Donatorionline.ro, prima platformă românească ce reunește donatorii voluntari de sânge din toată țara. Și povestea lui Titus Banc, omul ce a creat-o ca răspuns al unui sentiment de frustrare în fața neputinței de a-și salva tatăl

L-am cunoscut pe Titus Banc în urmă cu câteva săptămâni, dorind să-l rog să-mi povestească despre donatorionline.ro. Știam în mare povestea lui, însă nu aveam nici cea mai mică idee  de caracterul omului ce urma să apară în fața mea. Recunosc cinstit că la finalul interviului m-am simțit ca după un curs de dezvoltare personală, în urma căruia am învățat lecții prețioase despre viață.

Titus Banc a fost unul dintre acei tineri care a plecat din România cu mult înainte ca țara noastră să intre în UE. A plecat la muncă și, deși licențiat aici, a muncit pe brânci, cu cârca, cum e vorba românească. S-a întors înapoi acasă nu că nu-i era bine, dimpotrivă, a dus-o poate mai bine ca niciodată în viața lui de până atunci, dar simțea că trebuie să aleagă un alt drum. A deprins tainele antreprenoriatului în Irlanda și le-a aplicat acasă, la Bistrița. A reușit. Dar cum viața nu e niciodată roz, sau dreaptă, în 2010 și-a pierdut tatăl. Fiind pus într-o situație aproape imposibilă, Titus Banc a gândit apoi și a creat donatorionline.ro, singura platformă la vremea respectivă ce punea pe hartă donatorii voluntari de sânge. Șocul a venit câteva săptămâni mai târziu când cineva l-a căutat să-i mulțumească deoarece, cu ajutorul platformei, salvase viața cuiva drag.

Nu s-a oprit aici. Și veți vedea mai jos de ce.

O poveste de citit de la început până la sfârșit, o poveste din care cu siguranță toți avem de învățat.

Titus, înțeleg că de ceva vreme stai în Spania. Ce faci acolo?

Mai multe lucruri 😀. În primul rând am fugit de frigul de acasă. Mai apoi, acum vreo cinci-șase ani am venit aici la invitația unui prieten pentru vreo cinci zile. Când m-am trezit dimineața și am văzut ce priveliște e aici, am zis ca e imposibil așa ceva. Era luna ianuarie și nu mai fusesem niciodată la mare în ianuarie și să fie și soare și cald.

Unde anume în Spania?

În Costa del Sol în Malaga. Atunci nu mi-am dat seama că o să-mi placă așa de mult. Obișnuiesc să alerg acasă la Bistrița și aici, ieșind pe plajă la alergare eram tot mai cucerit în fiecare zi.

Și ai zis că ceva ai făcut greșit în viață…

Da! M-am întors acasă apoi de la o temperatură de 22 de gradă la -14 grade la Bistrița. Am zis: „ceva nu e bine. Trebuie să pot mai mult”. Al doilea an am venit să stau mai mult și atunci m-am confruntat cu tentația de a investi aici. Am început să mă uit în vitrine la proprietățile imobiliare și mi-am dat seama că spaniolii ăștia au mai mulți bani ca noi și cheltuiesc mai puțin ca noi. Aveam un apartament în Bistrița pe care îmi era foarte greu să-l închiriez, era primul meu apartament cumpărat după ce m-am întors din Irlanda. Așa că l-am vândut, am venit pe Costa del Sol și după patru ani, în 2018, împreună cu un prieten, și el cucerit de povestea mea, am cumpărat aici un apartament mai mare.

În ideea în care stați doar pe timp de iarnă acolo?

Da. Bine, eu sunt ăla norocos. El e notar public și nu are atâta timp cât am eu. În plus, el are și doi copii mici și mai vine vara pe aici. Fiica mea are 21 de ani și nu mai am responsabilitățile pe care le are el.

Citește și: Viața în Málaga. De ce orașul lui Pablo Picasso și Antonio Banderas este preferat de către străinii care se mută în Spania

Și să înțeleg că tu te muți acolo de prin octombrie, noiembrie?

