebări existenţiale. Sunt convinsă că şi filmul de artă are publicul lui şi asta nu înseamnă că n-ar trebui să existe, ba dimpotrivă, dar cred că ar trebui mers mult mai mult pe zona de film comercial.