Nu, nu mă mut. Peste tot pe unde am fost am încercat să fac ceva, nu să stau cu burta la soare și să pierd vremea. Acum iar pot să spun că sunt norocos pentru că întotdeauna mi-am găsit o activitate care să aibă legătură cu hobby-urile mele. Aici am împletit-o cu motociclismul. M-am îndrăgostit de motocicletă chiar când a dispărut tatăl meu. În 2010 picasem într-un fel de depresie. Plecase tata, eram nemulțumit din varii motive, mă gândeam că nu am făcut de ajuns, eram plin de remușcări, însă am avut doi prieteni care au spus: „măi, trebuie să ieși din starea asta”. Un prieten foarte bun din Irlanda mi-a spus: „decât să dai bani la psiholog, mai bine cumpără-ți o motocicletă” și cu ce mi-a lăsat tata asta am făcut. Cu motocicleta aia am făcut toată Europa, am ajuns până aproape de Polul Nord. Ei bine, când am venit în Spania am văzut că aici e raiul motocicliștilor. Au niște drumuri fantastice. Și totodată am constatat că nivelul prețurilor pentru un motociclist din România e destul de mare ca să vină aici. Mintea mea a început să caute soluții ca să le pot oferi și altora un acces mai facil. Mi-am făcut un blog, am făcut niște filmulețe despre mersul cu motocicleta în Andaluzia, am închiriat un garaj unde să țin motocicletele românilor și cu asta mă ocup acum: pun pe roate un mic business prin care să aduc motocicletele motocicliștilor români în Spania. Și datorită faptului că prețul unui zbor e destul de redus, poți să ajungi ușor în Spania, să-ți scoți motocicleta din garaj, să te dai cu ea în Andaluzia și apoi să o lași înapoi în garaj, să te urci în avion și să te duci luni la muncă, în București, în Cluj, în Bistrița, oriunde în țară.

Și ai clienți pentru asta?

Da, da. Acum am făcut și o aplicație mobilă, Motonest. Înainte să mă văd cu tine mă gândeam că o să mă întrebi de unde mi se trage felul ăsta al meu de a face tot timpul ceva, de a găsi soluții. Cred că din copilărie. Am copilărit pe vremea lui Ceaușescu, cu cheia la gât și părinții la lucru. Orice problemă întâmpinam, trebuia să o rezolv singur. În plus îmi lipsea un element esențial: telefonul mobil. Eu nu puteam să sun pe mama sau pe tata să-i întreb cum să fac, așa că făceam eu cum puteam.

Și în România cu ce te ocupi?

În România am avut un Pub. Eu am muncit mulți ani în Irlanda și când m-am întors de acolo am deschis Erin’s Pub în Bistrița. A fost și cred că este și azi unul dintre cele mai de succes localuri. L-am deschis în decembrie 2003, în Bistrița, era ceva nou ce nu se mai văzuse până atunci la noi. Irlanda e țara pub-urilor și când am vrut să deschid la noi în oraș, toată lumea mi-a spus să nu fac asta pentru că sunt peste tot cârciumi. Eu am vrut să deschid o altfel de cârciumă, așa că a fost unul dintre cele mai tari concepte la vremea respectivă. Practic am adus conceptul că nu stăm numai să ne îmbătăm, socializăm, creăm povești, acolo s-au născut o grămadă de idei, s-au întâlnit o grămadă de oameni care mai apoi au format familii… După 17 ani am cam lăsat pușca jos, am închiriat localul, am făcut aplicația asta împreună cu un român din Franța și am spus să încerc să transform hobby-ul meu pentru motociclism într-un fel de business.

Soție ai?

Nu mai sunt căsătorit din 2003. Din nefericire – și asta e o dramă cred a tuturor emigranților – odată ce ai fost emigrant, ești pe veci emigrant pentru că nicăieri nu mai e acasă.

Și ce legătură are cu căsătoria?

În momentul în care emigrezi ca un cuplu, de cele mai multe ori cei doi oameni din cuplu răspund diferit la stimulii din exterior și atunci se produce ruptura. Nu știu câți spun cu adevărat poveștile dar sunt foarte multe cupluri care au funcționat perfect în România și nu au mai funcționat în străinătate. La noi totul a fost perfect. A apărut fiica mea și pentru că eram foarte tineri, nu am avut nici un ajutor, au apărut tot felul de frecușuri. Bărbații români nu sunt educați să înțeleagă depresiile acelea post natale ale femeilor, la fel cum nici eu nu am fost educat să le înțeleg și așa s-a întâmplat. Astfel că la 3 ani după nașterea fiicei noastre am divorțat. Însă acum ne înțelegem foarte bine, vorbim în fiecare zi.

Câți ani aveai și de ce ai plecat în Irlanda?

Cred că aveam vreo 27 de ani. Am plecat din motive financiare, de ce altceva să plec?

Și de ce Irlanda?

Aveam un prieten acolo, care plecase cu două-trei luni înaintea mea și care m-a încurajat să vin. În plus, vorbeam limba engleză și era un plus pentru mine. Voiam să merg în America, însă acolo nu am ajuns că nu puteam să-mi iau soția cu mine.

Și ce ai muncit?

Primele două săptămâni am spălat vase.

Tu având pregătire universitară în România?

Da, inginer constructor. După aceste două săptămâni am început să lucrez la o spălătorie foarte mare.

Tot muncă necalificată?

Absolut. Munceam la spălătorie de dimineața până la 4 după-amiaza și de la 6 la 9 seara făceam o pauză, iar apoi, de la 10.30 munceam într-un pub, night club până la 3 dimineața. Am renunțat la spălătorie și am început să lucrez într-un service auto pentru că unul din hobby-urile mele este mecanica. Țin minte că am intrat în service, i-am întrebat dacă au vreun loc de muncă, iar ei mi-au arătat un distanțier de la un sabot de frână de la un Ford Tranzit și m-au întrebat dacă știu ce e. Am luat distanțierul în mână, m-am dus direct la mașina de pe elevator și l-am montat. M-au chemat la muncă a doua zi dimineața. 😀. Dintr-o dată aveam salariul dublu. Am lucrat la ei aproape doi ani, am strâns bani și așa am început primele lucrări de construcții în Dublin.

Adică te-ai făcut patron în Dublin… 😀

Da 😀. Asta se întâmpla prin 1999.

Adică tu ai plecat cu mult înainte ca România să intre în UE…. Cum ai reușit?

Să știi că m-am gândit că o să-mi adresezi întrebarea asta 😀. Cu pașaport fals. Acesta e adevărul. Exact așa au plecat mii de români. Nimeni nu spune adevărul gol goluț. Cum cumpărai pe vremuri valută de pe stradă, așa cumpărai atunci un pașaport fals. Dădeai banii, îți schimba unul poza într-un pașaport unguresc, îți făceai zece cruci să nu te prindă și te urcai în tren sau în mașină și asta era. 😀

Câți ani ai stat în Irlanda?

Aveam eu o vorbă în Irlanda: „Eu plec acasă când alții încep să vină”. În 2003 toți au început să vină, iar eu atunci m-am întors. Am stat 6-7 ani, cam așa.

Bănuiesc că dacă ți-ai făcut firma ta și te-ai făcut patron, îți mergea bine. De ce te-ai întors?

Firma mea! Era o chestie foarte micuță… Bine, am ajuns la un moment dat de aveam vreo 16 angajați, toți români. Dar nu era nici mare.

Micuță, ne-micuță, îmi mergea foarte bine.

Citește și: Horea Josan, bărbatul care a adunat milioane de experiențe în întreaga lume înainte de a scrie povestea Cips-urilor D’Alba. Un business 100% românesc cu cartofi prăjiți cu mai multă pasiune decât ulei

Și atunci de ce te-ai întors?

Nu am putut suporta vremea. A apărut fiică-mea, au apărut discuții cu fosta soție… Acum și eu am o parte de vină. Munceam de la 6.30 dimineața la 11 seara, nu eram mai deloc acasă. Țin minte de un Crăciun că m-a prins miezul nopții dând cu lac parchetul de la una din casele pe care le construisem. Munceam mult. Românii muncesc în străinătate, muncesc mult. Poveștile acelea cu românii care fură, românii sunt răi sunt doar acelea care ies în față, însă cele care nu se spun, nu se știu.

Eu am muncit până am picat în cap și ca mine sunt cei mai mulți români din străinătate.

Cumva și faptul că ai fost plecat atâția ani ți-a produs acele remușcări când a dispărut tatăl tău?

Hai să stabilim o treabă de la bun început: locul românilor e în România. Ei bine, fiecare dintre noi avem vise, avem standarde, vrem mai mult, iar asta nu e o greșeală. Nu e o greșeală să emigrezi pentru că pur și simplu cred că în România nu se poate. Cred că nu suntem destul de copți încă. Naiba știe.

Bineînțeles că există o ruptură. Chiar ieri povesteam cu cineva care e în Spania de 18 ani și spunea: „Atâta mi-e de dor de un Crăciun acasă, încât îmi vine să plâng”. În loc să îi bucure faptul că vine Crăciunul, pentru românii de aici e o tristețe.

Îmi vine să și râd când aud toți politicienii spunând: „Locul românilor este în România și ne dorim să se întoarcă în țară”. Păi dacă toți românii din străinătate s-ar întoarce mâine în România, țara ar intra în colaps pentru că nu sunt drumuri să încapă toți românii din străinătate.  Așa că să nu-și mai dorească nici un politician să vină românii acasă pentru că ar intra țara în colaps. Sunt niște lucruri atât de simple, că ai impresia că cineva de acolo de sus nu gândește.

Normal că am avut remușcări. Locul meu tot în România e, chiar dacă acum stau la căldură. Îmi iubesc țara și asta e drama fiecărui emigrant.

Hai să povestim puțin despre cum a apărut donatorionline.ro. Când se întâmpla?

În 2010. Știam că tata se simte rău, însă a fost genul de om care nu s-a prea plâns, a ținut în el ca să nu-și pună necazurile pe umerii copiilor. S-a dus el pe la medici cum a știut, însă abia când l-am dus la un medic foarte tânăr, acesta a descoperit că avea cancer. Însă avea cancer în ultima fază, nu se mai putea face mare lucru. De disperare l-am dus la Cluj unde iar am găsit un medic tânăr dispus să-l opereze.

La un moment dat am primit un telefon: „avem nevoie de două unități de sânge, grupa X, RH Y, rapid, în două ore și jumătate”.

„Cum naiba în două ore și jumătate? Eu nici nu știu ce grupă de sânge au prietenii mei din telefon”, mi-am spus atunci. Acum, dacă te întreb pe tine, știi ce grupă de sânge au prietenii tăi? Probabil că nu. Mare lucru dacă știi care e grupa de sânge a celei mai bune prietene ale tale.

Era misiune imposibilă, însă am avut noroc. Având acel pub, am avut și multe conexiuni, așa că am sunat un prieten al cărui tată lucra la Centrul de Transfuzii Sanguine din Bistrița. El l-a luat pe taică-su de acasă, s-a dus la centru, a luat două pungi de sânge și mi le-a pus într-o ladă frigorifică, cum ducem noi sucul sau berea la iarbă verde. M-am întâlnit cu el, mi-a dat lada frigorifică și apoi a început drumul acela nebun: de la Bistrița la Cluj am ajuns în mai puțin de o oră. Am dus personal sângele la ATI, dar în timpul acesta m-am tot gândit: „pe drumul acesta eu puteam să am o grămadă de accidente pentru că nu știu dacă am respectat vreo regulă de circulație”. Puteam să fac 100 de accidente, putem să mor și eu, să-i omor și pe alții.

Ei bine, tata nu a trăit. La două săptămâni s-a dus. Și am rămas foarte marcat de chestia asta: „e imposibil să pui tu sarcina de a duce sânge pe umerii aparținătorilor”. Când tata era în spital eram ca un drogat, nu știam ce să mai fac să-i fie bine, nu știam cu ce doctor să mai vorbesc, frate-meu umbla săracul prin tot Clujul să găsească un medicament ce nu era în spital. Cum naiba să mă suni pe mine să-mi spui că-ți trebuie sânge pentru taică-meu în două ore? Păi m-ai supus dintr-o dată la o presiune imensă, mai ales că eu nu am cum să fiu cu mintea clară în momentul acela.

Și atunci ai gândit donatori online?

Și atunci am zis așa: „Nu ne ajută nimeni. Trebuie să existe o soluție. Nu e corect să treacă și alții prin ce am trecut eu”. Atunci mi-a venit o idee banală să fac un motor de căutare banal care să fie în funcție de următorii parametri: grupa sanguină, RH-ul și localitatea. Atunci când un aparținător primește un telefon de la o unitate medicală să poată intra pe platformă și cu 3-4 click-uri să găsească o listă întreagă de posibili donatori voluntari. Și așa s-a născut donatorionline.ro.

Care a adunat până la câți utilizatori?

Nu știu nici în ziua de azi, sincer să fiu pentru că sistemul e automat. Voluntarii se pot înscrie singuri, își lasă datele și fac o bifă că sunt de acord ca datele lor să fie publice.

Norocul meu a fost că l-am întâlnit pe Victor Bilan, un student la drept pasionat de IT care a construit website-ul într-o lună și după două luni de la dispariția lui tata eu dădeam drumul platformei. Cumva am făcut-o pentru toți tații din lume.

Șocul nu a fost când l-am terminat și a funcționat, ci la două săptămâni după, când a intrat cineva în cârciumă întrebând: „Tu ești Titus?”. „Am venit să-ți mulțumesc pentru că unchiul meu a rămas în viață cu ajutorul site-ului tău”. Am rămas înmărmurit, nici nu am știut ce să zic. Abia atunci mi-am dat seama că am creat o unealtă care avea un potențial imens. Apoi a venit următoarea recunoștință și următoarea și tot așa. La un moment dat lumea credea că site-ul acesta e o chestie guvernamentală, de la Ministerul Sănătății. Mai primesc și azi e-mail-uri de genul: „Mă numesc cutare. Îmi dați vă rog adresa centrului de donare din Caraș Severin?”. Habar nu am. Eu sunt din Bistrița. Bineînțeles că apoi am făcut un update și am pus toate adresele centrelor de donare din țară. Mai primesc întrebări de genul: „Pot dona dacă am avut hepatită?”. Nici asta nu știu că nu sunt medic. Mi-am dat seama că lumea se folosește de site-ul acesta urmărind datele de trafic din Google Analytics.

Citește și: Oana Geambașu: „Știu cum e să fii îndreptățit să primești o soluție, dar nu există o rezolvare pentru tine. Acum vreau să fac parte din soluție”

Dar tu ai mai finalizat un proiect frumos…

Da. Toată pățania mea cu tata venea din două părți: 1. Găsirea unei grupe de sânge compatibile și 2. Transportul. Nu-i normal ca eu să pun cutia pe bancheta din spate a mașinii și să apăs accelerația cât pot de tare. Și atunci, împreună cu câțiva care s-au adunat pe lângă mine, am format un grup și am plătit primele rate ca să cumpărăm o Dacia nouă. Îți spun sincer că eu nu am avut mașină nouă în viața mea, dar pentru treaba asta am cumpărat una. I-am pus numele ”Artera” și am dat-o în folosința Centrului de Transfuzii din Bistrița. Am dotat mașina cu un container de transport sânge și în ziua de azi cred că în Bistrița este singurul Centru de Transfuzii care are o mașină de transport sânge. În rest, se transportă cu Ambulanța, iar sistemul e foarte greșit. Ei spun așa: ca să transportăm câteva unități de sânge dintr-un oraș în altul avem nevoie de o ambulanță. Ambulanța trebuie folosită de urgență pentru pacienți, sângele ocupă foarte puțin loc, nu ar fi nevoie de o ambulanță. Însă nu există mașini. M-am inspirat de la Blood Bikers, o organizație de motocicliști voluntari din UK care fac exact chestia asta: transportă sângele în regim de urgență de la un spital la altul. Au ajuns să transporte și organe, lapte mamar, plasmă, chestii care pot fi transportate în cutia unei motociclete.

I-am contactat și prin aplicația mea motonest, am dat de unul dintre ei care mi-a explicat cum funcționează treburile la ei. S-au oferit să ne dea două motociclete. Îți dai seama cât de fericit eram! M-am dus la SVSU (Serviciul Voluntar pentru Situații de Urgență) și le-am zis că pot să aduc două motociclete gratis și îmi zice ăla de acolo: „Aaa, complicat!”. Patru ani am stat cu ideea asta în cap și nu s-a realizat pentru că „aaa, complicat”. Nici în ziua de azi SVSU nu are motocicletă sau mașină de transport sânge. Are aceeași ambulanță de 100 de ani, donație de prin Germania. Și atunci am ajuns să cumpărăm acea Dacia nouă și am dat-o în folosința Centrului de Transfuzii. Și acolo ar fi fost complicat, însă acolo am dat de o femeie deschisă la minte care a găsit soluția: „Nu a mai făcut nimeni așa ceva, dar facem noi cumva”. Asta e atitudinea potrivită.

Eu am o vorbă care probabil te va șoca și pe tine, cum m-a șocat și pe mine: Dacă un website făcut de doi oameni amatori, un student și un antreprenor a salvat atâtea vieți, câte vieți ar putea să salveze statul cu un buget de nici nu are rost să-l mai amintesc”.

Pe mine m-a costat să zicem 5000 de euro să întrețin donatorionline.ro pe parcursul a zece ani. Tu știi câți bani are statul?

Tu nu ai scos nici un ban din toate lucrurile acestea, nu? Bănuiesc că e asigurarea ta pentru lumea cealaltă…

😀. Nu cred în asta. Se zice că trebuie să fii bucuros că poți dărui 😀. Eu nu pot să trăiesc într-un turn de fildeș, nu pot să-mi fie mie bine de nu mai pot, să crăp de bunăstare și să ies pe stradă unde să dau de oameni triști, flămânzi, supărați, cocoșați de nevoi și cu privirea în pământ. Eu nu vreau să trăiesc așa. Și dacă pot să pun umărul, atât cât pot eu, pun.